DECIZIE Nr. 25*) din 6 martie 1996

Notă …
*) A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 140 din 19 noiembrie 1996.Lucian Stangu – preşedinteCostica Bulai – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorIoan Griga – procurorConstantin Burada – magistrat-asistentPe rol, pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, invocată de Rosca Stanescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina.Dezbaterile au avut loc la data de 22 februarie 1996, concluziile părţilor fiind consemnate în încheierea din aceeaşi dată. Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru data de 28 februarie 1996 şi apoi pentru data de 6 martie 1996, când a adoptat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin Încheierea din 23 octombrie 1995, a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, invocată de Rosca Stanescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina.În susţinerea excepţiei se arata, în esenta, ca dispoziţiile art. 238 din Codul penal contravin Constituţiei şi deci sunt abrogate implicit potrivit art. 150 alin. (1) din legea fundamentală. Se considera ca prevederile sale sunt contrare art. 16 din Constituţie, deoarece instituie o discriminare între cetăţeni. Astfel, infracţiunile de insulta, calomnie sau ameninţare, atunci când sunt săvârşite împotriva unei persoane particulare, se urmăresc numai la plîngerea prealabilă a părţii vătămate, iar pedepsele prevăzute de lege sunt mai mici, în timp ce, săvârşite împotriva unei persoane care îndeplineşte o funcţie importanţa în stat, constituie infracţiunea de ofensa adusă autorităţii, urmărită din oficiu şi mai aspru pedepsita de lege. Se mai susţine ca dispoziţiile criticate sub aspectul constituţionalităţii încalcă şi prevederile art. 7 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului care consacra dreptul la o protecţie egala din partea legii împotriva oricărei discriminări, deoarece instituie privilegii pentru o anumită categorie de persoane. De asemenea, cu referire la infracţiunea de ofensa adusă autorităţii, se apreciază ca aceasta "extrapoleaza insulta, ameninţarea sau violenta la adresa unei persoane care deţine o funcţie în stat, la nivelul autorităţii", deoarece se considera ca o asemenea insulta sau ameninţare este o ofensa adusă autorităţii, iar nu persoanei care a fost victima insultei sau a ameninţării. Autorii excepţiei mai susţin că nu exista nici o justificare legală sau logica pentru o asemenea echivalare (insulta adusă persoanei cu funcţie în stat = ofensa adusă autorităţii), întrucît într-o societate democratica nu se poate confunda omul cu autoritatea pe care o reprezintă, deoarece el este desemnat sau ales sa exercite o anumită funcţie pe o perioadă limitată, iar protecţia sa trebuie să se manifeste, pe această perioadă, numai în stricta legătură cu asigurarea condiţiilor pentru a-şi exercită funcţia.Autorii excepţiei îşi exprima părerea ca în societăţile democratice o persoană care se implica în viaţa politica renunţa, într-o anumită măsura, la dreptul de protecţie absolută a vieţii sale intime şi ca trebuie să accepte o "radiografiere mai atenta a vieţii sale private din partea societăţii civile". Se mai arata ca art. 238 din Codul penal a fost în vigoare în regimul totalitar, "care pleca de la prezumţia inabusirii oricăror tendinte de critica venite din partea cetăţenilor la adresa autorităţilor sau a activistilor de partid".Se dezvolta apoi argumentul desprins din art. 30 din Constituţie privitor la libertatea de exprimare şi, în special, din dispoziţiile alin. (6) şi (7) din acest articol, privitoare la restrângerile aduse acestei libertăţi. Astfel, cu privire la dispoziţia din alin. (6), care prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, autorii excepţiei susţin ca aceste restringeri se referă la persoana privată în calitatea ei de cetăţean simplu, nu de cetăţean care deţine anumite funcţii în stat. Pornind de la aceasta interpretare, se critica dispoziţiile art. 238 din Codul penal, pentru ca aduc atingere dispoziţiei constituţionale menţionate, prin faptul ca reglementează şi alte limite exterioare, neprevăzute de Constituţie, ale libertăţii de exprimare, ceea ce nu poate fi ingaduit.Tot astfel, cu privire la dispoziţiile alin. (7) din acelaşi art. 30 al Constituţiei, care prevăd, de asemenea, îngrădiri aduse libertăţii de exprimare, se arata ca printre valorile fundamentale a căror vătămare sau periclitare nu poate fi ingaduita, în numele libertăţii de exprimare, nu este menţionată autoritatea de stat, astfel ca dispoziţiile art. 238 din Codul penal pot fi considerate ca incalcind şi aceasta dispoziţie constituţională. Constituţia interzice defăimarea tarii şi a naţiunii, nu şi a autorităţilor, iar legea penală nu poate institui o limita în plus şi nu poate restringe "câmpul de manifestare a libertăţii de exprimare mai mult decît Constituţia".Autorii excepţiei se referă, în continuare, la dispoziţiile din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi din Convenţia europeană a drepturilor omului, privitoare la libertatea de exprimare, aratind ca nici acestea nu prevăd, ca limita a libertăţii de exprimare, defăimarea autorităţii publice.La dosarul Curţii Constituţionale a fost depusa, tot în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca material comparativ, o documentaţie privind modul cum este tratata, în diferite legislaţii, fapta de ofensa adusă autorităţii. În temeiul acesteia se conchide ca ţările democratice cele mai civilizate nu mai accepta ideea unor protecţii speciale, de ordin penal, a unor persoane care deţin funcţii în stat, considerind ca acestea trebuie, atunci când sunt defaimate, sa folosească aceleaşi mijloace de apărare ca şi cetăţenii de rind; mai ales când presa este implicata în astfel de procese, se considera ca persoanele publice nu au dreptul la o protecţie privilegiată.Autorii excepţiei de neconstituţionalitate mai arata ca, şi în ţările în care astfel de incriminari mai exista, acestea nu se aplică în fapt şi ca toate ţările democratice au înlăturat răspunderea penală a ziaristilor în raport cu persoanele publice.În vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituţională a fost comunicată, în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, fiecărei Camere a Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra acestei excepţii.În punctul de vedere al Camerei Deputaţilor se arata ca prezentarea "trunchiata" a textelor din dispoziţiile constituţionale, a căror încălcare este invocată în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate [art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 30 alin. (1), (6) şi (7) din Constituţie], ca şi a unor texte din documente internaţionale, ignora existenta altor dispoziţii din legea fundamentală care sunt de natura sa contureze "întinderea" drepturilor. În opinia Camerei Deputaţilor, trebuie să se ţină seama de distincţia între drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor (dreptul la viaţa, la libertatea individuală, la libera circulaţie, libertatea de exprimare etc.), asa cum sunt reglementate de Constituţie (art. 22-48), şi principiile generale care guvernează exercitarea acestor drepturi şi libertăţi. În acest sens, se arata ca prin dispoziţia cuprinsă în art. 15 din Constituţie se consacra dreptul tuturor cetăţenilor de a beneficia de drepturile şi libertăţile recunoscute şi garantate prin Constituţie şi prin alte legi, iar prin dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) se consacra egalitatea cetăţenilor în faţa legii, precizîndu-se ca nimeni nu este mai presus de lege şi deci nimeni nu poate pretinde ca are mai multe drepturi sau ca are alte drepturi decît cele prevăzute în Constituţie şi în alte legi. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor – se arata, în continuare, în punctul de vedere al Camerei Deputaţilor -, asa cum sunt proclamate în documentele internaţionale, sunt recunoscute prin Constituţia României (art. 22-48) tuturor cetăţenilor, în mod egal, fără îngrădiri determinate de consideratii de sex sau de naţionalitate. Se subliniaza că nu exista neconcordante între documentele internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi legile interne, astfel încât să se pună problema priorităţii reglementărilor internaţionale [art. 20 alin. (2) din Constituţie]. Aceasta nu înseamnă însă ca prin alte legi nu pot fi acordate alte drepturi şi libertăţi decît cele fundamentale şi la care au vocaţie universala şi egala toţi cetăţenii, dar pot "beneficia" de ele numai anumiti cetăţeni, pentru anumite perioade de timp şi condiţionat de anumite circumstanţe. Este cazul cetăţenilor care îndeplinesc o activitate importanţa de stat, care, în perioada respectiva, sunt protejati suplimentar prin sancţionarea "infracţiunilor contra autorităţii" din Codul penal, printre care se afla şi ofensa adusă autorităţii, reglementată în art. 238, a cărui neconstituţionalitate se cere a fi constatată. Se menţionează că şi alte tari, recunoscute ca "democratice" şi care sunt şi ele părţi în tratatele internaţionale referitoare la drepturile fundamentale ale omului, prevăd în legislatiile lor ca ofensele aduse persoanelor care reprezintă statul urmează a fi sancţionate mai sever decît infracţiunile contra demnităţii oricărei persoane fizice, întrucît prin aceste ofense se aduc atingeri nu numai cetăţeanului (persoana privată), ci şi autorităţii pe care o reprezintă. Se exemplifica dispoziţii din codurile penale italian şi german, iar în concluzie se subliniaza ca însăşi Constituţia României, prin dispoziţiile art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 30 alin. (6), art. 54 şi art. 80 alin. (1), oferă argumente de text pentru respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, prin care nu se aduce nici o încălcare drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.În punctul de vedere al Guvernului se arata ca prin însăşi situarea sa în Titlul V al Părţii speciale a Codului penal, intitulat "Infracţiuni contra autorităţii", incriminarea din art. 238 din Codul penal, cu denumirea marginala de "Ofensa adusă autorităţii", priveşte o faptă care aduce atingere valorii sociale a "autorităţii", deoarece prestigiul şi eficienta autorităţii sunt ştirbite sau compromise prin felul în care sunt tratate persoanele care îndeplinesc activităţi importante "de stat" – termen folosit în art. 160 din Codul penal la care face trimitere art. 238 din Codul penal – adică activităţi în cadrul autorităţilor publice prevăzute de Constituţie sau alte activităţi publice importante. Prin incriminarea ca infracţiune distinctă a atingerii aduse onoarei, a ameninţării în public, a lovirii sau a oricăror acte de violenta săvârşită împotriva unei persoane care îndeplineşte o activitate importanţa de stat se urmăreşte apărarea valorii sociale a autorităţii, al carei titular este statul, autoritatea constituind unul dintre atributele acestuia. De aceea, subiectul pasiv principal al acestei infracţiuni este statul. Se invoca, în sprijinul acestei afirmaţii, dispoziţiile constituţionale care, prin sublinierea rolului şi funcţiilor îndeplinite de instituţiile Republicii, le conferă acestora autoritate: art. 58 privind Parlamentul, art. 66 cu privire la deputaţi şi senatori, art. 80 referitor la Preşedintele României, art. 101 privitor la Guvern, art. 122 care se referă la prefect, art. 124 privind statutul judecătorilor, art. 130 cu privire la Ministerul Public, art. 144 privind Curtea Constituţională etc. Prin incriminarea în art. 238 din Codul penal a ofensei aduse autorităţii – se susţine în continuare – nu se urmăreşte ocrotirea persoanei care îndeplineşte o activitate importanţa, deşi aceasta este şi ea apărată în mod ilicit, datorită caracterului complex al infracţiunii de ofensa adusă autorităţii, care absoarbe infracţiunile contra persoanei. În cazul acestei infracţiuni, persoana împotriva căreia s-au îndreptat, material, activităţile incriminate reprezintă subiectul pasiv secundar al infracţiunii, fiind vorba de o infracţiune contra autorităţii, şi nu contra persoanei. Situaţia este aceeaşi şi în cazul altor infracţiuni contra autorităţii, care conţin, în elementul lor material complex, o acţiune secundară sau adiacenta îndreptată contra persoanei, cum este cazul, de exemplu, al infracţiunii de ultraj, recunoscută în toate legislatiile penale ca având drept obiect principal al ocrotirii juridice autoritatea pe care o reprezintă funcţia, şi nu persoana funcţionarului. Asa se explica gradul de pericol social sporit al acestor infracţiuni complexe contra autorităţii şi, respectiv, gravitatea mai mare a pedepselor prevăzute de lege pentru săvârşirea lor, în comparatie cu infracţiunile contra persoanei. Sistemul gradarii pedepselor în funcţie de autoritatea pe care o reprezintă persoana împotriva căreia se îndreaptă activitatea infractionala este adoptată de multe coduri penale europene, unele dintre acestea enumerând în textele de lege autorităţile care se bucura de o protecţie penală deosebită (de exemplu: rege, preşedinte de Republica, membru al Parlamentului, al Curţii Supreme de Justiţie, al Curţii Constituţionale, al Guvernului, al Tribunalului Administrativ etc.).Infracţiunea de ofensa adusă autorităţii nefiind o infracţiune contra persoanei, nu se poate pune problema încălcării principiului egalităţii în faţa legii, prevăzut în art. 16 din Constituţie, a instituirii unei "discriminări între cetăţeni", a unor "privilegii în materie de protecţie a demnităţii", a unei "modalităţi privilegiate şi suplimentare de protejare" a demnităţii, onoarei şi dreptului la imagine al unor anumite categorii de persoane. A considera ca prin dispoziţiile art. 238 din Codul penal se încalcă principiul egalităţii în faţa legii ar insemna să se nege toate incriminarile care privesc anumite categorii de persoane, adică incriminarile cu subiect activ sau pasiv calificat. Astfel de incriminari au fost şi sunt cunoscute de toate legislatiile, indiferent de sistemele de drept şi de epocile cărora le aparţin.În fine, se arata ca infracţiunea de ofensa adusă autorităţii este în concordanta şi cu dispoziţiile art. 30 din Constituţie, privitoare la libertatea de exprimare. Potrivit dispoziţiilor art. 49 al Constituţiei, exerciţiul unor drepturi sau libertăţi, între care şi libertatea de exprimare, poate fi restrîns numai prin lege şi numai dacă se impune pentru apărarea valorilor prevăzute în acel articol.În concluzie, se apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 Cod penal nu poate fi admisă, deoarece dispoziţiile în cauza respecta exigenţele impuse de legea fundamentală.Senatul nu a comunicat punctul sau de vedere.CURTEA,examinînd încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor şi concluziile procurorului, prevederile art. 238 din Codul penal raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale documentelor internaţionale în materie, precum şi prevederile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Deşi excepţia se referă la un text de lege adoptat anterior Constituţiei, Curtea este competenţa sa o soluţioneze, deoarece instanţa a reţinut ca dispoziţiile criticate nu contravin legii fundamentale şi deci sunt în vigoare, sesizind Curtea pentru a se pronunţa cu privire la constituţionalitatea lor.1. Din examinarea dispoziţiilor art. 238 din Codul penal se constată că acestea incrimineaza, sub denumirea de "Ofensa adusă autorităţii", atingerea adusă onoarei, ameninţarea, lovirea sau orice acte de violenta săvârşite în public împotriva uneia dintre persoanele prevăzute în art. 160, în legătură cu activitatea acesteia şi de natura sa aducă atingere autorităţii. Totodată, din examinarea dispoziţiilor art. 160 din Codul penal, la care se face trimitere, rezultă ca acestea incrimineaza, sub denumirea de "atentat care pune în pericol securitatea statului", atentatul savirsit contra vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unei persoane care îndeplineşte o activitate importanţa de stat sau obsteasca, în împrejurări care fac ca fapta sa pună în pericol securitatea statului.Deşi prin cele doua incriminari se urmăreşte apărarea unor valori sociale distincte – pe de o parte, securitatea statului, iar pe de altă parte, autoritatea, fapt care a şi determinat situarea lor în titluri diferite ale Părţii speciale a Codului penal -, existenta ambelor infracţiuni este condiţionată de o anumită calitate a subiectilor pasivi secundari ai acestora. În conceptia autorilor Codului penal din anul 1968, aceasta calitate este legată de îndeplinirea unei activităţi importante: fie o activitate de stat, fie o activitate obsteasca, înţelegînd prin aceasta din urma o activitate ori o funcţie importanţa în cadrul partidului comunist sau în organizaţiile politice subordonate, în condiţiile specifice regimului totalitar. În aceasta viziune, însuşi conceptul de autoritate era denaturat, deoarece se conferea atributul autorităţii nu numai activităţilor sau funcţiilor de stat, dar şi activităţilor sau funcţiilor obşteşti. Autoritatea era inteleasa deci atât ca autoritate de stat, cît şi ca autoritate obsteasca şi era apărată ca atare. Stabilirea incriminarilor din art. 238 şi din art. 160 din Codul penal s-a făcut deci cu referire la structurile de putere şi la sistemul de valori existente la data elaborării Codului penal.Întrucît acest sistem de valori nu mai exista în prezent, fiind înlocuit cu acela consacrat prin Constituţia din anul 1991, pentru a stabili dacă dispoziţiile art. 238 din Codul penal mai sunt în vigoare sau au fost abrogate în temeiul dispoziţiei din art. 150 alin. (1) din Constituţie, este necesar să se verifice, în primul rind, dacă valoarea socială apărată prin dispoziţiile incriminatoare în discuţie este sau nu recunoscută ca atare de noua Constituţie şi, în caz afirmativ, dacă apărarea ei prin mijloace de drept penal este necesară.Din analiza dispoziţiilor constituţionale privitoare la autorităţile publice se constată că legea noastră fundamentală recunoaşte ca valoare socială numai autoritatea de stat, nu şi asa-numita autoritate obsteasca. Numeroasele dispoziţii privitoare la autorităţile publice şi la rolul statului în înfăptuirea programelor de guvernare atesta necesitatea asigurării unui climat de ordine şi de securitate deplina pentru persoanele cărora le revin sarcini importante în realizarea funcţiilor specifice diferitelor puteri.Autoritatea statului fiind o condiţie a exercitării normale a puterilor acestuia, ea apare ca o valoare socială importanţa, a carei apărare, prin mijloace de drept penal, este o necesitate.În lumina acestor prevederi ale Constituţiei, dispoziţiile art. 238 din Codul penal trebuie să fie considerate ca abrogate parţial, în baza dispoziţiei art. 150 alin. (1) din Constituţie, deoarece ele sunt contrare Constituţiei în măsura în care se referă la o persoană care îndeplineşte o activitate obsteasca. Subiectul activ nemijlocit al acestei infracţiuni nu poate fi decît o persoană care îndeplineşte o funcţie importanţa în stat.2. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 238 din Codul penal, în măsura în care incrimineaza ofensa adusă autorităţii prin atingerea adusă onoarei, sunt contrare Constituţiei şi trebuie să fie considerate abrogate în temeiul art. 150 alin. (1) din legea fundamentală, deoarece creează o discriminare între cetăţeni, instituind un regim de favoare pentru persoanele care îndeplinesc o funcţie importanţa de stat. Aceasta favoare ar consta în faptul ca, în timp ce pentru insulta adusă unei persoane particulare tragerea la răspunderea penală are loc numai la plîngerea prealabilă a persoanei vătămate, în cadrul ofensei aduse autorităţii, prin aceeaşi fapta, tragerea la răspundere penală are loc din oficiu.Critica adusă dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, sub acest aspect, este neîntemeiată. Prin dispoziţiile din acest articol au fost incriminate fapte prin care se aduce atingere demnităţii, libertăţii, integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane care reprezintă autoritatea de stat, dacă aceste fapte sunt săvârşite în legătură cu activitatea persoanei respective şi sunt de natura sa aducă atingere autorităţii. Comiterea vreuneia dintre aceste fapte reprezintă mijlocul prin care se aduce atingere autorităţii de stat şi de aceea apărarea penală a acestei valori nu se poate asigura decît prin incriminarea tuturor acestor fapte, care constituie modalităţi alternative de savirsire a infracţiunii de ofensa adusă autorităţii. Împrejurarea ca printre aceste modalităţi a fost inclusă atingerea adusă onoarei, adică o faptă contra demnităţii persoanei, nu conferă normei incriminatoare în discuţie un caracter neconstitutional, iar afirmatia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că punerea în mişcare şi exercitarea din oficiu a acţiunii penale ar constitui un regim de favoare pentru subiectul pasiv al infracţiunii de ofensa adusă autorităţii, este nefondata. Ofensa adusă autorităţii este, asa cum arata chiar denumirea ei, o infracţiune contra autorităţii, şi nu contra persoanei. Valoarea socială în principal ocrotită prin instituirea acestei infracţiuni complexe este autoritatea de stat, celelalte valori sociale, adică demnitatea, libertatea psihică, integritatea corporală sau sănătatea persoanei, constituie obiectul juridic secundar sau adiacent al infracţiunii. Titularul valorii sociale în principal ocrotite şi deci subiectul pasiv principal al infracţiunii fiind statul, este evident ca punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale nu puteau fi lăsate la dispoziţia subiectului pasiv secundar, asa cum se prevede în cazul în care atingerea adusă onoarei, ameninţarea, lovirea sau alte violenţe s-ar savirsi împotriva unei persoane particulare sau chiar împotriva unei persoane care îndeplineşte o activitate importanţa de stat, dacă se constată că faptele nu au fost de natura sa aducă atingere autorităţii. În cadrul acţiunii penale unice, declansate din oficiu, făptuitorul este ţinut sa răspundă pentru infracţiunea unica complexa de ofensa adusă autorităţii, săvârşită în singurul mod posibil, adică prin comiterea vreuneia dintre faptele contra persoanei prevăzute de lege ca element material al acestei infracţiuni. Punerea în mişcare şi exercitarea din oficiu a acţiunii penale, în acest caz, au fost determinate de necesitatea apărării autorităţii de stat, şi nu de nevoia de a institui un privilegiu pentru subiectul pasiv secundar al infracţiunii, asa cum susţin autorii excepţiei de neconstituţionalitate. De aceea, afirmatia ca norma incriminatoare în discuţie ar contraveni dispoziţiei art. 16 din Constituţie, privitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, nu are temei.3. La fel de neîntemeiată se dovedeşte afirmatia potrivit căreia prin incriminarea ofensei aduse autorităţii se identifica insulta, ameninţarea sau actele de violenta asupra unei persoane cu ofensa adusă autorităţii, deşi "într-o societate democratica nu se poate confunda omul cu autoritatea pe care o reprezintă". Autoritatea publică nu este însă o abstractiune, ci un fenomen concret, astfel încât contactul nemijlocit cu aceasta se realizează prin contactul cu persoanele fizice investite cu exercitarea funcţiilor publice. De altfel, atât în limbajul curent, cît şi în dreptul public, conceptul de "autoritate" presupune ideea de putere sau de împuternicire de a da dispoziţii şi de a impune cuiva ascultare, aceea de organ de stat competent sa ia măsuri şi sa emita dispoziţii cu caracter obligatoriu şi, în fine, aceea de reprezentant al unui organ de natura celui menţionat. Asa fiind, este evident ca, prin săvârşirea faptelor contra persoanei reprezentantului respectiv, se aduce atingere autorităţii. În ceea ce priveşte problema incriminării acestor fapte, aceasta este o chestiune de politica penală care tine de competenţa autorităţii legiuitoare şi nu poate face obiectul unui control de neconstituţionalitate.4. Pornindu-se de la aceeaşi teza, potrivit căreia nu se poate confunda persoana cu autoritatea pe care o reprezintă, autorii excepţiei susţin ca persoana respectiva este desemnată sau aleasă sa exercite o anumită funcţie pe o perioadă limitată şi de aceea protecţia ei "trebuie să se manifeste, pe această perioadă, numai în stricta legătură cu asigurarea condiţiilor pentru a-şi exercită funcţia". Or, este exact ceea ce a urmărit legiuitorul prin incriminarea faptelor contra demnităţii, libertăţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei care îndeplineşte o funcţie importanţa de stat, în legătură cu activitatea acesteia. Ceva mai mult, legea condiţioneaza existenta infracţiunii de ofensa adusă autorităţii de îndeplinirea cerinței esenţiale ca faptele săvârşite contra persoanei respective să fie de natura sa aducă atingere autorităţii. Dacă aceasta cerinţa nu este îndeplinită, faptele nu constituie ofensa adusă autorităţii, ci infracţiuni contra persoanei, chiar dacă au fost săvârşite împotriva unei persoane care îndeplineşte o funcţie importanţa de stat. Nu este suficient asadar ca faptele de insulta, ameninţare, lovire sau alte violenţe să fie îndreptate împotriva unei persoane care îndeplineşte o importanţa activitate de stat şi în legătură cu aceasta activitate, pentru ca aceste fapte să fie calificate automat ca ofensa adusă autorităţii, ci trebuie să se facă dovada ca ele au fost de natura, prin conţinutul şi consecinţele lor, sa aducă atingere autorităţii.5. Argumentul ca incriminarea ofensei aduse autorităţii, prin atingerea adusă onoarei, este contrară dispoziţiei art. 30 din Constituţie, privitoare la libertatea de exprimare, nu poate fi primit. Afirmatia autorilor excepţiei, în sensul că dispoziţia alin. (6) al aceluiaşi articol din Constituţie, care prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea sau viaţa particulară a persoanei, nu s-ar aplica şi cu privire la persoana care îndeplineşte o funcţie importanţa de stat, nu este intemeiata. Asa cum s-a arătat, ofensa adusă autorităţii se poate realiza numai prin săvârşirea unor fapte contra persoanei, cum sunt cele prevăzute în textul incriminator. Împrejurarea ca art. 30 alin. (6) din Constituţie se referă la ocrotirea oricărei persoane nu este în contradictie cu cele afirmate mai sus, deoarece exercitarea autorităţii de către o persoană care îndeplineşte o funcţie importanţa de stat nu poate fi disociata de calitatea de persoana fizica a acesteia.6. În fine, autorii arata, tot în sprijinul excepţiei de neconstituţionalitate, ca exista legislaţii în care defăimarea autorităţii nu este incriminata, iar în acele legislaţii în care incriminarea exista, dispoziţiile respective nu se aplică în fapt. Aceste diferentieri de reglementare de la o legislaţie la alta indreptatesc concluzia ca apărarea prin mijloace de drept penal a autorităţii de stat este o chestiune de politica penală, care se soluţionează diferit, în funcţie de realitatile din fiecare ţara. De altfel, incriminari asemănătoare celei din art. 238 din Codul penal se intilnesc şi în legislatiile altor tari, ca: Franţa, Germania, Olanda, Spania şi altele.Faţa de cele arătate, vazind şi prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 23, 24 şi 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Constata ca dispoziţiile art. 238 din Codul penal sunt abrogate parţial, conform art. 150 alin. (1) din Constituţie, raminind în vigoare numai în măsura în care faptele incriminate se referă la o persoană care îndeplineşte o activitate importanţa de stat.Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.Pronunţată în şedinţa publică din 6 martie 1996.PREŞEDINTE,dr. Lucian StanguMagistrat-asistent,Constantin Burada–––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește