DECIZIE nr. 246 din 15 martie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală



Augustin Zegrean – preşedinteAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorAfrodita Laura Tutunaru – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cristinel Lilea în Dosarul nr. 490/1/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 9 judecători şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 464D/2011.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 28 martie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 490/1/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 9 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cristinel Lilea în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei decizii prin care s-a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale afectează liberul acces la justiţie, dreptul la apărare şi dreptul la un recurs efectiv, deoarece nu permit o cale de atac împotriva deciziilor de respingere ca inadmisibile a contestaţiilor în anulare.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 9 judecători opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 392 alin. 4 – Procedura de judecare a contestaţiei în anulare din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: "Sentinţa dată în contestaţie este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului."Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 20 alin. (1) – Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 -Accesul liber la justiţie, art. 24 – Dreptul la apărare, art. 53 – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 129 – Folosirea căilor de atac, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la un recurs efectiv.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 525 din 25 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 26 ianuarie 2005, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, liberul acces la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare şi extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Această soluţie decurge din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, precum şi din cele ale art. 129 din Constituţie, conform cărora, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.Totodată, semnificaţia art. 21 din Constituţie, potrivit căruia accesul liber la justiţie nu poate fi îngrădit, este aceea că nicio categorie sau grup social nu poate fi exclus de la exerciţiul drepturilor procesuale prevăzute de lege. Însă legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.Distinct de acestea, Curtea mai constată că nu poate fi primită nici critica privind înfrângerea dispoziţiilor constituţionale referitoare la garantarea dreptului la apărare, partea interesată putându-se prevala de acest drept pe parcursul derulării tuturor procedurilor judiciare astfel stabilite de legiuitor.Totodată, dreptul la un recurs efectiv consacrat de art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale presupune dreptul oricărei persoane lezate într-un interes legitim de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale. Or, contestaţia în anulare este în sistemul dreptului procesual penal românesc o cale extraordinară de atac, reprezentând un al patrulea grad de jurisdicţie alături de fond, apel şi recurs. Prin urmare, nu poate fi primită critica autorului referitoare la obstrucţionarea acestuia de a se adresa unei instanţe naţionale.În sfârşit, limitarea ce rezultă pe cale de interpretare din dispoziţiile legale criticate, potrivit cărora nu este posibilă o cale de atac împotriva hotărârilor de respingere ca inadmisibile a contestaţiilor în anulare, nu are semnificaţia restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, accesul la această cale extraordinară de atac exercitându-se în condiţiile legii şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2).Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cristinel Lilea în Dosarul nr. 490/1/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 9 judecători.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 martie 2012.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește