DECIZIE Nr. 23*) din 29 februarie 1996

Notă …
*) A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 114 din 8 octombrie 1996.Florin Bucur Vasilescu – preşedinteCostica Bulai – judecătorMihai Constantinescu – judecătorDoina Suliman – magistrat-asistentCompletul de judecată, convocat fără citarea părţilor, potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, examinînd excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^9 din Codul de procedură penală, invocată de inculpatii recurenti Abrudan Alexandru, Agud Viorel, Galea Valer şi Mihut Marius, în Dosarul nr. 1.253/1995 al Curţii de Apel Oradea, constata următoarele:Prin Încheierea din 12 decembrie 1995, Curtea de Apel Oradea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^9 din Codul de procedură penală, invocată de inculpatii recurenti sus-menţionaţi.În motivarea excepţiei se susţine ca dispoziţiile art. 385^9 din Codul de procedură penală, întrucît nu permit controlul, în recurs, al individualizarii pedepsei, contravin dispoziţiilor art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 23 alin. (9) privind libertatea individuală, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare şi ale art. 47 privind dreptul de petiţionare, din Constituţie. De asemenea, se susţine ca aceste dispoziţii sunt contrare şi art. 6 pct. 1, privind dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Exprimindu-şi opinia, potrivit prevederilor art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanţa considera ca "prin cele 21 de cazuri reglementate prin art. 385^9 din Codul de procedură penală se ingradeste totuşi posibilitatea instanţelor şi dreptul părţilor de a verifica şi, respectiv, de a ataca deciziile instanţelor de apel pe calea recursurilor sub aspectul individualizarii pedepsei, aspect ce este vizat cu precădere de recurenti".CURTEA,având în vedere încheierea de sesizare, raportul întocmit în cauza şi dispoziţiile art. 385^9 din Codul de procedură penală, raportate la prevederile constituţionale, retine următoarele:În temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, ale art. 23 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, competenţa soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate ridicate aparţine Curţii Constituţionale.Articolul 385^9 din Codul de procedură penală, care prevede limitativ şi expres cazurile în care hotărârile judecătoreşti sunt supuse casării, nu a instituit şi individualizarea pedepsei ca motiv de recurs.În sesizare se apreciază ca aceasta omisiune contravine liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie, invocindu-se, în acest sens, "gradul de selectivitate al recursului".Asa cum s-a statuat însă prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, cu respectarea competentei şi căilor de atac stabilite de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii diferite, potrivit art. 125 alin. (3) şi art. 128 din Constituţie.De aceea, dispoziţia alin. (2) al art. 21 din Constituţie, în sensul că nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, are ca semnificaţie numai faptul ca legiuitorul nu poate exclude de la exercitarea drepturilor procedurale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social.În sesizare se considera ca omisiunea de a se reglementa individualizarea pedepsei ca motiv de recurs este contrară prevederilor art. 23 alin. (9) din Constituţie, potrivit cărora "nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decît în condiţiile şi în temeiul legii".Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 54 din 29 mai 1995, rămasă definitivă prin Decizia nr. 76 din 12 septembrie 1995, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 2 octombrie 1995, s-a statuat, în ce priveşte constituţionalitatea prevederilor art. 385^9 din Codul de procedură penală, ca nereglementarea individualizarii pedepsei ca temei de recurs nu poate constitui un motiv de neconstituţionalitate a acestei dispoziţii legale, deoarece controlul de constituţionalitate poate privi numai textele legale în vigoare şi nu omisiunile legiuitorului. Altminteri, Curtea Constituţională s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ce este de natura rolului şi funcţiei Parlamentului ca unica autoritate legiuitoare a tarii, potrivit prevederilor art. 58 alin. (1) din Constituţie.De aceea, ar fi contrar prevederilor art. 23 alin. (9) din Constituţie numai aplicarea unei pedepse cu încălcarea regulilor procedurale, inclusiv de competenţa, instituite prin lege, pentru judecarea infracţiunii, nu şi împrejurarea ca legiuitorul a reglementat anumite motive de recurs şi nu altele.Prin excepţia invocată se considera ca textul art. 385^9 din Codul de procedură penală, limitind motivele de recurs, ar încalcă dreptul la apărare garantat de prevederile art. 24 alin. (1) din Constituţie.Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 64 din 2 iunie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 12 iulie 1994, dreptul la apărare este în serviciul realizării efective a dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime. De aceea, acest drept se exercită cu respectarea regulilor procedurale instituite şi nu implica, în mod necesar, controlul instanţei de recurs asupra individualizarii pedepsei, cu atât mai mult cu cît acest aspect a făcut obiectul controlului judecătoresc în etapele anterioare ale procesului, în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel.Nereglementarea individualizarii pedepsei ca motiv de recurs se considera, în sesizare, ca încalcă prevederile art. 47 din Constituţie privind dreptul la petiţionare, potrivit căruia "cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor". Asa cum s-a statuat, însă, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 39 din 7 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 27 iulie 1993, dreptul de petiţionare se concretizează în cereri, reclamaţii, sesizări şi propuneri în legătură cu rezolvarea unor probleme personale sau de grup ce nu presupun calea justiţiei. De aceea dreptul de petiţionare nu priveşte exercitarea unor cai de atac, care, potrivit art. 128 din Constituţie, nu poate avea loc decît în condiţiile prevăzute de lege.Având în vedere practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale sus-menţionate, rezultă ca motivele de neconstituţionalitate întemeiate pe prevederile art. 21, art. 23 alin. (9), art. 24 alin. (1) şi art. 47 din Constituţie nu pot fi reţinute, în temeiul art. 145 alin. (2) din Constituţie şi întrucît nu exista nici un motiv care să justifice îndepărtarea Curţii de la aceasta practica.În motivarea excepţiei se susţine ca prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impun, în aplicarea dreptului persoanei la "judecarea în mod echitabil", accesul acesteia la toate gradele de jurisdicţie pentru toate aspectele procesului. Sub acest din urma aspect este avută în vedere necesitatea ca instanţa de recurs să se pronunţe şi asupra individualizarii pedepsei. Ca temei constituţional sunt invocate, în sensul celor arătate, prevederile art. 20 din Constituţie, potrivit cărora dispoziţiile constituţionale referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanta cu pactele şi cu tratatele privitoare la drepturile omului, care au prioritate în caz de neconcordanta cu reglementările interne.Interpretarea data în sesizare prevederilor art. 6 pct. 1 din convenţia sus-menţionată nu poate fi reţinută pentru următoarele motive:– astfel cum s-a statuat prin Decizia din 6 mai 1980 a Comisiei europene pentru drepturile omului (Colecţia de decizii nr. 20/1980, pag. 179-180), dispoziţiile art. 6 pct. 1 din convenţie nu interzic părţilor contractante, adică ţărilor ce au aderat la convenţie, sa instituie reglementări specifice privind accesul justiţiabililor la o jurisdicţie în recurs; în acest sens sunt prevederile art. 385^9 din Codul de procedură penală referitoare la cazurile în care se exercită controlul instanţei de recurs.– conform art. 2 alin. 1 din Protocolul nr. 7/1984, adiţional la convenţie, "Orice persoană declarata vinovata de o infracţiune de către un tribunal are dreptul sa ceara examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară", iar exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, se stabilesc prin lege; aceasta prevedere este aplicabilă procesului în cadrul căruia s-a invocat excepţia, iar exigenţele reglementării internaţionale sunt îndeplinite cît timp prin jurisdicţia superioară a instanţei de apel, care are un caracter devolutiv, întreaga problematica ce a făcut obiectul jurisdicţiei primei instanţe a fost supusă controlului judecătoresc; de aceea nu se poate invoca, în temeiul art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, accesul deplin la încă un alt grad de jurisdicţie, prevederile acestui articol neputind fi disociate de cele ale art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7/1984.Pentru considerentele arătate, având în vedere dispoziţiile art. 385^9 din Codul de procedură penală, în temeiul art. 21, al art. 23, al art. 24, al art. 47, al art. 144 lit. c) şi al art. 145 din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 24 alin. (2) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în unanimitate,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca vadit nefondata excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^9 din Codul de procedură penală, invocată de Abrudan Alexandru, Agud Viorel, Galea Valer şi Mihut Marius în Dosarul nr. 1.253/1995 al Curţii de Apel Oradea.Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.Pronunţată la data de 29 februarie 1996.PREŞEDINTE,conf. univ. dr. Florin Bucur VasilescuMagistrat-asistent,Doina Suliman––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește