DECIZIE nr. 264 din 19 decembrie 2000

privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorGabriela Ghita – procurorClaudia Miu – magistrat-asistent şefPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, excepţie ridicată din oficiu în Dosarul nr. 1.078/2000 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.La apelul nominal răspunde Filimon Neculai, prin avocat Dan Laurentiu Stoicescu, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Reprezentantul părţii Filimon Neculai susţine ca excepţia de neconstituţionalitate ridicată de instanţa de judecată este neîntemeiată, arătând ca asupra dispoziţiilor legale criticate Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, în sensul că acestea sunt constituţionale.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând ca stabilirea unor măsuri reparatorii de care urmează sa beneficieze foştii proprietari tine de opţiunea politica a legiuitorului, iar instanţele de judecată, în realizarea actului de justiţie, verifica dacă în fiecare speta sunt îndeplinite condiţiile pentru restituirea imobilelor.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:Prin Încheierea din 4 mai 2000 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, excepţie ridicată din oficiu de instanţa de judecată în Dosarul nr. 1.078/2000 al acelei instanţe, privind judecarea apelului declarat de intervenientul Mircea Popescu şi de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 1.680/1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti. Obiectul litigiului judecat de instanţa de fond îl constituie acţiunea pentru restituirea unui imobil trecut în proprietatea statului prin naţionalizare, potrivit Decretului nr. 92/1950.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată arata ca prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 a fost definită noţiunea de „titlu valabil”, de a cărui existenta este legată păstrarea de către stat a bunurilor dobândite, numai dacă „intrarea în proprietatea statului a bunului a avut loc cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”, iar prin alin. (3) al art. 6 s-a prevăzut „dreptul instanţelor judecătoreşti de a stabili valabilitatea titlului statului asupra bunurilor dobândite în intervalul de timp 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 […]”. În conceptia instanţei de judecată aceste dispoziţii ale art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 încalcă prevederile art. 125 alin. (3) şi ale art. 144 din Constituţie, care privesc stabilirea competentei instanţelor judecătoreşti şi atribuţiile Curţii Constituţionale, precum şi prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, care consacra principiul neretroactivitatii legii, acest din urma text fiind invocat în raport şi cu art. 20 alin. (2) din Constituţie, referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului. În esenta, autorul excepţiei considera ca, potrivit textelor de lege criticate, instanţele de judecată „infaptuiesc controlul constituţionalităţii legilor de naţionalizare adoptate în intervalul de timp 6 martie 1945-22 decembrie 1989”, ceea ce, conform opiniei sale, contravine „articolului 144 din Constituţie, care atribuie numai Curţii Constituţionale dreptul de a controla constituţionalitatea legilor”. Se arata, în continuare, ca sub regimul constitutiilor adoptate „în intervalul de timp 6 martie 1945-22 decembrie 1989 nu erau instituite organisme care să efectueze controlul constituţionalităţii legilor, o astfel de competenţa neavând-o nici instanţele judecătoreşti”. De asemenea, se mai arata ca în legile de naţionalizare nu era prevăzută nici posibilitatea atacarii lor în instanţa. În consecinţa, apreciază autorul excepţiei, „o lege care ar investi în prezent instanţa cu competenţa de a controla constituţionalitatea legilor adoptate înainte de intrarea în vigoare a actualei Constituţii ar retroactivă, fapt care aduce atingere principiului neretroactivitatii legilor nepenale, înscris în art. 15 alin. (2) din Constituţia României”. Continuandu-se acest rationament, se apreciază de către autorul excepţiei ca „o lege actuala care atribuie instanţei judecătoreşti dreptul de a controla conformitatea legilor de naţionalizare adoptate în trecut cu dispoziţiile constituţionale de la acea data, drept pe care instanţele nu-l aveau la vremea respectiva, retroactiveaza”. Pe de altă parte, instanţa considera ca „o lege care stabileşte în competenţa instanţelor judecătoreşti dreptul acestora de a examina situaţii juridice născute şi încheiate înainte de adoptarea ei contravine dispoziţiilor art. 125 alin. (3), raportate la art. 15 alin. (2) din Constituţia României […]”. Instanţa mai considera, de asemenea, ca „prin prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 s-a dat efect retroactiv dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie”, incalcandu-se astfel dispoziţiile constituţionale ale art. 20 alin. (2), raportat la art. 15 alin. (2), întrucât, conform textului de lege criticat pentru neconstituţionalitate, în procesul de examinare a titlului de dobândire a bunului de către stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, instanţa trebuie să verifice conformitatea legii respective cu constitutiile din acea perioada şi, în acelaşi timp, şi cu tratatele internaţionale la care România era parte, deşi constitutiile în vigoare în intervalul respectiv nu contineau nici un fel de referire în aceasta privinta.În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere.Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi optează pentru respingerea acesteia. În susţinerea acestui punct de vedere se arata ca "în mod direct, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 prevede doar obligaţia instanţei de a verifica valabilitatea naşterii sau transferului dreptului de proprietate al statului asupra bunurilor naţionalizate, expropriate, confiscate etc., în raport cu legea, Constituţia şi tratatele”. De asemenea, se arata ca „În mod indirect însă, dat fiind principiul supremaţiei Constituţiei, instanţele au a verifica şi dacă legile contraveneau constitutiilor anterioare, pentru a stabili dacă reglementările ordinare puteau produce ori nu efecte”. Se considera de către Guvern ca, deşi soluţia este discutabila, întrucât în practica instanţelor unele dintre acestea pot stabili, de exemplu, ca Decretul nr. 92/1950 contravine Constituţiei din 1948, iar altele, dimpotriva, pot să-i constate constituţionalitatea, nu se poate totuşi aprecia ca „atribuirea unei asemenea competente instanţelor judecătoreşti constituie o încălcare a art. 15 alin. (2) din Constituţie. Dimpotriva, o asemenea competenţa este o expresie a principiului tempus regit actum verificarea unui raport juridic în raport cu legislaţia în vigoare la momentul naşterii, modificării sau stingerii sale”. De asemenea, se apreciază în punctul de vedere al Guvernului, „nici atribuirea unei noi competente instanţelor judecătoreşti nu poate constitui o încălcare a neretroactivitatii legii, chiar dacă vizează verificarea unor situaţii juridice care şi-au produs efectele sub imperiul unei legi care nu mai este în vigoare, deoarece chiar legea actuala leagă anumite efecte juridice – dreptul de retrocedare, de despăgubire – de acele situaţii juridice trecute”. În sfârşit, se mai arata ca asupra constituţionalităţii art. 6 din Legea nr. 213/1998 Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 136/1998.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Curtea Constituţională constata ca a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit.c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care au următorul cuprins: „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 194522 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. […](3) Instanţele judecătoreşti sunt competente sa stabilească valabilitatea titlului." … Textul de lege criticat este considerat neconstitutional de autorul excepţiei, în raport cu dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2), ale art. 20 alin. (2) şi ale art. 125 alin. (3), care au următorul cuprins:– art. 15 alin. (2): "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.";– art. 20 alin. (2): "Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.";– art. 125 alin. (3): "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege."De asemenea, textul de lege criticat este considerat neconstitutional şi pentru ca ar încalcă prevederile art. 144 din Constituţie, referitor la atribuţiile Curţii Constituţionale, prevederi care, astfel cum motiveaza instanţa judecătorească prin încheiere, "atribuie numai Curţii Constituţionale dreptul de a controla constituţionalitatea legilor".Curtea, examinând dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, constata ca acestea nu încalcă nici unul dintre textele Constituţiei invocate în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate.În realitate, prin dispoziţiile alin. (1) al art. 6 din Legea nr. 213/1998 se stabileşte ca fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, pe lângă alte bunuri, şi acelea care au fost dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în temeiul unui titlu valabil. Curtea observa ca reprezintă o opţiune a legiuitorului modul în care sunt determinate condiţiile de îndeplinirea cărora depinde apartenenţa bunurilor la domeniul public sau privat al statului, precum şi modul în care sunt stabilite criteriile de apreciere a valabilităţii titlurilor prin care bunurile au fost dobândite, pe baza raportarii acestora la cadrul constituţional şi legal în vigoare la data preluării bunurilor de către stat. Textul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia are asadar caracterul unei condiţionari legale a apartenentei bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 la domeniul public sau la domeniul privat al statului. Este constituţional ca Parlamentul sa fi optat pentru soluţia cuprinsă în textul criticat pentru neconstituţionalitate şi sa considere, în mod indirect, ca bunurile care nu au intrat „în temeiul unui titlu valabil” în proprietatea statului sa nu fie incluse în domeniul public sau privat al statului şi astfel să poată fi revendicate de către cei de la care au fost preluate în mod abuziv, asa cum prevede alin. (2) al art. 6.Curtea retine, în consecinţa, ca prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 nu contravin dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, care consacra principiul neretroactivitatii legilor. Prevederile Legii nr. 213/1998 se aplică de către instanţe după intrarea în vigoare a acesteia şi nu produc efecte pentru perioada anterioară. Faptul ca în alin. (1) al art. 6 din Legea nr. 213/1998 este indicată, pentru aprecierea valabilităţii titlului pe baza căruia bunurile au fost dobândite de stat în trecut, „respectarea tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat […]”, nu are semnificatia retroactivarii dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 şi ale Constituţiei în vigoare, inclusiv ale art. 20 privind tratatele internaţionale referitoare la drepturile omului. Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu fac decât sa fixeze reperele, pe baza cărora instanţele de astăzi, care aplica Legea nr. 213/1998, trebuie să stabilească valabilitatea titlului prin care bunurile au fost trecute în proprietatea statului. De altfel condiţia constituirii titlului cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat, stabilită prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, nu înseamnă altceva decât raportarea titlului respectiv la ordinea juridică existenta în momentul constituirii lui, iar nu la cerinţele de astăzi. Or, este notoriu faptul ca principiul supremaţiei Constituţiei şi cel al legalităţii erau, în mod formal, consacrate şi în constitutiile din perioada regimului anterior, ceea ce presupunea obligativitatea respectării lor de către autorităţile statului, inclusiv în cazul preluării unor bunuri din proprietatea particularilor. Referirea pe care o face textul la tratatele internaţionale la care România era parte nu are semnificatia aplicării retroactive a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia adoptată în 1991, cum susţine instanţa care a invocat excepţia, ci corespunde principiului pacta sunt servanda, care, formal, era recunoscut şi în regimul anterior, chiar dacă în fapt era nesocotit ori de câte ori acel regim considera ca este în interesul sau sa procedeze în aceasta maniera. Aceasta nu înseamnă însă ca actele autorităţilor statului din acea perioada nu trebuie examinate şi apreciate şi prin prisma tratatelor internaţionale la care statul era parte şi pe care deci era obligat să le respecte, ca urmare a ratificării acestora.De altfel, în legătură cu aceeaşi problema a examinării valabilităţii titlurilor prin care statul a dobândit anumite bunuri în perioada regimului trecut, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, ca măsurile cuprinse în Legea pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, "nu sunt aplicabile acelor locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate".Curtea Constituţională retine ca nici critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din Constituţie nu este intemeiata, întrucât precizarea referitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili valabilitatea titlului prin care statul a dobândit bunuri în perioada 1945-1989 este prevăzută la alin. (3) al art. 6 din Legea nr. 213/1998, ceea ce este perfect compatibil cu textul constituţional invocat, potrivit căruia competenţa instanţelor judecătoreşti este stabilită de lege. De altfel alin. (3) al art. 6 din Legea nr. 213/1998 se încadrează în prevederile normelor privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti în materia litigiilor privind proprietatea.Curtea Constituţională constata ca este nefondata şi critica potrivit căreia prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 încalcă dispoziţiile art. 144 din Constituţie, care „atribuie numai Curţii Constituţionale dreptul de a controla constituţionalitatea legilor”. În realitate, prin dispoziţiile legale criticate nu se instituie un control de constituţionalitate, în sensul dispoziţiilor art. 144 din Constituţie, cu privire la acte adoptate anterior Constituţiei din 1991, care şi-au epuizat efectele în urma cu zeci de ani, sub alte regimuri constituţionale. Prin aceste dispoziţii legale se prevăd unele criterii de care instanţele judecătoreşti trebuie să ţină seama, conform principiului tempus regit actum, pentru stabilirea valabilităţii titlurilor prin care, sub regimul existent în perioada 1945-1989, unele bunuri au fost trecute în proprietatea statului. Opţiunea legiuitorului de a nu recunoaşte valabilitatea preluării în proprietatea publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale a bunurilor care au intrat în proprietatea statului fără un titlu valabil nu are nici o legătură cu dispoziţiile care prevăd atribuţiile Curţii Constituţionale în regimul constituţional instituit prin adoptarea Constituţiei din 1991.De altfel, în cadrul controlului prealabil, conform art. 144 lit. a) din Constituţie, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, şi anume prin Decizia nr. 136 din 21 octombrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, stabilind cu acel prilej ca prevederile acestui text de lege sunt constituţionale. Soluţia pronunţată prin aceasta decizie îşi menţine valabilitatea şi în cauza de faţa, întrucât nu au intervenit elemente noi de natura sa determine schimbarea jurisprudenţei Curţii.Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 12, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 alin. (1), (4) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, ridicată din oficiu în Dosarul nr. 1.078/2000 al Curţii de Apel Bucureşti Secţia a IV-a civilă.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 19 decembrie 2000.PREŞEDINTELECURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent şef,Claudia Miu–––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește