DECIZIE nr. 234 din 20 decembrie 1999

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorIoan Muraru – judecătorLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorPaula C. Pantea – procurorMihai Paul Cotta – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, excepţie ridicată de Societatea Comercială „TIM PRESS” – S.A. din Timişoara în Dosarul nr. 2.185/1998 al Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia civilă.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 23 noiembrie 1999 şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 7 decembrie 1999 şi apoi pentru data de 20 decembrie 1999.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 18 decembrie 1998 Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 8 iulie 1998, excepţie ridicată de Societatea Comercială „TIM PRESS” – S.A. din Timişoara într-o cauza civilă având ca obiect soluţionarea contestaţiei în anulare formulate de Societatea Comercială „Casa Maghiara” – S.A. din Timişoara.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca reglementările cuprinse în Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 contravin atât normelor constituţionale, cat şi principiilor fundamentale ale statului de drept, deoarece se încalcă dispoziţiile art. 114 alin. (4), ale art. 41 alin. (1) şi (2) şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie, precum şi cele care reglementează „Autoritatea judecătorească”, cuprinse în titlul III capitolul VI secţiunea 1 din Constituţie. Astfel, se arata ca, deşi, conform art. 114 alin. (4) din Constituţie, ordonanţele de urgenta pot fi adoptate de Guvern numai în cazuri excepţionale, la data de 7 iulie 1998, când Ordonanţa de urgenta nr. 13/1998 a fost emisă, „nu a existat o situaţie obiectivă excepţionala care să justifice intervenţia Guvernului în sfera de competenţa a legislativului” şi nici „nu a existat necesitatea unei măsuri cu caracter de urgenta care să reclame înlăturarea sau evitarea riscurilor determinate de situaţia excepţionala”, condiţii care, în opinia autorului excepţiei, trebuie îndeplinite cumulativ.În legătură cu încălcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie, care prevăd garantarea dreptului de proprietate, ocrotirea şi inviolabilitatea proprietăţii, autorul excepţiei susţine ca imobilul situat în Bd Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, prevăzut la pct. 11 din anexa la ordonanţa de urgenţă, cuprinzând imobilele care vor fi restituite, constituie obiect al dreptului de proprietate privată a Societăţii Comerciale "TIM PRESS" – S.A. din Timişoara, societate comercială cu capital mixt, de stat şi privat, având ca acţionari Administraţia presei locale, precum şi un număr de 61 de persoane fizice. În aceste condiţii se considera ca numai prin încălcarea dispoziţiilor constituţionale s-a dispus, prin ordonanţa de urgenţă criticata, restituirea către Casa Maghiara din Timişoara a imobilului care aparţine în mod legal Societăţii Comerciale "TIM PRESS" – S.A. din Timişoara, fiind inclus în capitalul social al acesteia cu titlu de aport în natura, conform actelor constitutive ale societăţii. În acelaşi timp se susţine ca art. 1 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 13/1998, care prevede că imobilele prevăzute în anexa se restituie titularilor sau succesorilor acestora, anulează efectele unei hotărâri judecătoreşti – Decizia civilă nr. 480/1998 a Curţii de Apel Alba Iulia – care a stabilit în mod irevocabil inexistenta unei succesiuni în drepturi a Societăţii Comerciale „Casa Maghiara” – S.A., societate comercială constituită prin Sentinta civilă nr. 1.568/1994 a Judecătoriei Timişoara, faţă de fosta Societate anonima „Casa Maghiara”. Astfel, în opinia autorului excepţiei, este evident ca Guvernul nu mai putea sa dispună, prin Ordonanţa de urgenta nr. 13/1998, restituirea imobilului situat în Bd. Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara.Instanţa de judecată, exprimandu-şi opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială "TIM PRESS" – S.A. din Timişoara, a apreciat ca aceasta este intemeiata, deoarece prevederile Ordonanţei de urgenta nr. 13/1998 încalcă dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie, întrucât, pe de o parte, nu s-a invocat existenta unui caz excepţional, care să justifice adoptarea ordonanţei de urgenta, iar pe de altă parte, nu s-a îndeplinit condiţia, prevăzută de Constituţie, de a se convoca Parlamentul care se afla în vacanta. Totodată instanţa judecătorească a reţinut şi încălcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care prevăd ocrotirea şi garantarea dreptului de proprietate privată indiferent de titular, precum şi ale art. 135 alin. (6), conform cărora proprietatea este, în condiţiile legii, inviolabilă, având în vedere ca la data adoptării ordonanţei imobilul în litigiu „era deja în proprietatea Societăţii Comerciale „TIM PRESS” – S.A. în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile”.Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia de neconstituţionalitate ridicată nu este intemeiata, deoarece Ordonanţa de urgenta nr. 13/1998 „a fost emisă la data de 7 iulie 1998, când Parlamentul se afla în sesiune extraordinară, iar promovarea acestei ordonanţe de urgenţă a fost motivată în nota de fundamentare, în care au fost prezentate circumstanţele ce au impus adoptarea soluţiei imediate pentru rezolvarea unor situaţii ce aduceau unele atingeri interesului public”. Se precizează totodată ca prin Decizia nr. 65/1995 Curtea Constituţională a statuat ca „motivele care legitimează constituţional adoptarea ordonanţei de urgenta se prezintă explicit în nota de fundamentare a proiectului şi nu în textul actului normativ adoptat”. Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie, care garantează dreptul de proprietate privată şi asigura ocrotirea egala a proprietăţii, indiferent de titular, Guvernul apreciază ca prin ordonanţa de urgenţă s-a dispus restituirea imobilelor prevăzute în anexa „numai în măsura în care comisia instituită la nivel guvernamental va stabili succesorii din cadrul comunităţilor care vor redobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor prevăzute în anexa, pe bază de acte doveditoare”. De asemenea, se arata ca „din redactarea anexei care se referă la imobilele ce vor fi restituite, se poate constata ca, pentru imobilul ce figurează la poziţia 11, nu este prevăzută Societatea Comercială «Casa Maghiara» – S.A. Timişoara”. De altfel, se precizează de către Guvern, referitor la imobilul în discuţie, „comisia constituită în temeiul art. 2 din ordonanţa, având în vedere lipsa documentelor care să ateste ca pentru Societatea anonima «Casa Maghiara» exista succesoare legală, nu a luat nici o decizie”. Pe de altă parte, se susţine ca, potrivit ordonanţei de urgenta criticate, comisia instituită în temeiul acesteia „nu este investită cu sarcini ce privesc reconstituirea titlurilor de proprietate”, ea neavând nici posibilitatea de a lua decizii cu privire la imobilele pentru care nu exista titlu de proprietate ori dacă acest titlu este contestat, „întrucât aceasta comisie nu se poate substitui instanţei de judecată”.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţii prezente şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România. Potrivit art. 1 din ordonanţa de urgenţă, „Clădirile, împreună cu terenul aferent, cuprinse în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţă de urgenţă, care au aparţinut comunităţilor (organizaţii, culte religioase) cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România şi au fost trecute după anul 1940 în patrimoniul statului român prin măsuri de constrângere, confiscare, naţionalizare sau manevre dolosive, se restituie titularilor sau succesorilor acestora”. Între cele 17 imobile prevăzute în anexa la ordonanţa de urgenţă se afla, la poziţia 11, imobilul situat în Bd. Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, cu indicarea următoarelor menţiuni: titular al dreptului de proprietate – Societatea Comercială „TIM PRESS” – S.A. din Timişoara; destinaţie iniţială – Casa Maghiara din Timişoara; folosinţă actuala – sediul redactiei „Renasterea Banateana”; temei juridic al trecerii imobilului în proprietatea statului – Decretul nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966 şi Legea nr. 15/1990; solicitant al restituirii – comunitatea maghiara din România.În susţinerea excepţiei ridicate autorul acesteia a invocat trei motive de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998, după cum urmează:– Guvernul a recurs la procedeul de a emite ordonanţa de urgenţă, deşi nu a existat o situaţie obiectivă excepţionala care să justifice intervenţia sa în sfera de competenţa a legislativului şi "nu a existat necesitatea unei măsuri cu caracter de urgenta care să reclame înlăturarea sau evitarea riscurilor determinate de situaţia excepţionala". În opinia autorului excepţiei au fost incalcate astfel dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie, conform cărora: "În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu."– Un al doilea motiv de neconstituţionalitate a ordonanţei de urgenta criticate se referă la încălcarea dreptului de proprietate privată al Societăţii Comerciale "TIM PRESS" – S.A. din Timişoara, societate comercială cu capital mixt, de stat şi privat, asupra imobilului a cărui restituire s-a dispus, contrar prevederilor art. 41 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie. Textele art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie au următorul conţinut: "(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular […]." În ceea ce priveşte textul art. 135 alin. (6) din Constituţie, acesta prevede: "Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă." … – Cel de al treilea motiv invocat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate consta în încălcarea, prin prevederile ordonanţei de urgenta criticate, a dispoziţiilor cuprinse în titlul III capitolul VI secţiunea 1 din Constituţie, referitoare la "Autoritatea judecătorească", întrucât Guvernul nu a ţinut seama ca, prin Decizia civilă nr. 480/1998, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 680/1998, s-a stabilit în mod irevocabil inexistenta unei succesiuni în drepturi a Societăţii Comerciale "Casa Maghiara" – S.A. şi a fostei Societăţi anonime "Casa Maghiara".Examinând prevederile ordonanţei de urgenta a carei neconstituţionalitate se invoca, prin raportarea lor la dispoziţiile constituţionale menţionate, Curtea Constituţională retine următoarele:1. Critica de neconstituţionalitate care se întemeiază pe încălcarea dispoziţiilor art. 114 alin. (4) din Constituţie nu este fondată.Astfel cum rezultă din nota de fundamentare care însoţeşte Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 13 din 7 iulie 1998, existenta „cazului excepţional”, de care textul constituţional condiţioneaza posibilitatea Guvernului de a recurge la aceasta modalitate de delegare legislativă, este justificată prin nenumaratele demersuri ale unor persoane, făcute după căderea regimului comunist, în vederea restituirii bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate după anul 1940 de regimurile totalitare, precum şi prin „obligaţiile asumate de România, între care se numara şi restituirea bunurilor comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale”, stipulate şi în „rapoartele organismelor internaţionale”. În nota de fundamentare se mai arata: „Totodată, până la reglementarea generală a situaţiei prin lege, asa cum acest lucru a fost afirmat şi în cadrul lucrărilor sesiunii de primavara a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Guvernul şi-a propus sa restituie câteva clădiri cu valoare simbolica, asa cum s-a procedat şi cu unele imobile aparţinând comunităţii evreiesti, prin Legea nr. 140/1997 privind aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 21/1997.”Curtea Constituţională constata ca elementele cuprinse în nota de fundamentare a ordonanţei, coroborate cu faptul notoriu al întârzierii măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de regimul dictaturii comuniste, sunt de natura să justifice emiterea acestei ordonanţe de urgenţă, în condiţiile prevăzute la art. 114 alin. (4) teza întâi din Constituţie.Referitor la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenta, Curtea Constituţională retine ca din comunicările trimise de Camera Deputaţilor şi de Senat rezultă ca ordonanţa de urgenţă a fost depusa de Guvern la cele două Camere ale Parlamentului la 7 şi, respectiv, la 8 iulie 1998. În acelaşi timp, din cuprinsul documentului care consemnează punctul de vedere al Guvernului asupra excepţiei de neconstituţionalitate rezultă ca în acea perioada Parlamentul se afla în sesiune extraordinară. În consecinţa, nu se confirma încălcarea prevederilor art. 114 alin. (4) teza finala din Constituţie.2. În legătură cu critica de neconstituţionalitate fondată pe încălcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care consacra garantarea dreptului de proprietate şi ocrotirea în mod egal de lege a proprietăţii private, indiferent de titular, precum şi pe încălcarea dispoziţiilor art. 135 alin. (6) din Constituţie, care prevăd inviolabilitatea proprietăţii private, Curtea Constituţională constata ca aceasta critica este intemeiata, pentru următoarele considerente:Prin Ordonanţa de urgenta nr. 13/1998 Guvernul a dispus restituirea către foştii proprietari – diferite comunităţi ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România – a imobilelor prevăzute în anexa care face parte integrantă din ordonanţa. Cele mai multe dintre imobilele prevăzute la cele 17 poziţii din anexa la ordonanţa aparţineau, conform precizărilor pe care aceasta le cuprinde, statului sau unor autorităţi publice centrale sau locale. Dintre cele 6 imobile restituite comunităţii maghiare din România, imobilul prevăzut la poziţia 11 din anexa la ordonanţa, situat în Bd Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, are ca titular actual al dreptului de proprietate Societatea Comercială „TIM PRESS” – S.A. Potrivit consemnarilor cuprinse în coloana 6 din anexa la ordonanţa, la poziţia 11 sunt indicate ca „acte în baza cărora imobilul a trecut în proprietatea statului” decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, precum şi Legea nr. 15/1990.Astfel cum este cunoscut, prin efectul Decretului nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctiva şi al Decretului nr. 712/1966 cu privire la bunurile ce se încadrează în prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960, s-a intentionat să se creeze o aparenta de legalitate pentru abuzurile comise în dăuna proprietăţii private, stabilindu-se ca au devenit proprietatea statului bunurile intrate în posesia acestuia înainte de publicarea Decretului nr. 218/1960, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare.În ceea ce priveşte Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, lege menţionată, de asemenea, în anexa la ordonanţa de urgenţă, ca temei al proprietăţii statului, Curtea Constituţională observa ca această lege nu reprezintă, în realitate, prin prevederile sale, actul juridic în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, ci constituie actul normativ în baza căruia societăţile comerciale, care au luat fiinta prin transformarea fostelor unităţi economice de stat, au devenit proprietare asupra bunurilor aflate în patrimoniul lor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 20 alin. 2 din lege. Potrivit acestui text „Bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu”. De altfel acest text legal a fost supus controlului de constituţionalitate în mai multe randuri, Curtea stabilind că nu contravine prevederilor Constituţiei. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 7 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993, prin care s-a stabilit ca „bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată, chiar dacă statul deţine la societăţile comerciale majoritatea capitalului social”, Decizia nr. 37 din 3 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 8 iulie 1996, şi Decizia nr. 9 din 22 ianuarie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 7 iulie 1997. De asemenea, prin Decizia nr. 18 din 14 martie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 12 decembrie 1994, Curtea Constituţională a stabilit ca „Bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată, deoarece, potrivit art. 5 şi art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, titularul dreptului de proprietate este regia autonomă sau societatea comercială. Statul este un simplu acţionar care deţine o cota-parte din capitalul social ce nu se confunda cu patrimoniul persoanei juridice […]”.Prin urmare, împrejurarea ca Societatea Comercială "TIM PRESS" – S.A. din Timişoara are ca acţionari, alături de persoane fizice, şi statul nu atrage nici o consecinţa în ceea ce priveşte titularul dreptului de proprietate şi forma de proprietate asupra imobilului respectiv. În aceste condiţii rezultă ca imobilul situat în Bd. Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, făcând parte din patrimoniul Societăţii Comerciale "TIM PRESS" – S.A., constituie proprietatea privată a acestei societăţi comerciale şi beneficiază de protecţia proprietăţii private, instituită prin art. 41 alin. (1) şi (2), precum şi prin art. 135 alin. (6) din Constituţie.De aceea Guvernul nu poate să dispună prin ordonanţa de urgenţă de acest bun care nu se mai afla în proprietatea statului.Curtea Constituţională retine totodată ca, în conformitate cu regimul constituţional al dreptului de proprietate, naţionalizarea este inadmisibila. Trecerea silită în proprietatea statului a unor bunuri proprietate privată se poate realiza prin expropriere, în condiţiile prevăzute la art. 41 alin. (3) şi (5) din Constituţie, sau prin confiscare, în cazul bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, în condiţiile prevăzute la alin. (8) al aceluiaşi articol. Aceste dispoziţii constituţionale constituie garanţii ale dreptului de proprietate privată, care nu pot fi eludate prin procedeul utilizării ordonanţei de urgenta, chiar dacă, asa cum este evident, nu se poate pune în discuţie dreptul comunităţii maghiare din România la repararea nedreptatii care i s-a făcut prin trecerea abuzivă în proprietatea statului, în timpul regimului comunist, a imobilului în litigiu.Într-un stat de drept, conform art. 1 alin. (3) din Constituţie, repararea unui act injust nu se poate realiza decât prin recurgerea la procedee legale, care să nu contravina dispoziţiilor constituţionale şi obligaţiilor ce decurg din tratatele şi documentele internaţionale pe care statul român şi le-a asumat şi a căror respectare este obligatorie, conform dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie. În acest sens Curtea constata incidenţa prevederilor art. 17 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, care, după ce proclama ca "Orice persoană are dreptul la proprietate atât singura, cat şi în asociaţie cu alţii", prevede că "Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". De asemenea, Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificat de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, prevede la art. 1 alin. 1 ca „Orice persoană fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.Constatând concordanta dintre, pe de o parte, dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi (2) şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie şi, pe de altă parte, prevederile actelor internaţionale menţionate, Curtea retine ca Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 este neconstitutionala în ceea ce priveşte restituirea către comunitatea maghiara din România a imobilului situat în Bd Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, imobil având ca titular al dreptului de proprietate Societatea Comercială „TIM PRESS” – S.A. din Timişoara şi care este prevăzut la poziţia 11 din anexa la aceasta ordonanţa.Faptul ca în art. 3 al ordonanţei (numerotat eronat ca fiind art. 2) se prevede că "Transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile prevăzute la art. 1 se va realiza la data încheierii protocoalelor de predare-preluare între actualii deţinători ai imobilelor şi succesorii stabiliţi, menţionând concret drepturile actualilor deţinători", ceea ce ar putea sugera şi o eventuala despăgubire, nu este de natura sa modifice concluzia referitoare la neconstituţionalitatea ordonanţei de urgenta cu privire la restituirea imobilului în cauza, întrucât, astfel cum prevede art. 41 alin. (3) din Constituţie, "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauza de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreapta şi prealabilă despăgubire". Aceste cerinţe constituţionale nu au fost realizate în cauza, întrucât, pe de o parte, nu erau îndeplinite condiţiile şi procedura prevăzute de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, iar pe de altă parte, despăgubirile, presupunand ca ar fi fost în intenţia emitentului ordonanţei de urgenta de a le plati şi ca ar fi fost acceptate de proprietarul actual al bunului, nu au fost acordate în prealabil conform art. 41 alin. (3) din Constituţie.Este însă evident ca în circumstanţele existente Guvernul are posibilitatea de a identifica o soluţie constituţională pentru ca dreptul de proprietate al societăţii comerciale, care este actuala proprietara a imobilului, să fie transferat statului, după care să dispună, în calitate de proprietar, restituirea imobilului către fostul proprietar, căruia bunul respectiv i-a fost luat în mod abuziv de statul comunist.3. În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de neconstituţionalitate invocat de autorul excepţiei, în sensul că ordonanţa de urgenţă criticata "a încălcat autoritatea judecătorească consacrată în capitolul VI secţiunea 1 din Constituţie", prin aceea ca "Guvernul a anulat efectele unei hotărâri judecătoreşti", care stabileşte în mod irevocabil inexistenta unei succesiuni în drepturi între Societatea Comercială "Casa Maghiara" – S.A. din Timişoara şi fosta Societate anonima "Casa Maghiara", Curtea constata ca aceasta critica este în mod vadit lipsită de temei. Din examinarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998, inclusiv a anexei, nu rezultă ca imobilul în discuţie ar urma să fie restituit Societăţii Comerciale „Casa Maghiara” – S.A. din Timişoara. Asa cum s-a arătat anterior, la poziţia 11 din anexa la ordonanţa, în coloana care indica solicitantul imobilului este menţionată „comunitatea maghiara din România”, iar nu Societatea Comercială „Casa Maghiara” – S.A., persoana juridică având calitatea de parte în dosarul în care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 480/1998 a Curţii de Apel Alba Iulia.În aceste condiţii invocarea expresă a apariţiei Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 de către Societatea Comercială „Casa Maghiara” – S.A. din Timişoara în motivarea contestaţiei în anulare a Deciziei civile nr. 480/1998 a Curţii de Apel Alba Iulia nu este de natura sa confirme existenta unei ingerinţe a puterii executive în activitatea puterii judecătoreşti.Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 41 alin. (1) şi (2), al art. 135 alin. (6), al art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Admite, în parte, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, excepţie ridicată de Societatea Comercială „TIM PRESS” – S.A. din Timişoara în Dosarul nr. 2.185/1998 al Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia civilă.Constata ca dispoziţiile Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte restituirea către comunitatea maghiara din România a imobilului situat în Bd Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, imobil aflat în proprietatea Societăţii Comerciale „TIM PRESS” – S.A. din Timişoara şi care este prevăzut la poziţia 11 din anexa care face parte din ordonanţa.Definitivă şi obligatorie.Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 decembrie 1999.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Mihai Paul CottaOPINIE SEPARATĂPrin Decizia nr. 234 din 20 decembrie 1999 s-a hotărât, cu majoritate de voturi, respingerea excepţiei de neconstituţionalitate cat priveşte emiterea ordonanţei de urgenta prin încălcarea condiţiilor stabilite de art. 114 alin. (4) din Constituţie, cu privire specială la "cazuri excepţionale".Faţa de acest punct al deciziei, formulam opinie separată pentru următoarele considerente:1. Este în afară oricărei îndoieli ca azi se impun măsuri eficiente de restituiri şi reparaţii pentru îndreptarea abuzurilor săvârşite în România în perioada anilor 1940-1989 (decembrie). Aceste măsuri trebuie să fie realizate însă prin procedeele şi tehnicile constituţionale, astfel cum rezultă acestea din Constituţia în vigoare.2. Emiterea unei ordonanţe de urgenţă, care este de fapt o excepţie la o alta excepţie, trebuie realizată cu stricta respectare a dispoziţiilor art. 107 şi 114 din Constituţie.3. Una din condiţiile constituţionale, de esenta, care justifica emiterea ordonanţei de urgenta, este existenta unor "cazuri excepţionale". De altfel tocmai aceste cazuri explica şi competenţa Guvernului şi urgenta măsurii.4. Categoria "cazuri excepţionale" nefiind definită prin art. 114 alin. (4) din Constituţie, a revenit Curţii Constituţionale obligaţia ca, interpretând Constituţia, sa realizeze o asemenea explicaţie. Este o obligaţie fireasca, ştiut fiind ca rolul normelor constituţionale este de a reglementa şi nu de a defini sau clasifica.Asemenea operaţiuni revin legilor, doctrinei şi desigur jurisprudenţei, iar cu prioritate, celei constituţionale. Prin acest procedeu constituţional este pus în valoare rolul Curţii de garant al supremaţiei Constituţiei. Iar interpretarile date de către aceasta Constituţiei, prin decizii, sunt obligatorii în conformitate cu art. 145 alin. (2) din Constituţie.5. Plenul Curţii Constituţionale, printr-o decizie (nr. 65 din 20 iunie 1995), pornind de la constatarea ca dispoziţiile constituţionale nu precizează conţinutul notiunii de "cazuri excepţionale", a arătat ca rămâne ca aceasta să fie interpretată sistematic, atât în logica instituţiei delegării legislative, consacrată în art. 114, cat şi a edificiului constituţional în ansamblul sau.Într-o asemenea viziune, Curtea a stabilit ca, în sensul art. 114 alin. (4) din Constituţie: prin cazuri excepţionale se înţeleg acele situaţii care nu se pot încadra în cele avute în vedere expres de lege; interesul public lezat de caracterul anormal şi excesiv al cazurilor excepţionale justifica intervenţia Guvernului pe calea ordonanţei de urgenta; o astfel de măsura se poate fundamenta numai pe necesitatea şi urgenta reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public. Aceste clarificări ale Curţii Constituţionale au fost reluate şi în Decizia nr. 34/1998.Prin Decizia nr. 83/1998 Curtea Constituţională, referindu-se la cazul excepţional a adăugat ca el are un caracter obiectiv, în sensul că existenta sa nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns sa reactioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenta.6. Interpretandu-se prevederile constituţionale, practica emiterii de ordonanţe, precum şi jurisprudenta constituţională, doctrina juridică a formulat şi ea unele exigente privind ordonanţele de urgenta: evaluarea cazurilor excepţionale aparţine Guvernului, care nu poate abuza de aceasta prerogativa constituţională; ea nu poate izvori din culpa Guvernului şi ca atare întârzierile Guvernului în relaţia cu Parlamentul, pe linia prezentării unor proiecte de lege, nu pot constitui motive pentru delegarea constituţională a competentelor legislative ale Parlamentului; aprecierea oportunităţii ordonanţelor de urgenta ale Guvernului tine de condiţiile concrete în care el acţionează, de situaţia politica interna şi internationala; acesta nu poate fi un act arbitrar, care să ducă la ruperea echilibrului între puterile statului sau sa confere Guvernului o suprematie asupra Parlamentului, prin minimalizarea rolului sau în procesul legislativ.7. Examinând conţinutul Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13 din 7 iulie 1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, este lesne de observat că nu suntem în prezenta exigenţelor constituţionale mai sus menţionate. Mai mult, s-au ocolit, fără o justificare solida, celelalte proceduri constituţionale puse la dispoziţie guvernarii, precum: adoptarea legii cu procedura de urgenta [art. 74 alin. (3) din Constituţie]; angajarea răspunderii Guvernului (art. 113 din Constituţie); solicitarea abilitarii Guvernului, printr-o lege specială, pentru a emite ordonanţe [art. 114 alin. (1) din Constituţie]. Erau procedee constituţionale care s-au folosit deja la restituirea locuinţelor, terenurilor şi pădurilor.8. La dosarul cauzei exista o nota de fundamentare a ordonanţei de urgenta ce provine de la Guvernul României.În mod justificat şi corect, în aceasta nota se arata ca ordonanţa urmăreşte realizarea unor măsuri reparatorii de restituire a unei părţi din proprietăţile confiscate şi ca statul român se va degreva de obligaţia suportării cheltuielilor de întreţinere şi de renovare a clădirilor în cauza.9. Nota de fundamentare justifica, este drept, utilitatea şi moralitatea măsurii, dar nu justifica existenta cazului excepţional. Ca atare ea trebuie apreciată ca o expunere de motive şi nu ca o justificare pentru ordonanţa de urgenţă, mai ales că nu motiveaza de ce Guvernul nu a utilizat procedeele constituţionale menţionate de către noi la pct. 7.Ea nu motiveaza ca reglementările propuse au menirea să facă faţa unei situaţii excepţionale, obiective, care a constrâns Guvernul sa reactioneze prompt.Asa cum a stabilit Curtea Constituţională prin Decizia nr. 83/1998, ordonanţa de urgenţă nu constituie o alternativa aflată la discretia Guvernului, prin care acesta şi-ar putea încalcă obligaţia sa constituţională de a asigura, în vederea îndeplinirii programului sau de guvernare, reglementarea prin lege, de către Parlament, a relaţiilor ce constituie obiectul acestei reglementări.10. Unele precizări sunt, de asemenea, pertinente, şi anume: într-o interpretare riguroasă a dispoziţiilor constituţionale aprecierea cazurilor excepţionale revine, în primul rând, Guvernului, apoi Parlamentului când îşi îndeplineşte atributia de aprobare a ordonanţei [art. 114 alin. (4) şi (5) din Constituţie]; dar, şi acest lucru tine de intervenţia Curţii, dreptul şi mai ales obligaţia aprecierii justificarilor revine şi acesteia; verificarea îndeplinirii condiţiilor constituţionale este o dimensiune obligatorie a controlului constituţionalităţii ordonanţelor guvernamentale. Ca atare Curtea este indreptatita de Constituţie sa aprecieze chiar ea existenta sau, dimpotriva, lipsa cazurilor excepţionale.11. Iata de ce, în interpretarea pe care o dăm noi dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, apar ca întemeiate susţinerile autorului excepţiei în sensul că "nu a existat o situaţie obiectivă excepţionala care să justifice intervenţia Guvernului în sfera de competenţa a legislativului" şi nici "nu a existat necesitatea unei măsuri cu caracter de urgenta care să reclame înlăturarea sau evitarea riscurilor determinate de situaţia excepţionala".12. Într-o asemenea interpretare şi viziune ştiinţifică, apreciem ca Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 este neconstitutionala, nefiind întrunite condiţiile ce caracterizează cazul excepţional, de care depinde legitimitatea constituţională a ordonanţei de urgenta.JUDECĂTOR,prof. univ. dr. Ioan MuraruOPINIE SEPARATĂPotrivit art. 2 din Constituţia României, suveranitatea naţionala aparţine poporului român. El o exercită fie direct, prin referendum, fie indirect, prin organele sale reprezentative, între care, prin rolul şi funcţiile sale, Parlamentul ocupa un loc fundamental.Ca o expresie a acestei poziţii cardinale în sistemul autorităţilor publice ale statului român, Parlamentul este – potrivit art. 58 din Constituţie – unica autoritate legiuitoare a tarii.El exercita funcţia de legiferare, ca un corolar al delegării puterii suverane a poporului către alesii săi, prin instituţia reprezentativitatii, în urma desfăşurării unor alegeri libere şi concurentiale, în condiţii de pluralism politic, garantat constituţional.Este, de principiu, ca o putere delegată nu se poate, la rândul sau, delega, pentru ca cel care deleagă înţelege sa limiteze exerciţiul dreptului delegat numai titularului desemnat de el pentru a exercita acest drept. O subdelegare este contrară delegării iniţiale, prin definiţie limitată doar de deţinătorul dreptului însuşi. Dacă nu ar fi asa, fiecare subiect al delegării de putere ar putea, succesiv, sa o transmită altui titular, fapt care ar dezorganiza întregul sistem de competente al unor autorităţi publice ce alcătuiesc un sistem constituţional democratic şi coerent.Din acest motiv delegarea de legiferare de către Parlament constituie o excepţie intemeiata pe condiţii speciale derivând din existenta unor necesitaţi insurmontabile de reglementare având caracter previzibil, dar pe care Parlamentul nu le poate satisface, nefiind, într-o anumită perioada, întrunit în sesiune şi apreciind el însuşi ca, datorită naturii lor tehnice sau faptului ca aceste reglementări au ca obiect probleme de detaliu, plenitudinea de reglementare legislativă a Parlamentului nu este afectată. În aceste condiţii unica autoritate legislativă a tarii poate recurge la abilitarea Guvernului, prin lege, de a emite ordonanţe, în temeiul art. 107 alin. (1) şi al art. 114 alin. (1)-(3) din Constituţie, stabilind în mod obligatoriu domeniul lor – cu excluderea celui al legilor organice – şi data până la care ele se pot emite, rezervandu-şi, practic întotdeauna, prin aceeaşi lege de abilitare, şi dreptul de a le aproba, potrivit procedurii legislative.Spre deosebire de acest gen de ordonanţe, care au caracter subsecvent derivat, rezultat al unei delegari instituite şi limitate atât de Parlament – prin lege -, cat şi de Constituţie – în privinta legilor organice -, prevederile art. 114 alin. (4) din Constituţie reglementează o alta modalitate de exercitare a funcţiei legislative de către Guvern – ordonanţa de urgenţă – având de această dată caracter primar şi în virtutea căreia Executivul este îndrituit sa adopte măsuri imediate şi adecvate pentru a face faţa unui caz excepţional. Urgenta situaţiei impune urgenta măsurii: caracterul stringent al necesităţii de reglementare survenite impune adoptarea neîntârziată a unor dispoziţii obligatorii, în lipsa cărora un interes politic major ar putea fi în pericol. Datorită acestor circumstanţe cu totul deosebite, Guvernul, în temeiul şi al art. 101 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora el exercita conducerea generală a administraţiei publice, este îndreptăţit, chiar fără o abilitare prealabilă din partea Parlamentului, sa ia măsuri, dacă este cazul, chiar de domeniul legii organice, pentru a putea face faţa situaţiei excepţionale intervenite.Acesta este considerentul pentru care acelaşi art. 114 alin. (4) din Constituţie prevede că ordonanţele de urgenta se bucura de un regim cu totul special de intrare în vigoare, şi anume îndată după depunerea lor la Parlament, cerinţa căreia trebuie să i se adauge, în mod firesc, publicarea lor în Monitorul Oficial al României, în conformitate cu art. 107 alin. (4) din Constituţie.Caracterul de extrema celeritate, coroborat cu controlul pe care Parlamentul şi-l păstrează totuşi, fie şi postfactum, asupra ordonanţelor de urgenta, se exprima în teza finala a art. 114 alin. (4) din Constituţie, conform căreia, dacă Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu, se înţelege, cu scopul de a examina şi de a aproba sau a respinge neîntârziat ordonanţele emise de Guvern în asemenea situaţii. În acest fel dreptul de reglementare primara al Guvernului nu este de natura sa eludeze prerogativele unicei autorităţi legislative a tarii, chiar dacă efectele ordonanţelor respective, prin forta lucrurilor, s-au produs.Sensul conceptului de "caz excepţional" s-a regasit în mai multe randuri în practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale, reţinându-se astfel ca adoptarea de ordonanţe de urgenţă este justificată de apărarea sau salvgardarea unui interes public, căruia altminteri i s-ar aduce grave atingeri (Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995). Acest interes a fost identificat ca fiind "…preîntâmpinarea relansarii inflaţiei, care, prin consecinţele sale, lezeaza esenţial dezvoltarea generală a societăţii, îndeosebi sub aspectul economic şi al nivelului de trai al cetăţenilor celor mai defavorizati în procesul tranzitiei".Prin Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998, s-a reţinut, de asemenea, ca "procesul privatizării reprezintă un interes public, cu caracter naţional" şi de a cărui realizare depinde înfăptuirea principiului constituţional al art. 134 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia "Economia României este economie de piaţa" şi ca "reforma cadrului juridic al privatizării, în condiţiile intarzierilor produse (…), justifica urgenta măsurilor adoptate". S-a mai reţinut prin Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998, ca de esenta cazului excepţional este faptul ca "…el are un caracter obiectiv, în sensul că existenta sa nu depinde de voinţa Guvernului, care în asemenea împrejurări este constrâns sa reactioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenta", iar prin Decizia nr. 1 din 15 ianuarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 27 februarie 1998, Curtea a reţinut existenta unui alt caz excepţional care justifica adoptarea unei ordonanţe de urgenţă în scopul diminuării blocajului financiar şi al evitării pierderilor din economie rezultate în urma apariţiei lui.Cele de mai sus demonstreaza ca, în exerciţiul atribuţiilor sale privitoare la conducerea generală a administraţiei publice, Guvernul dispune de un drept de apreciere asupra măsurilor pe care trebuie să le ia, fiind îndreptăţit, atunci când este confruntat cu o situaţie excepţionala, sa recurgă la adoptarea unei sau unor ordonanţe de urgenţă, atunci când un interes public major este periclitat şi nu este în măsura să facă faţa situaţiei prin celelalte mijloace pe care Constituţia le prevede pentru situaţii obişnuite.Dar aceasta putere de apreciere nu poate avea caracter discretionar, arbitrar chiar, iar abuzul de ordonanţe de urgenţă poate produce chiar un efect devastator asupra întregului sistem de izvoare ale dreptului pozitiv, perturband buna funcţionare a ansamblului autorităţilor publice instituite de Constituţie. Astfel, nu numai ca autoritatea legislativă unica a tarii – Parlamentul – şi-ar vedea rolul serios diminuat, dar chiar exerciţiul funcţiei prezidenţiale ar fi incontestabil afectat, Preşedintele României nefiind în măsura sa influenteze, pe căile pe care Constituţia i le pune la dispoziţie [spre exemplu, în conformitate cu prevederile art. 77 alin. (2) sau ale art. 144 lit. a) din Constituţie], intrarea în vigoare, pe lungi perioade, a unor dispoziţii normative cu caracter primar, neadoptate de Parlament, dar având caracter de lege, şi care ar fi sustrase sistemului de garanţii constituţionale prevăzute de Legea fundamentală, cum este controlul anterior de constituţionalitate.Este adevărat ca, sub aspectul conformitatii cu Constituţia, o modalitate de control exista totuşi – şi anume cel ulterior intrării în vigoare a ordonanţei de urgenta, reglementată de art. 144 lit. c) din Constituţie -, numai ca acesta are dezavantajul ca el intervine după ce actul normativ începe sa producă efecte, iar sesizarea instanţei de contencios constituţional este condiţionată de apariţia unui litigiu dedus judecaţii şi aflat înaintea unei instanţe făcând parte din sistemul puterii judecătoreşti, ceea ce presupune importante întârzieri şi grave prejudicii ce pot fi aduse atât bunei funcţionari a sistemului autorităţilor publice, cat şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.În aceste condiţii, aprecierea asupra caracterului excepţional al situaţiei intervenite, ce revine Guvernului, nu poate scapa controlului de constituţionalitate, deoarece preexistenta unei împrejurări de fapt comportand necesitate şi urgenta, în măsura sa determine, în mod obligatoriu, recursul la ordonanţa de urgenţă, trebuie să constituie o condiţie de validitate a normei, sub raport constituţional, aflată astfel în competenţa Curţii Constituţionale.Este, pe de altă parte, incontestabil ca, prin definiţie, urgenta presupune aplicabilitatea integrală şi imediata a normei pentru a se putea salvgarda de îndată pericolul public intervenit, sub rezerva confirmării ulterioare de către Parlament a măsurilor luate de Guvern, prin convertirea acestora în lege.Ca atare, cazul excepţional trebuie să prezinte o însemnătate deosebită, manifestată prin existenta incontestabila a unui interes public major, care să fie pus în pericol; el trebuie să fie deci cert şi, desigur, iminent, în sensul că este pe cale să se producă, situaţie în care Executivul nu este în măsura sa îi facă faţa pe alte cai instituite de Constituţie (cum ar fi procedura de urgenta sau iniţierea unei legi de abilitare), decât prin ordonanţa de urgenţă.Or, în opinia noastră, aceste condiţii nu sunt întrunite în cauza de faţa.Astfel, potrivit punctului de vedere exprimat de Guvern, precum şi notei de fundamentare ce sta la baza Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998, emiterea acesteia din urma a fost intemeiata pe faptul ca „…printre obligaţiile asumate de România se numara şi restituirea bunurilor comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale”, dar ca „…până la reglementarea generală a situaţiei prin lege (…) Guvernul şi-a propus sa restituie câteva clădiri cu valoare simbolica”, fapt pentru care prin ordonanţa respectiva s-a luat măsura restituirii unei părţi din proprietăţile confiscate.În consecinţa, însuşi Guvernul considera ca problema acestor restituiri este de domeniul legii şi nu reprezintă nicidecum un caz excepţional, fapt remarcat, de altfel, şi de Consiliul Legislativ prin Avizul nr. 503 din 6 iulie 1998, elaborat, de altminteri, chiar în preziua adoptării ordonanţei de urgenta (7 iulie 1998).Dar, mai mult decât atât, restituirile nu se realizează cu urgenta proprie unei situaţii excepţionale. Astfel, în vederea aplicării ordonanţei de urgenta se instituie o comisie specială, formată din reprezentanţi ai Guvernului şi ai comunităţilor prevăzute în anexa, care are obligaţia de a examina situaţia imobilelor menţionate în cuprinsul ei (în număr de 17) şi de a întocmi documentaţia pentru fiecare imobil, urmând ca transmiterea dreptului de proprietate să se realizeze ulterior pe baza unor proceduri speciale.Faţa de cele de mai sus apreciez ca, în cauza, nu se poate susţine, cu deplin temei, existenta unui interes public major care să fi fost afectat în mod direct dacă nu s-ar fi emis Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 13/1998, împrejurarea invocată de Guvern neavând acest caracter şi fiind de presupus ca nici o obligaţie asumată de statul român nu poate fi adusă la îndeplinire cu încălcarea prevederilor Legii fundamentale a tarii [şi anume art. 114 alin. (4)], acest fapt aducând atingere în mod direct conceptului de stat de drept, care constituie una dintre valorile supreme garantate de Constituţie, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3). Este în afară de orice indoiala ca un interes public nu poate fi decât legitim, respectiv conform normelor legale în vigoare în ţara noastră şi, în primul rând, dispoziţiilor cuprinse în Constituţia României.Consider, de asemenea, ca împrejurarea invocată nu prezenta un incontestabil caracter de urgenta, pentru a necesita o intervenţie imediata, cu efecte deopotrivă imediate, pentru a se putea aprecia ca, în adevăr, a existat o situaţie de excepţie pe care Guvernul nu a putut-o stăpâni decât prin emiterea Ordonanţei de urgenta nr. 13/1998.În adevăr, din cuprinsul acesteia reiese ca rezolvarea problemei nu s-a realizat o dată cu intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenta, ci ca, dimpotriva, aplicarea prevederilor ei comporta în mod necesar o serie de operaţiuni care, firesc, presupun un timp (organizarea unei comisii, efectuarea unor analize de către membrii acesteia, elaborarea unor documentaţii, întocmirea unor protocoale), fapt care contravine, prin natura lui, ideii de iminenta sau, cel puţin, de urgenta pentru a se putea accepta existenta reală a unui caz excepţional.Ca atare, existau motive întemeiate pentru ca restituirea imobilelor respective să se realizeze pe cai normale, pe care Constituţia le reglementează, cum ar fi, bunaoara, iniţiativa legislativă combinata, eventual, cu procedura de urgenta, lucru care reiese, potrivit celor de mai sus, chiar din nota de fundamentare a ordonanţei de urgenta, în care se precizează ca de fapt măsura luată este de domeniul legii, restituirea efectuată având doar o valoare simbolica, iar problema, în ansamblul ei, urmând să fie soluţionată doar prin iniţierea unei legi. O asemenea soluţie era cu atât mai potrivita cu cat în cauza era supus unei reglementări derogatorii un drept fundamental al deţinătorilor imobilelor, şi anume dreptul de proprietate, în mod special garantat de Constituţie prin prevederile art. 41.În concluzia celor de mai sus consider ca adoptarea unei ordonanţe de urgenţă în acest caz este consecinţa unei erori manifeste de apreciere din partea Guvernului, cu privire la conţinutul şi la caracterul situaţiei concrete intervenite în legătură cu modificarea statutului juridic al imobilelor respective, eroare care a avut consecinţe directe asupra îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ce reveneau Executivului în situaţia data.Neexistand deci întrunite condiţiile pe care le presupune existenta unui caz excepţional real, opinez ca prevederile art. 114 alin. (4) din Constituţie au fost incalcate şi, ca urmare, Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 este neconstitutionala pe acest temei.JUDECĂTOR,conf. univ. dr. Florin Bucur VasilescuOPINIE SEPARATĂConsider ca soluţia ce se impunea în cauza era respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, în primul rând, ca fiind inadmisibila, dar, în acelaşi timp, şi neîntemeiată. Astfel:1. Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei”. Neîndeplinirea cumulativa a condiţiilor prevăzute de acest text de lege determina inadmisibilitatea excepţiei ridicate, situaţie în care, conform dispoziţiilor cuprinse în alin. (6) al aceluiaşi articol „instanţa o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională”. Întrucât instanţa nu s-a conformat acestor dispoziţii legale şi a sesizat Curtea Constituţională, urma ca respingerea pentru inadmisibilitate să fie pronunţată de Curte.Litigiul aflat pe rolul instanţei de judecată, în cadrul căruia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998, are ca obiect soluţionarea contestaţiei în anulare introduse împotriva Deciziei civile nr. 480/1998 a Curţii de Apel Alba Iulia. Potrivit dispoziţiilor art. 317 din Codul de procedură civilă, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare doar pentru doua motive, strict determinate prin acest text de lege, şi anume: 1. „când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; sau 2. când hotărârea a fost data de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţa”.Art. 318 din Codul de procedură civilă mai prevede posibilitatea atacarii cu contestaţie în anulare a hotărârilor instanţelor de recurs, precum şi a hotărârilor judecătoriilor, în cazurile în care acestea, potrivit unei legi speciale, judeca în ultima instanţa, "când dezlegarea data este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greseala sa cerceteze vreunul din motivele de casare".Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 ori o dispoziţie din cuprinsul ei nu constituie şi nu determina, nici măcar în mod indirect, existenta vreunuia dintre cazurile care pot fi primite ca temei legal al atacarii cu contestaţie în anulare a hotărârii irevocabile. Asadar, soluţionarea contestaţiei în anulare nu depinde deloc de dispoziţiile ordonanţei criticate ca fiind neconstitutionala. De altfel, chiar şi în considerentele soluţiei adoptate de majoritatea membrilor Curţii Constituţionale, combatandu-se susţinerea autorului excepţiei, referitoare la ingerinta puterii executive în activitatea puterii judecătoreşti, se retine ca invocarea, în motivarea contestaţiei în anulare, a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 nu are nici o semnificaţie, întrucât ea nu are înrâurire asupra Deciziei Curţii de Apel Alba Iulia nr. 480/1998.În cauza, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-o cale extraordinară de atac. Consider ca îndeplinirea condiţiei ca dispoziţiile legale criticate să fie determinante în soluţionarea cauzei trebuie examinata, exclusiv, prin raportare la soluţiile posibile de pronunţat în respectiva cale de atac. Or, admiterea sau respingerea contestaţiei în anulare nu depinde de dispoziţiile ordonanţei criticate. Chiar dacă printr-o interpretare mai larga s-ar ajunge la concluzia ca îndeplinirea condiţiei examinate poate fi raportată şi la posibila modificare a soluţiei pe fondul litigiului, în eventualitatea admiterii contestaţiei în anulare, consider ca, în speta, nici asa nu s-ar putea retine ca soluţionarea cauzei depinde de vreo dispoziţie a ordonanţei. Fondul litigiului priveşte calitatea Societăţii Comerciale "Casa Maghiara" – S.A. de succesoare în drepturi a fostei Societăţi anonime "Casa Maghiara" din Timişoara. În aceasta privinta ordonanţa criticata nu dispune, urmând ca succesorii organizaţiilor, foste proprietare ale imobilelor, să fie identificate ulterior pe baza cercetărilor comisiei special constituite şi în condiţiile legii.2. Trecând peste inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, consider ca soluţia adoptată nu are o justificare indiscutabila nici pe temeiul încălcării prevederilor art. 41 alin. (1) şi (2) şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie.Este adevărat ca, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, lege anterioară Constituţiei din 8 decembrie 1991, „bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu”. Se impune observatia ca acest text de lege nu distinge dacă bunurile aflate în administrarea fostelor unităţi economice de stat, transformate în societăţi comerciale, au intrat licit sau ilicit, cu titlu ori fără titlu, în proprietatea statului.În cauza de faţa imobilul care constituie obiectul restituirii a fost adus în societatea comercială ca aport în natura al statului, în schimbul căruia statul a obţinut un număr corespunzător de acţiuni. S-a reţinut, de asemenea, în mod corect, ca imobilul respectiv a intrat în proprietatea statului pe baza dispoziţiilor decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, acte normative neconstituţionale, chiar şi cu raportare la Constituţia în vigoare în acea vreme. A dispune de un bun, prin înstrăinare sau prin aducerea lui ca aport în natura la constituirea capitalului social al unei societăţi comerciale, este un act la fel de injust ca şi preluarea abuzivă în proprietate a bunului respectiv. Un abuz nu poate fi legalizat printr-un alt abuz, ci se impun măsuri reparatorii faţă de abuzul iniţial. Restituirea către adevaratii proprietari a bunurilor aduse în patrimoniul societăţii comerciale de cel care nu le detinea legal nu poate fi privită ca o măsura ce lezeaza dreptul de proprietate al societăţii comerciale. Ilegalitatea nu poate fi permanentizata nici prin invocarea unor principii constituţionale.3. Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 nu dispune restituirea necondiţionată şi cu efect imediat a imobilelor prevăzute în anexa, ci doar în urma unor cercetări şi pe baza protocoalelor încheiate cu actualii deţinători, cu reglementarea corespunzătoare a drepturilor acestora. Astfel, prin art. 3 din ordonanţa se dispune ca: „Transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile prevăzute la art. 1 se va realiza la data încheierii protocoalelor de predare-preluare între actualii deţinători ai imobilelor şi succesorii stabiliţi, menţionând concret drepturile actualilor deţinători.” În speta, reglementarea drepturilor, în urma restituirii imobilului, se putea face şi prin reducerea corespunzătoare a cotei de participare a statului la capitalul social al societăţii comerciale.Posibilitatea restabilirii dreptului de proprietate al foştilor proprietari sau al succesorilor este prevăzută prin alte acte normative, chiar şi pentru bunuri aflate în proprietatea unor societăţi comerciale integral privatizate, cu reparaţii corespunzătoare. Astfel, Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, prevede la art. 32^4 alin. (1), introdus prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, ca "Instituţiile publice implicate asigura repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat".4. Constatarea neconstitutionalitatii dispoziţiilor Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 doar în privinta unui singur imobil, nominalizat la pct. 11 din anexa, pare a fi o soluţie şi inechitabila, întrucât se trece cu vederea peste faptul ca şi în privinta multor altor imobile, prevăzute la alte poziţii din anexa, exista aceleaşi motive de neconstituţionalitate, în aceeaşi măsura este lezat dreptul de proprietate şi al altor titulari, cum sunt consilii locale la poziţiile 2, 4, 5, 9, 10 şi 12, persoana fizica la poziţia 8 sau o cooperativa la poziţia 17.JUDECĂTOR,Kozsokar Gabor–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește