DECIZIE nr. 261 din 5 decembrie 2000

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorIoan Muraru – judecătorLucian Stangu – judecătorNicolae Popa – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorGabriela Ghita – procurorDoina Suliman – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, ridicată de Anton Sommert în Dosarul nr. 740/2000 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2000 în prezenta autorului excepţiei, care a răspuns în nume personal, precum şi pentru Societatea Comercială "Eurocontact" din Bucureşti, a aparatorului părţii Sorin Rosca Stanescu şi a reprezentantului Ministerului Public, dezbateri care au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la 23 noiembrie 2000 şi apoi la 5 decembrie 2000.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:Prin Încheierea din 2 mai 2000, pronunţată în Dosarul nr. 740/2000, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Anton Sommert în cadrul unui proces de insulta şi calomnie, având ca obiect recursul declarat de acesta împotriva unei decizii penale prin care i s-a respins contestaţia în anulare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine ca prevederile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, care nu prevăd calea de atac a recursului împotriva unei decizii prin care se respinge contestaţia în anulare, încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în faţa legii a cetăţenilor, ale art. 20 alin. (1), fiind în neconcordanta cu pactele şi tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, ale art. 21 alin. (1) şi (2) referitoare la accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 48 alin. (3) referitoare la obligaţia statului de a răspunde patrimonial pentru prejudiciul cauzat prin erori judiciare. De asemenea, autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine ca în cursul procesului penal, în diferite faze, nu i-au fost respectate drepturile procesuale şi în plus nu poate folosi, datorită dispoziţiilor legale criticate, nici căile de atac în cadrul contestaţiei în anulare.Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, exprimandu-şi opinia, apreciază ca dispoziţiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală sunt constituţionale, întrucât, în ipoteza admiterii contestaţiei în anulare pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 386 din Codul de procedură penală şi a trimiterii cauzei pentru rejudecare la instanţa de fond sau la instanţa de apel, sentinta pronunţată în fond şi, respectiv, decizia pronunţată în apel sunt supuse căilor de atac prevăzute pentru apel şi, respectiv, pentru recurs, potrivit prevederilor art. 361 şi, respectiv, art. 385^1 din Codul de procedură penală. În situaţia respingerii contestaţiei în anulare, prin decizia pronunţată de aceeaşi instanţa de recurs nu s-a prevăzut calea de atac a recursului, întrucât vizează infracţiuni prevăzute la art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, care sunt de competenţa judecătoriilor. Împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii s-a prevăzut calea de atac a recursului, conform art. 385^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, astfel ca, prin posibilitatea exercitării din nou a unui recurs împotriva deciziei instanţei de recurs care a soluţionat, prin respingere, contestaţia în anulare, s-ar prelungi nejustificat procesul penal. Prin aceasta nu se ingradeste accesul liber la justiţie, deoarece partea a avut la indemana calea de atac prevăzută la art. 385^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, iar împotriva hotărârilor definitive aceasta parte se mai poate adresa cu cerere procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie, solicitând promovarea unui recurs în anulare, în condiţiile prevăzute la art. 410 din Codul de procedură penală.În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia ridicată este neîntemeiată, deoarece contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, iar ratiunea sa este aceea de a asigura remedierea erorilor ce s-ar putea produce în activitatea instanţelor judecătoreşti. Întrucât contestaţia în anulare, ca toate căile extraordinare de atac, reprezintă o prelungire a procesului penal, aceasta trebuie să fie folosită sub un strict control judecătoresc. De aceea, atunci când contestaţia în anulare este intemeiata pe cazurile prevăzute la lit. a)-c) ale art. 386 din Codul de procedură penală, activitatea de judecată se desfăşoară în doua etape, şi anume admiterea în principiu şi examinarea temeiniciei cererii. Examinarea în principiu implica analiza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea acestei cai extraordinare de atac. În ipoteza în care instanţa constata ca vreuna dintre cerinţele legale nu este îndeplinită, aceasta respinge, prin încheiere, contestaţia în anulare ca fiind, în principiu, inadmisibila, iar în ipoteza în care constata ca cerinţele sunt îndeplinite, admite, prin încheiere, contestaţia în anulare, ca fiind admisibilă în principiu, urmând să fie analizata temeinicia cererii. În cea de-a doua etapa, judecand contestaţia după admiterea ei în principiu, instanţa fie va desfiinta prin decizie hotărârea a carei anulare se cere, procedând la rejudecarea recursului sau la rejudecarea cauzei după casare, fie va respinge, prin decizie motivată, contestaţia în anulare, ca fiind neîntemeiată. Se apreciază ca nici încheierea de respingere în principiu, ca fiind inadmisibila, nici decizia de admitere sau respingere, ca intemeiata sau neîntemeiată, a contestaţiei în anulare nu sunt susceptibile să fie atacate cu apel sau cu recurs, deoarece sunt pronunţate de o instanţa de recurs. Întrucât nici un subiect procesual nu poate exercita o cale de atac împotriva acestor hotărâri, nefiind o imposibilitate numai pentru partea vătămată, este exclusa ipoteza discriminarii sau a aplicării unui tratament inegal.Poate fi atacată cu apel sau cu recurs, după caz, numai sentinta sau decizia pronunţată în cazul în care contestaţia este intemeiata pe art. 386 lit. d) (când împotriva unei persoane s-au pronunţat doua hotărâri definitive pentru aceeaşi fapta), iar hotărârea a carei anulare se cere a rămas definitivă la prima instanţa sau la instanţa de apel. Asadar posibilitatea atacarii cu apel sau cu recurs a fost acordată în cazuri temeinic justificate (numai dacă împotriva unei persoane au fost pronunţate doua hotărâri definitive şi numai dacă hotărârea a carei anulare se cere a rămas definitivă la prima instanţa sau la instanţa de apel, dacă este cazul, pentru a nu priva partea de vreun grad de jurisdicţie), fără a crea vreo discriminare. În aceste condiţii prevederile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, care prevăd ca cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice. Principiul egalităţii nu trebuie să atragă aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii diferite.În ceea ce priveşte contrarietatea dispoziţiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, se arata ca lipsa posibilităţii de a exercita o cale de atac împotriva încheierii de respingere în principiu a contestaţiei în anulare nu este de natura sa prejudicieze accesul liber la justiţie sau sa ingradeasca exerciţiul acestui drept, în condiţiile în care calea de atac a contestaţiei în anulare poate fi promovata numai după ce subiectul procesual a exercitat toate căile ordinare de atac prevăzute de lege [în cazurile prevăzute la art. 386 lit. a)-c) din Codul de procedură penală], partea beneficiind de toate gradele de jurisdicţie prevăzute de lege. Referitor la susţinerea ca aceleaşi prevederi legale contravin dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Constituţie se arata ca imposibilitatea legală de a exercita o cale de atac împotriva încheierii de respingere în principiu a contestaţiei în anulare nu este de natura sa aducă atingere dreptului oricărei persoane de a obţine despăgubiri din partea statului în cazul în care a suferit un prejudiciu de pe urma săvârşirii unei erori judiciare în procesul penal. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate, în raport cu art. 20 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 6, 13 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se arata ca prin art. 6 alin. 1 din convenţie "nu se conferă nici un drept victimei unei infracţiuni de a declansa proceduri penale împotriva autorului acesteia şi nici de a cere continuarea procedurilor până la pronunţarea unei hotărâri de către o instanţa judecătorească. Mai mult, dispoziţiile art. 6 din convenţie nu sunt aplicabile în cazul căilor extraordinare de atac". Cu privire la pretinsa contrarietate dintre prevederile legale criticate şi dispoziţiile art. 17 din convenţie, referitoare la interzicerea abuzului de drept, acestea nu au aplicabilitate în speta. Având în vedere ca dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 6, 13 şi 17 din convenţie, este neîntemeiată susţinerea ca ele ar contraveni dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Constituţie.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, ale părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Curtea Constituţională constata ca a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Sentinta data în contestaţie este supusă apelului, iar decizia data în apel este supusă recursului." Aceste dispoziţii legale privesc căile de atac ce pot fi folosite împotriva hotărârilor judecătoreşti date în soluţionarea contestaţiei în anulare.Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine ca acest text contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), ale art. 20 alin. (1), cu referire la art. 6, 13 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 21 alin. (1) şi (2) şi ale art. 48 alin. (3) din Legea fundamentală, texte care au următorul cuprins:– Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.";– Art. 20 alin. (1): "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.";– Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."; … – Art. 48 alin. (3): "Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale."Dispoziţiile din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, prevăd:– Art. 6: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. […]";– Art. 13: "Orice persoană, ale carei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost incalcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.";– Art. 17: "Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de aceasta convenţie."Autorul excepţiei considera ca dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece nu prevăd nici o cale de atac împotriva deciziei date de instanţa de recurs în soluţionarea contestaţiei în anulare.Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională constata ca aceasta este neîntemeiată şi, în consecinţa, urmează sa o respingă.Cu privire la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia dispoziţiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală încalcă principiul liberului acces la justiţie, prevăzut la art. 21 alin. (1) din Constituţie, se retine ca în activitatea sa jurisdicţională anterioară Curtea Constituţională a examinat semnificatia acestui principiu. Astfel, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea a statuat ca liberul acces la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare şi extraordinare de atac, este de competenţa exclusiva a legiuitorului. Aceasta soluţie decurge din dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege", precum şi din cele ale art. 128 din Constituţie, conform cărora "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".În considerentele aceleiaşi decizii se retine ca semnificatia art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia accesul liber la justiţie nu poate fi îngrădit, este aceea ca nici o categorie sau grup social nu poate fi exclus de la exerciţiul drepturilor procesuale prevăzute de lege. Însă legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedura, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.În acelaşi sens Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, şi anume prin deciziile nr. 92 din 11 septembrie 1996 şi nr. 38 din 26 februarie 1998, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 20 noiembrie 1996 şi, respectiv, nr. 177 din 13 mai 1998.Curtea constata, de asemenea, ca prevederile legale criticate sunt în concordanta şi cu dispoziţiile art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie Curtea a statuat în mod constant (de exemplu, prin Decizia nr. 16 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999) ca instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, nu este contrară principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legilor şi a autorităţilor publice atâta timp cat aceste reguli asigura egalitatea cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, asa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.Referitor la susţinerea ca prevederile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Constituţie Curtea constata că nu exista nici o legătură între prevederea legală ce face obiectul excepţiei şi obligaţia statului de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare în procesele penale.În sfârşit, Curtea constata ca este nefondata şi susţinerea potrivit căreia textul de lege criticat contravine dispoziţiilor art. 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece conţinutul dispoziţiilor legale nu are nici o legătură cu obiectul de reglementare al acestei norme juridice internaţionale.Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 12, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 alin. (1), (4) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, ridicată de Anton Sommert în Dosarul nr. 740/2000 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 decembrie 2000.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Doina Suliman––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește