DECIZIE nr. 271 din 20 decembrie 2000

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorIuliana Nedelcu – procurorClaudia Miu – magistrat-asistent şefPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, ridicată de Corneliu Vadim Tudor în dosarele nr. 4.596/1999 şi nr. 4.597/1999 ale Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 19 decembrie 2000, în prezenta aparatorului autorului excepţiei şi a reprezentantului Ministerului Public, când s-a dispus măsura conexarii Dosarului nr. 226C/2000 la Dosarul nr. 212C/2000, avându-se în vedere ca are ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de acelaşi autor. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 20 decembrie 2000.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:Prin încheierile din 26 iunie 2000 şi 4 iulie 2000, pronunţate în dosarele nr. 4.596/1999 şi, respectiv, nr. 4.597/1999, Curtea Suprema de Justiţie – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, ridicată de Corneliu Vadim Tudor, inculpat în procese de calomnie.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arata ca dispoziţiile art. 207 din Codul penal privitoare la proba verităţii în cazul infracţiunilor de insulta şi calomnie sunt contrare prevederilor art. 29, 30, 31 şi 24 din Constituţie.1. În raport cu prevederile art. 29 şi 30 din Constituţie se susţine ca dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece proba verităţii este prevăzută nu numai pentru fapte, ci şi pentru judecatile de valoare, care nu pot fi dovedite. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în practica sa jurisdicţională, a statuat ca trebuie să se facă deosebire între fapte şi judecati de valoare, deoarece faptele pot fi dovedite, spre deosebire de judecatile de valoare. Din aceasta perspectiva autorul excepţiei susţine ca este imposibila proba verităţii în cazul judecaţilor de valoare, iar cererea administrării ei afectează conţinutul libertăţii de opinie, care reprezintă un element al libertăţii garantate la art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la art. 29 din Constituţie. Se mai susţine ca prevederile art. 207 din Codul penal îngăduie proba verităţii numai în cazul în care este vorba despre apărarea unui interes legitim, iar atunci când este vorba despre apărarea unui alt tip de interes proba nu este admisibilă. Nici conceptul de "interes legitim" şi nici cel de "interes public" nu sunt definite de legiuitor, ceea ce "atrage, în mod firesc, o putere discretionara a celui care are aptitudinea de a evalua dacă se administrează sau nu proba verităţii, putând fi vorba despre organul de urmărire penală sau cercetare penală sau despre instanţa judecătorească". Inexistenta acestei precizări determina aplicarea unui tratament inegal pentru situaţii identice, în sensul că în unele situaţii este admisibilă proba verităţii, iar în altele nu, ceea ce contravine principiilor statului de drept. Proba verităţii, atunci când se referă la infracţiunea de insulta sau de calomnie, reprezintă o măsura restrictiva a libertăţii de exprimare, a libertăţii opiniilor şi a conştiinţei. Cu privire la rolul proeminent al presei într-un stat de drept Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat ca sunt necesare privilegii sporite pentru presa, pentru ca aceasta să îşi poată îndeplini dublul sau rol de "difuzor de informaţii" şi de "caine de paza publică" (cazul "Sunday Times împotriva Marii Britanii", 1979), iar cu privire la limitele criticii acceptabile a statuat ca acestea sunt mai largi în privinta unui politician decât în privinta unei persoane particulare (cazul "Castells împotriva Spaniei", 1992).2. Prin raportare la dispoziţiile art. 31 din Constituţie, care recunoaşte dreptul la acces atât la informaţiile de interes public – alin. (1), cat şi la cele de interes personal alin. (2), prevederile art. 207 din Codul penal se referă numai la interesul legitim, concept care nu se confunda nici cu cel de interes public şi nici cu cel de interes privat. Autorul excepţiei mai constata ca dispoziţia din Codul penal care ocroteşte numai interesul legitim contrazice textul constituţional, care se referă, în egala măsura, atât la interesul public, cat şi la cel privat. Se afirma ca înlăturarea caracterului penal al faptei de calomnie numai în cazurile în care se administrează proba verităţii şi se dovedeşte caracterul veridic al afirmaţiilor împiedica într-un mod fundamental exercitarea dreptului la informaţie. Se mai afirma ca statul de drept nu se poate consolida decât cu o presa autentic liberala, apta să îşi exercite rolul de "a patra putere în stat" şi de "caine de paza al opiniei publice".3. Tot în opinia autorului excepţiei prevederile legale criticate sunt neconstituţionale şi prin raportare la dispoziţiile art. 24 din Constituţie privitoare la dreptul fundamental la apărare, care, în accepţiunea sa lato sensu, reprezintă totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale ce oferă persoanei posibilitatea de a se apara împotriva acuzatiilor ce i se aduc, sa conteste învinuirea şi să îşi dovedească nevinovatia. Astfel, prevederile art. 207 din Codul penal contravin, prin natura lor, dreptului la apărare. El oferă posibilitatea, pe de o parte, ca o anumită persoana să se poată apara de acuzarile ce i se aduc, dar pe de altă parte o astfel de posibilitate este redusă la situaţia în care este vorba exclusiv despre fapta care a fost săvârşită pentru apărarea unui interes public. Per a contrario, dacă nu este vorba de un asemenea interes, proba verităţii nu este admisă. Interpretarea care se da în practica conceptului de "interes legitim" este considerată aleatorie şi discretionara. În acest mod se creează premisele unui tratament diferit pentru situaţii identice. De vreme ce fapta este aceeaşi, nu se poate justifica diferentierea în admiterea sau neadmiterea probei verităţii, după cum este vorba sau nu despre un interes legitim.Curtea Suprema de Justiţie – Secţia penală, exprimandu-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, apreciază ca dispoziţiile art. 207 din Codul penal sunt constituţionale şi nu contravin dispoziţiilor art. 29 şi 30 din Constituţie.În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare a Curţii Constituţionale au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul, în punctul sau de vedere, arata ca este nefondata critica potrivit căreia dispoziţiile art. 207 din Codul penal contravin art. 24 din Constituţie, deoarece şi în cazul unui proces de calomnie inculpatul beneficiază de toate drepturile şi garanţiile pe care le implica dreptul constituţional la apărare. Susţinerea potrivit căreia art. 207 din Codul penal contravine art. 29, 30 şi 31 din Constituţie este, de asemenea, nefondata, deoarece libertatea conştiinţei, conform art. 29 alin. (2), trebuie să se manifeste în spirit de toleranta şi respect reciproc, iar libertatea de exprimare, după cum se prevede la art. 30 alin. (6) din Constituţie, nu poate prejudicia demnitatea, viaţa particulară sau dreptul la propria imagine, iar potrivit art. 54 din Legea fundamentală, drepturile şi libertăţile trebuie să fie exercitate cu buna-credinţa, fără a fi incalcate drepturile şi libertăţile celorlalţi. Se precizează însă ca exercitarea cu buna-credinţa a acestor drepturi şi libertăţi poate reprezenta un interes legitim, în sensul art. 207 din Codul penal.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 207 din Codul penal, care au următorul cuprins: "Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insulta sau calomnie."Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine ca textul de lege criticat este contrar: libertăţii gandirii şi a opiniilor, care, potrivit art. 29 alin. (1) din Constituţie, nu pot fi îngrădite; libertăţii de exprimare şi libertăţii presei, garantate de art. 30 din Constituţie; dreptului la informaţie, a cărui ingradire este interzisă de art. 31 alin. (1) din Constituţie; dreptului fundamental la apărare, prevăzut în art. 24 din Constituţie.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea retine ca insulta şi calomnia sunt infracţiuni contra demnităţii, iar demnitatea omului este nominalizată, în art. 1 alin. (3) din Constituţie printre valorile supreme garantate de Legea fundamentală. Potrivit acestor prevederi constituţionale, "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate". Incriminarea şi sancţionarea insultei şi a calomniei nu au caracter absolut şi necondiţionat. Dreptul persoanei la apărarea demnităţii sale prin mijloace de drept penal este limitat de existenta drepturilor şi de interesele legitime ale altora. De aceea, s-a prevăzut ca afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate, la adresa unei persoane, chiar dacă are un caracter obiectiv insultator sau calomnios, nu constituie totuşi infracţiunea de insulta sau de calomnie, dacă făptuitorul dovedeşte ca a săvârşit fapta în vederea apărării unui "interes legitim", de ordin public sau privat. Aceasta dovada este asa-numita "proba a verităţii", care constituie un caz special de inlaturare a caracterului penal al faptei. Proba verităţii este însă admisibilă numai dacă fapta s-a săvârşit în apărarea unui interes legitim, public sau privat, altfel ar insemna ca afirmarea sau imputarea a fost facuta în scopul de a aduce atingere demnităţii persoanei, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 54 din Constituţie, conform cărora: "Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să îşi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu buna-credinţa, fără sa încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi." Atingerea adusă demnităţii fără existenta unui astfel de interes, chiar prin afirmaţii sau imputari adevărate, nu este ingaduita de lege. Legea se referă la fapte, iar nu la judecati de valoare, asa cum susţine autorul excepţiei. De aceea, critica referitoare la proba judecaţilor de valoare şi la imposibilitatea acestei probe este lipsită de conţinut.În critica de neconstituţionalitate facuta în cauza autorul excepţiei ignora faptul ca apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor impune restrangerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi, în condiţiile art. 49 din Constituţie, iar în unele situaţii impune sancţionarea penală a afirmarilor sau a imputarilor, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate, dar care nu au fost făcute pentru apărarea unui "interes legitim". Curtea observa ca necesitatea sanctionarii rezultă din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".Curtea observa ca aceasta dispoziţie constituţională este în deplina concordanta cu prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora "Exercitarea acestor libertăţi ce comporta îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrangeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naţionala, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti". În legătură cu aplicarea acestui articol Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la libertatea exprimarii prin presa, a statuat: "Dacă presa nu trebuie să depăşească anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, precum şi necesitatea de a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi comunicarea, cu respectarea datoriilor şi responsabilităţilor proprii, a informaţiilor şi ideilor referitoare la orice problema de interes general" (hotărârea pronunţată în cauza "I. Dalban împotriva României", 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 20 iunie 2000).Examinând susţinerea privind contrarietatea dispoziţiilor legale criticate în raport cu prevederile art. 31 din Constituţie, referitoare la dreptul la informaţie, text care în alin. (1) prevede că "Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit", Curtea retine ca, în temeiul dispoziţiilor art. 49 din Legea fundamentală, exerciţiul acestui drept poate fi restrâns prin lege şi numai dacă se impune, pentru apărarea, printre alte valori constituţionale, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.Nici critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dreptului la apărare prevăzut la art. 24 alin. (1) din Constituţie nu este intemeiata. Astfel, persoana invinuita de săvârşirea unei infracţiuni de insulta sau de calomnie are posibilitatea sa uzeze, pentru apărarea sa, de toate mijloacele legale de proba în combaterea temeiniciei acuzarii. În acest context proba verităţii nu este unica modalitate de apărare a celor care ar putea fi inculpaţi pentru afirmarile sau imputarile făcute, ei având posibilitatea de a uza de orice alte mijloace de proba prevăzute de Codul penal. De altfel, inculpatul nemulţumit are posibilitatea exercitării căilor legale de atac.Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în acest sens, statuand ca dispoziţiile art. 207 din Codul penal sunt constituţionale (de exemplu, prin Decizia nr. 200 din 25 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 8 februarie 2000, precum şi prin Decizia nr. 134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000).Întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea practicii Curţii, soluţia şi considerentele acelei decizii rămân valabile şi în cauza de faţa.Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 12, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (1), (4) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, ridicată de Corneliu Vadim Tudor în dosarele nr. 4.596/1999 şi nr. 4.597/1999 ale Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 decembrie 2000.PREŞEDINTELECURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent şef,Claudia Miu––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește