DECIZIE nr. 26 din 15 februarie 2000

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorIoan Muraru – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorIuliana Nedelcu – procurorGabriela Dragomirescu – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Mudura în Dosarul nr. 5.308/1999 al Curţii de Apel Pitesti – Secţia penală.La apelul nominal se constata lipsa părţii, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public solicita respingerea excepţiei ca nefondata. Se arata ca măsura arestării, prevăzută la art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, poate fi dispusă doar ca urmare a îndeplinirii în mod cumulativ a condiţiilor privind existenta probelor sau a indiciilor temeinice ca inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică. Ca atare, se considera ca textul criticat asigura respectarea garanţiilor constituţionale referitoare la prezumţia de nevinovatie, nefiind incalcate, astfel cum susţine autorul excepţiei, prevederile art. 23 alin. (8) din Constituţie şi nici cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 23 noiembrie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 5.308/1999, Curtea de Apel Pitesti – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Mudura într-o cauza în care acesta a fost arestat preventiv şi este cercetat penal sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute la art. 10 şi 13 din Legea nr. 87/1994 şi a infracţiunii de înşelăciune prevăzute la art. 215 alin. 1, 4 şi 5 din Codul penal.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca măsura arestării inculpatului, ce poate fi luată dacă acesta a săvârşit o infracţiune pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, este o măsura abuzivă care nu are la baza o conceptie ştiinţifică, ci exprima considerente de politica penală, iar condiţia din acelaşi text, potrivit căreia lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică, constituie o legalizare a abuzului şi un instrument de represiune, deoarece permite ca o persoană să fie declarata periculoasa pentru ordinea publică înainte de a se dovedi vinovăţia acesteia. Ca atare, se considera ca art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală contravine art. 23 alin. (8) din Constituţie, deoarece, deşi se bucura de prezumţia de nevinovatie, inculpatul este, totuşi, considerat un pericol public. Se mai susţine ca art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală contravine şi următoarelor texte din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: art. 1, privind obligaţia de a respecta drepturile omului, art. 6, care reglementează dreptul la un proces echitabil, art. 7, referitor la legalitatea pedepsei, art. 13, care priveşte dreptul la un recurs efectiv, art. 17, privitor la interzicerea abuzului de drept, şi art. 18, privind limitarea folosirii restrângerii drepturilor.Exprimandu-şi opinia, instanţa de judecată apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât prevederile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală nu încalcă în nici un fel principiile ce calauzesc procesul penal şi nu ingradesc dreptul la apărare, care este garantat în tot cursul procesului penal.Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Se arata ca măsura arestării preventive, fiind un mijloc destinat să asigure desfăşurarea normală a urmăririi penale şi a procesului penal, în general, nu are, potrivit doctrinei şi practicii judiciare, înţelesul ca inculpatului i se imputa deja săvârşirea unei infracţiuni, ci ca exista probe sau indicii considerate temeinice în raport cu stadiul în care se afla procesul penal. În ceea ce priveşte art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, se apreciază ca în acest caz este şi mai evidenta intenţia legiuitorului nu de a-l considera pe inculpat deja vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, ci de a permite luarea măsurii arestării preventive, dacă fapta este pedepsita de lege cu închisoare mai mare de 2 ani. Se mai menţionează că însăşi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede la art. 5 paragraful 1 lit. c) situaţia în care persoana a fost arestata sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, "atunci când exista motive verosimile de a banui ca a săvârşit o infracţiune […]". În spiritul Convenţiei, prezumţia de nevinovatie nu exclude arestarea preventivă, iar pe întreaga durata a urmăririi penale şi atâta timp cat vinovăţia nu a fost legal stabilită prezumţia de nevinovatie îşi produce în întregime efectele. Este citata, în acest sens, Decizia din 9 ianuarie 1959 a Comisiei Europene a Drepturilor Omului referitoare la plângerea nr. 367/1958, tragandu-se concluzia în sensul că garanţiile pe care Codul de procedură penală le prevede pentru respectarea prezumţiei de nevinovatie sunt în deplina concordanta atât cu dispoziţiile constituţionale, cat şi cu normele din convenţiile europene, în interpretarea data acestora de organele jurisdicţionale competente.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost legal sesizată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, potrivit cărora: "Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din următoarele cazuri: […];h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică." … Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constata ca aceasta este neîntemeiată şi urmează să fie respinsă.I. O prima critica de neconstituţionalitate este formulată în legătură cu condiţiile prevăzute la art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, potrivit cărora măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă acesta a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea lui în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică. În legătură cu cea dintâi condiţie, se susţine ca este o sursa de abuz pentru organele judiciare, deoarece face posibila luarea măsurii arestării preventive a unei persoane, indiferent de gravitatea reală a faptei de a carei săvârşire ea este invinuita, iar cu referire la cea de a doua condiţie, se considera ca aceasta dispoziţie da posibilitatea organelor judiciare sa renunţe la strângerea probelor privind existenta infracţiunii şi a răspunderii penale. În concluzie, se solicita "suprimarea sau reformularea unui text de sorginte comunista, cu un evident caracter represiv şi aleatoriu, contrar conceptiei dreptului penal modern, referitoare la infracţiune, infractor, temeiul răspunderii penale, asigurarea unui proces echitabil şi asigurarea dreptului la apărare".Examinând aceasta sustinere, Curtea constata că nu poate fi reţinută afirmatia autorului excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile legale criticate ar fi de sorginte comunista, întrucât şi în reglementările anterioare codurile de procedura penală cuprindeau prevederi asemănătoare. Astfel, la art. 193 alin. 2 din Codul de procedură penală român de la 1864 se prevedea ca "Judecătorul de instrucţie va putea da mandat de arestare în circumstanţe grave şi când arestarea este indispensabila instrucţiunii cauzei, sau este reclamata de un interes al siguranţei publice. Acest mandat nu poate fi dat decât dacă faptul imputat este pedepsit cu o pedeapsă minimum de trei luni". O dispoziţie asemănătoare se găseşte în Codul de procedură penală de la 1936, republicat în 1948, care la art. 200, printre cazurile de reţinere a făptuitorului, prevede la pct. 9: "în caz de delict, când acesta se pedepseşte de lege cu o pedeapsă mai mare de un an sau când legea autoriza sporirea pedepsei la mai mult de un an, dacă reţinerea este necesară cercetărilor, sau este reclamata de un interes al ordinii sau siguranţei publice, ori exista temere fondată de dispariţie"; iar la art. 250 alin. 2: "Organul de urmărire penală poate emite mandat de arestare fie din oficiu, fie pe baza dispoziţiei procurorului, când fapta imputată este pedepsita de lege cu o pedeapsă mai mare de un an, dacă arestarea este în interesul cercetărilor sau anchetei penale, sau dacă este reclamata de un interes al ordinii sau siguranţei publice, ori exista temere fondată de dispariţie." În Codul penal de la 1968, în vigoare şi în prezent, cazurile în care se dispune arestarea inculpatului sunt enumerate la art. 148 alin. 1 lit. a)-h), ultimul, aflat în discuţie, referindu-se la infracţiuni pedepsite cu închisoare mai mare de 2 ani şi dacă se constată că lăsarea în libertate a făptuitorului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.De altfel, în aceasta materie prevederi asemănătoare se regăsesc, de exemplu, şi în art. 144 din Codul de procedură penală francez. Dispoziţia menţionată prevede că detenţia provizorie poate fi ordonată sau prelungită în materie criminală şi în materie corecţională, dacă pedeapsa prevăzută de lege este egala sau mai mare de un an închisoare în caz de delict flagrant ori mai mare de 2 ani închisoare în celelalte cazuri, în situaţiile în care detenţia provizorie a persoanei puse sub urmărire penală este unicul mijloc de a conserva probele sau indiciile materiale ori de a împiedica fie o presiune asupra martorilor sau victimelor, fie o concertare frauduloasă între persoanele puse sub urmărire şi complici. Măsura arestării preventive se dispune şi atunci când detenţia este necesară spre a proteja persoana în cauza, pentru a pune capăt infracţiunii sau pentru a preveni săvârşirea din nou a acesteia, precum şi pentru a garanta menţinerea persoanei respective la dispoziţia justiţiei sau pentru a apara ordinea publică de tulburarea cauzată prin infracţiune.Asa fiind, Curtea constata ca, sub acest aspect, excepţia este neîntemeiată.Nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia prevederile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală dau posibilitatea organelor judiciare sa renunţe la strângerea probelor privind existenta infracţiunii şi a răspunderii penale, întrucât constituţionalitatea textului criticat trebuie examinata având în vedere ambele condiţii pe care acesta le impune, iar nu numai cu privire la gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru fapta imputată. Astfel, pentru luarea măsurii arestării inculpatului organul judiciar trebuie să constate, pe de o parte, ca exista probe sau indicii temeinice ca inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar pe de altă parte, ca exista, de asemenea, probe sau indicii temeinice ca lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.II. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine, de asemenea, ca dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 23 alin. (8) din Constituţie, potrivit cărora "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată". Se apreciază ca, deşi inculpatul se bucura de prezumţia de nevinovatie, el este totuşi considerat un pericol public.Nici aceasta critica nu poate fi reţinută. Asa cum se arata şi în punctul de vedere al Guvernului, condiţia privitoare la săvârşirea unei infracţiuni de o anumită gravitate nu înseamnă ca inculpatul este considerat ca a comis o infracţiune. Aceasta condiţie este prevăzută pentru a permite luarea măsurii arestării preventive, dacă pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 2 ani, iar prezumţia de nevinovatie nu interzice arestarea preventivă. Afirmatia autorului excepţiei, în sensul că prezumţia de nevinovatie ar fi incompatibilă cu condiţia ca lăsarea în libertate a făptuitorului să prezinte un pericol pentru ordinea publică, nu este nici ea intemeiata. Condiţia privitoare la existenta infracţiunii este îndeplinită atunci când s-a constatat ca exista probe sau indicii temeinice ca inculpatul a săvârşit o faptă ce se încadrează în textul de lege care o prevede şi o sancţionează cu închisoare mai mare de 2 ani, iar condiţia privitoare la starea de pericol pentru ordinea publică se realizează atunci când, în urma analizei tuturor circumstanţelor privitoare la fapta şi la făptuitor, se constată că lăsarea în libertate ar constitui un pericol pentru ordinea publică. Aceasta condiţie trebuie motivată în mod special, deoarece, asa cum s-a stabilit în practica judiciară, ea nu rezultă şi nu se confunda cu pericolul social al faptei, ci trebuie să fie constatată pe baza altor împrejurări privind în special persoana făptuitorului.III. Criticile autorului excepţiei, potrivit cărora dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală ar fi contrare unor dispoziţii ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt, de asemenea, neintemeiate. Astfel, se considera ca textul criticat contravine prevederilor art. 6 pct. 1 din convenţie privitor la dreptul la un proces echitabil, fără însă să se formuleze vreun argument în motivarea acestei afirmaţii şi, în consecinţa, Curtea Constituţională nu poate retine aceasta sustinere. Nu poate fi reţinută nici susţinerea referitoare la contrarietatea textului de lege criticat cu prevederile art. 7 din convenţie, privitor la regula "Nici o pedeapsă fără lege", întrucât, asa cum s-a arătat, măsura arestării preventive nu se confunda cu pedeapsa. Autorul excepţiei considera ca, întrucât, în temeiul art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, o persoană poate fi arestata şi abia ulterior se pune în discuţie legalitatea şi temeinicia acestei măsuri, se încalcă art. 13 din convenţie, care reglementează "Dreptul la un recurs efectiv", precum şi art. 17 din aceasta, privitor la "Interzicerea abuzului de drept". Curtea Constituţională constata ca, faţă de cele deja arătate, aceste sustineri sunt nejustificate. În sfârşit, urmează să fie înlăturată şi susţinerea potrivit căreia textul criticat contravine art. 18 din convenţie, referitor la "Limitarea folosirii restrângerii drepturilor", deoarece restrangerea libertăţii, pe care o implica măsura arestării preventive, este justificată, asa cum prevede art. 49 alin. (1) din Constituţie, de necesitatea desfăşurării instrucţiei penale, fiind, în acelaşi timp, proporţională cu situaţia care a determinat-o şi deci în conformitate cu prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol din Legea fundamentală.Raportand dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală la prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Constituţională constata ca, în mod contrar afirmaţiilor autorului excepţiei, aceste dispoziţii legale exprima, în dreptul intern, prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din convenţie, potrivit cărora: "[…] Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: […];c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când exista motive verosimile de a banui ca a săvârşit o infracţiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica sa săvârşească o infracţiune sau sa fuga după săvârşirea acesteia." Sunt respectate, de asemenea, şi prevederile pct. 4 al art. 5 din convenţie, conform cărora: "Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul sa introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi sa dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegala." Într-adevăr, în dreptul intern aceste principii se regăsesc în art. 5 alin. 3 din Codul de procedură penală, care dispune: "Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau o măsura de restrangere a libertăţii considera ca aceasta este ilegala, are dreptul, în tot cursul procesului, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii." … Faţa de cele arătate rezultă ca art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, care prevede unul dintre cazurile în care poate fi luată măsura arestării preventive, nu contravine normelor sau principiilor constituţionale şi nici prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar aspectele referitoare la aplicarea acestui text nu fac obiectul contenciosului constituţional.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată Gheorghe Mudura în Dosarul nr. 5.308/1999 al Curţii de Apel Pitesti – Secţia penală.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 februarie 2000.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Gabriela Dragomirescu––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește