DECIZIE nr. 256 din 20 martie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, în ansamblul său, şi, în special, ale art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege



Augustin Zegrean – preşedinteAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorBenke Karoly – magistrat-asistent-şefCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, excepţie ridicată de Lia Spătăceanu şi alţii în Dosarul nr. 10.459/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 667D/2011.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 1.371D/2011 şi 1.374D/2011, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, excepţie ridicată de Sindicatul Învăţământului Preuniversitar Botoşani în dosarele nr. 3.756/40/2011 şi 4.475/40/2011 ale Tribunalului Botoşani – Secţia civilă.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 1.371D/2011 şi 1.374D/2011 la Dosarul nr. 667D/2011.Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor.Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 1.371D/2011 şi 1.374D/2011 la Dosarul nr. 667D/2011, care este primul înregistrat.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:Prin încheierile din 13 mai 2011 şi 8 noiembrie 2011, pronunţate în dosarele nr. 10.459/2/2010, 3.756/40/2011 şi 4.475/40/2011, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Botoşani – Secţia civilă au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, excepţie ridicată de Lia Spătăceanu şi alţii, precum şi de Sindicatul Învăţământului Preuniversitar Botoşani în cauze având ca obiect restituirea sumelor aferente drepturilor salariale reţinute în temeiul textului legal criticat.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în Dosarul nr. 667D/2011, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât salarizarea judecătorilor trebuie reglementată prin lege organică, şi nu ordinară, astfel cum este Legea nr. 118/2010. Se mai arată că judecătorii au statut constituţional, astfel încât acestora nu li se pot reduce indemnizaţiile. Mai mult, o atare măsură încalcă independenţa justiţiei. Se arată că art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor nu a fost abrogat, ceea ce echivalează cu faptul că diminuarea sau suspendarea drepturilor salariale trebuie să se facă numai în condiţiile acestei legi, neputându-se dispune o atare măsură printr-o altă lege, precum Legea nr. 118/2010. Mai mult, această lege are caracter general, astfel încât nu poate să se aplice judecătorilor, ale căror drepturi salariale pot fi reduse sau suspendate numai în condiţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 303/2004.Se apreciază că salariul/indemnizaţia este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acest text convenţional protejând atât bunurile actuale, cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele în baza cărora persoana poate pretinde să aibă cel puţin o speranţă legitimă pentru a obţine utilizarea efectivă a unui drept de proprietate.Se mai arată că, în privinţa judecătorilor, textul criticat nu ţine cont de echilibrul puterilor în stat, locul şi rolul justiţiei în statul de drept, de importanţa socială a muncii, de răspunderea, complexitatea, obligaţia de păstrare a confidenţialităţii, de pregătirea profesională şi interdicţiile prevăzute de lege.În dosarele nr. 1.371D/2011 şi 1.374D/2011, se susţine că au fost încălcate prevederile convenţionale şi constituţionale referitoare la protecţia proprietăţii private, dar şi prevederile constituţionale ce vizează dreptul la salariu, obligativitatea contractelor colective de muncă, condiţiile de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, obligaţiile României ca stat membru al Uniunii Europene.În fine, se susţine că modul în care a fost promulgată legea criticată este contrar art. 147 alin. (2) din Constituţie coroborat cu art. 15 din Legea nr. 47/1992.Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată. În acest sens, sunt invocate considerentele care au stat la baza Deciziei nr. 872 din 25 iunie 2010.Tribunalul Botoşani – Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată, fiind invocate deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010, precum şi Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul, în Dosarul nr. 667D/2011, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată, fiind invocate deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010, precum şi Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010.Avocatul Poporului, în dosarele nr. 1.371D/2011 şi 1.374D/2011, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât textul legal criticat nu mai este în vigoare.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010. În realitate, având în vedere că în motivarea excepţiei sunt aduse critici de neconstituţionalitate extrinseci, Curtea constată că obiectul acesteia vizează atât Legea nr. 118/2010, în ansamblul său, cât şi, în special, art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege. Textul de lege criticat punctual are următorul cuprins: „(1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii, art. 44 alin. (1)-(3) privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 76 alin. (1) privind categoriile de legi, art. 124 alin. (3) privind înfăptuirea justiţiei, art. 136 alin. (1) şi (5) privind proprietatea, art. 147 alin. (2) privind deciziile Curţii Constituţionale şi art. 148 alin. (2) privind aplicarea cu prioritate a reglementărilor Uniunii Europene cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. De asemenea, se susţine că sunt încălcate şi prevederile art. 1 privind protecţia proprietăţii din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 6 din Tratatul Uniunii Europene, art. 47 alin. (2) privind dreptul la un proces echitabil şi art. 52 alin. (1) privind restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Totodată, sunt invocate o serie de documente, precum Principiile fundamentale privind independenţa magistraturii, adoptate de cel de-al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor (Milano, 26 august – 6 septembrie 1985) şi confirmate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin rezoluţiile nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie 1985, precum şi Recomandarea nr. R (94) 12 cu privire la independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994 de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, sau Carta europeană privind statutul judecătorilor, adoptată cu ocazia reuniunii multilaterale având ca obiect statutul judecătorilor în Europa, organizată de Consiliul Europei în perioada 8-10 iulie 1998.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:I. Criticile de neconstituţionalitate extrinseci se circumscriu faptului că decretul de promulgare a legii a fost emis în interiorul termenului de două zile prevăzut de art. 15 din Legea nr. 47/1992. Curtea reţine că natura juridică a acestui termen este una de protecţie a titularilor dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, spre a se evita promulgarea intempestivă a legii şi eludarea, în acest fel, a controlului de constituţionalitate a priori. Pentru a întări finalitatea urmărită prin instituirea acestui termen, Curtea, prin Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010, a stabilit că, în măsura în care titularii dreptului de sesizare şi-au exercitat acest drept în interiorul termenului respectiv, controlul de constituţionalitate a priori va fi exercitat chiar dacă decretul de promulgare a fost emis înainte ca aceştia să îşi fi exercitat dreptul prevăzut de art. 146 lit. a) din Constituţie. Or, cu privire la viitoarea Lege nr. 118/2010, titularii dreptului de sesizare prevăzuţi la art. 146 lit. a) din Constituţie şi-au exercitat acest drept (a se vedea, chiar Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010). Astfel, chiar dacă Preşedintele a promulgat legea criticată pentru neconstituţionalitate, aceştia aveau dreptul şi posibilitatea să sesizeze Curtea Constituţională în termenul de două zile prevăzut de lege cu privire la textele care au făcut obiectul reexaminării (ceea ce s-a şi întâmplat).Încălcarea acestui termen nu se poate converti într-un motiv de neconstituţionalitate a legii, lege care a fost adoptată de către Parlament, din punct de vedere extrinsec, cu respectarea tuturor exigenţelor de ordin constituţional.Promulgarea este un act ulterior adoptării legii şi exterior voinţei emitentului actului, astfel încât eventualele probleme de constituţionalitate în legătură cu acesta nu afectează constituţionalitatea extrinsecă a legii (a se vedea, ad similis, Decizia nr. 1.423 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 14 decembrie 2011).De asemenea, Curtea, în deciziile citate, a subliniat că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cele ale art. 133 alin. (3)-(5) din Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt aplicabile şi în cazul în care obiecţia de neconstituţionalitate este formulată împotriva unei legi pe care Parlamentul a pus-o de acord cu o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, în conformitate cu art. 147 alin. (2) din Constituţie. Numai în aceste condiţii Curtea are posibilitatea de a verifica punerea de acord a prevederilor constatate ca fiind neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale în sensul art. 147 alin. (2) din Constituţie. Întrucât şi acest control al Curţii este o formă a controlului a priori de constituţionalitate, prevederile art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi ale art. 15-18 din Legea nr. 47/1992 se aplică în mod corespunzător.Nu în ultimul rând, în legătură cu acest aspect, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 1.423 din 20 octombrie 2011, că obiectul controlului de constituţionalitate reglementat la art. 146 lit. d) din Constituţie îl constituie legile şi ordonanţele Guvernului, şi nu decretul de promulgare sau modul în care instituţiile publice înţeleg să îşi exercite competenţele constituţionale sau legale.În privinţa criticii de neconstituţionalitate referitoare la faptul că salarizarea judecătorilor ar ţine de domeniul legii organice, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, niciun text constituţional neimpunând o atare exigenţă. De asemenea, în ceea ce priveşte susţinerea că salarizarea judecătorilor se face prin lege specială [conform art. 74 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 303/2004, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005], Curtea observă că încă din noiembrie 2009, prin Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, şi, ulterior, prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, salarizarea acestora este reglementată de legea specială de salarizare a personalului plătit din fonduri publice. A susţine că legiuitorul trebuie să emită o lege numai pentru salarizarea judecătorilor şi procurorilor încalcă art. 61 din Constituţie, întrucât ar limita competenţa Parlamentului, în condiţiile în care niciun text constituţional nu impune o atare cerinţă (deci, nici art. 124 sau 125 din Constituţie nu cuprind, nici implicit, nici explicit, o atare cerinţă). Este o cerinţă de nivel legal, şi nu constituţional; astfel, legiuitorul are îndrituirea constituţională de a include, sub aspectul salarizării, toate categoriile de personal public într-o singură lege de salarizare. De altfel, acest mod de legiferare este de dorit, întrucât evită paralelismele legislative, reglementând, în mod unitar şi transparent, drepturile de natură salarială acordate.II. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 şi Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Decizia nr. 1.155 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 27 octombrie 2011, soluţia legislativă criticată a mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare cu cele invocate în prezenta cauză. Astfel, Curtea a constatat, în esenţă, că dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, iar diminuarea să se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. Realizând o examinare a compatibilităţii dispoziţiilor legale criticate cu fiecare dintre condiţiile strict şi limitativ prevăzute de Legea fundamentală pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, Curtea a constatat că măsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie.Astfel, Curtea a statuat că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei este prevăzută prin Legea nr. 118/2010 şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare. De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din lege a fost determinată de apărarea „securităţii naţionale”, noţiune înţeleasă în sensul unor aspecte din viaţa statului – precum cele economice, financiare, sociale – care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. În acest sens, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea a constatat că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.De asemenea, Curtea a constatat că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod. Curtea a observat, totodată, că măsura criticată prezintă un caracter temporar, având o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat.În plus, în acest context legislativ, Curtea a observat că, prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010, s-a stabilit că, începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, s-a majorat cu 15%.O atare modalitate de stabilire a cuantumului concret al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor brute nu este de natură să încalce cele stabilite prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010. Cu acele prilejuri, Curtea a impus o obligaţie de rezultat legiuitorului, aceea ca după 1 ianuarie 2011 să revină la "cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare". Este în acelaşi timp o obligaţie sub condiţie care va duce la revenirea etapizată a cuantumului drepturilor salariale la nivelul anterior Legii nr. 118/2010.Stabilirea modalităţii concrete de realizare a acestui proces este o prerogativă a legiuitorului, care va decide, în funcţie de situaţia economico-financiară a ţării, momentul îndeplinirii cât mai rapid a obligaţiei sale de rezultat, în sensul revenirii cel puţin la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea Legii nr. 118/2010.În sensul de mai sus, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011.Prin decizia anterior menţionată, Curtea a mai observat că prin Opinia nr. 598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneţia, dată la cererea preşedintelui Curţii Constituţionale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la a cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneţia din 17-18 decembrie 2010, s-a arătat, în mod expres, că, "în lipsa unei interdicţii constituţionale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în situaţii excepţionale şi în anumite condiţii stricte, fără a fi privită ca o încălcare a independenţei autorităţii judecătoreşti". În continuare, în opinia invocată se arată că o asemenea situaţie excepţională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice şi pentru motive întemeiate legiuitorul găseşte necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului (a se vedea paragrafele 20 şi 21 ale opiniei citate).Cu alte cuvinte, o situaţie de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.Aşa cum rezultă din răspunsul Comisiei de la Veneţia, statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulenţe economice grave care afectează întregul său sistem economic şi financiar; astfel, Curtea a constatat că acest lucru se constituie chiar într-un veritabil argument suplimentar, în sensul că statul poate decide reducerea temporară a salariilor întregului personal plătit din fonduri publice în limite rezonabile, şi nu numai a judecătorilor – care ocupă o poziţie distinctă în arhitectura statului -, răspunzând astfel unei situaţii de gravă criză economică ce afectează statul – qui potest plus, potest minus.Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură a determina schimbarea jurisprudenţei Curţii, considerentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.De asemenea, Curtea, prin Decizia nr. 859 din 16 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 29 iulie 2009, a stabilit că drepturile salariale constituie un bun care intră în sfera de protecţie a dreptului de proprietate. Desigur, acest lucru nu vizează drepturile salariale viitoare, ci numai cuantumul sumelor aferente salariilor care sunt certe, lichide şi exigibile (a se vedea, în acelaşi sens, mutatis mutandis consideraţiile Curţii Constituţionale referitoare la pensii, Decizia nr. 977 din 12 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 10 octombrie 2011).Curtea a mai constatat că salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privinţa salariului vizează numai sumele certe, lichide şi exigibile (a se vedea, Decizia nr. 1.155 din 13 septembrie 2011).De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia de admisibilitate din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele conexate nr. 44.232/11 şi 44.605/11 Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României (paragraful 16), a stabilit că se pot considera cu greu ca fiind un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie sumele de bani neîncasate ca urmare a intrării în vigoare a legii criticate. Prin aceeaşi decizie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în privinţa reducerilor salariale operate prin Legea nr. 118/2010, că, şi dacă salariile viitoare ar fi considerate bunuri, ingerinţa (reducerea) este prevăzută de lege, urmăreşte o cauză de utilitate publică (salvarea echilibrului bugetar al statului) şi respectă un just echilibru între interesele generale ale colectivităţii şi interesele individuale ale cetăţeanului (paragrafele 17-20). Totodată, Curtea a atras atenţia că autorităţile naţionale se află într-o poziţie mai favorabilă decât judecătorul internaţional de a aprecia „utilitatea publică” (paragraful 19).Rezultă că, în cauză, autorii excepţiei nu pot invoca protecţia dreptului de proprietate din moment ce salariile viitoare nu pot fi considerate bunuri şi, prin urmare, textele constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul de proprietate privată şi protecţia proprietăţii nu au incidenţă în cauză.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, în ansamblul său, şi, în special, ale art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege, excepţie ridicată de Lia Spătăceanu şi alţii în Dosarul nr. 10.459/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, precum şi de Sindicatul Învăţământului Preuniversitar Botoşani în dosarele nr. 3.756/40/2011 şi 4.475/40/2011 ale Tribunalului Botoşani – Secţia civilă.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 martie 2012.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent-şef,Benke Karoly––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește