DECIZIE nr. 23 din 27 aprilie 1993

excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990



Notă …
*) A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 127 din 16 noiembrie 1994. Viorel Mihai Ciobanu – preşedinteMihai Constantinescu – judecătorAntonie Iorgovan – judecătorGabriela Dragomirescu – magistrat-asistentCompletul de judecată, convocat potrivit prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constata:Prin acţiunea ce formează obiectul Dosarului nr. 7967/1992 al Judecătoriei Cluj-Napoca, Episcopia Română Unita cu Roma, cu sediul în Cluj-Napoca, str. Motilor nr. 26, solicita obligarea piritei Parohia Ortodoxa Română "Schimbarea la faţa", cu sediul în acelaşi municipiu, b-dul Eroilor nr. 10, la eliberarea lacasului de cult de la aceasta adresa.În motivarea acţiunii, reclamanta Episcopia Română Unita cu Roma arata ca lacasul de cult pe care îl revendica a fost construit şi aservit celebrarii serviciilor divine ale membrilor Ordinului calugaresc al franciscanilor, care acţiona în cadrul Bisericii Catolice de rit latin. În deceniul patru al acestui secol, printr-un act de liberalitate al Sfintului Scaun, lacasul de cult, împreună cu alte construcţii în care era integrat, a fost trecut în proprietatea Bisericii Române Unite cu Roma, situaţie atestata de Cartea Funciară Cluj cu nr. 1457, Seria I, nr. top. 515.Urmare Decretului nr. 358 din 1 decembrie 1948, care a interzis funcţionarea Bisericii Române Unite cu Roma, acest lacas de cult împreună cu alte şase din municipiul Cluj-Napoca, proprietate a Bisericii Unite, au fost preluate de reprezentanţii clerului ortodox.Prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 a fost abrogat Decretul nr. 358/1948, iar prin Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990 s-au stabilit unele măsuri referitoare la situaţia juridică a lacasurilor de cult şi a caselor parohiale, care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolica) şi preluate de Biserica Ortodoxa Română, art. 3 din decret precizînd ca situaţia juridică a acestor bunuri se va stabili de o comisie mixtă formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credinciosilor din comunitatile pentru care sunt destinate aceste bunuri.Ca urmare, Biserica Română Unita cu Roma pretinde ca a încercat sa reintre în posesia lacasurilor sale pe o cale amiabila, dar, lovindu-se de refuzul actualilor deţinători, a trebuit sa apeleze la justiţie. În consecinţa, bazindu-se pe prevederile art. 480 din Codul civil şi pe extrasul din Cartea funciară, a formulat acţiunea în justiţie, care a prilejuit ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate.Prin intimpinare, pirita Parohia Ortodoxa Română "Schimbarea la faţa" solicita respingerea acţiunii ca neîntemeiată, apreciind ca aceasta contravine dispoziţiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unita cu Roma (greco-catolica).În fapt, se susţine ca după desfiinţarea prin lege a cultului greco-catolic, toate lacasurile de cult au revenit Bisericii Ortodoxe Române, iar, între timp, marea majoritate a credinciosilor cultului greco-catolic a trecut la cultul ortodox.Pirita susţine ca în lacasul de cult care îi aparţine din anul 1948 se oficiaza toate serviciile religioase pentru un număr de 5 parohii; la recensământul efectuat în anul 1992 a rezultat ca marea majoritate a credinciosilor din aceste parohii a rămas ortodoxa, astfel încât nu exista nici un motiv sa nu ramina în continuare lacasul de cult tot Parohiei Ortodoxe Române "Schimbarea la faţa", chiar dacă aceasta nu şi-a intabulat dreptul de proprietate.De asemenea, pirita susţine ca, prin efectul dispoziţiilor Decretului nr. 177/1948, Parohia Ortodoxa Română „Schimbarea la faţa” a devenit succesoarea în drepturi a Bisericii Române Unite cu Roma. În schimb, prin recunoaşterea oficială a cultului greco-catolic, potrivit Decretului-lege nr. 9/1989, Biserica Română Unita cu Roma nu a devenit succesoarea în drepturi a Bisericii Ortodoxe Române, care exista ca biserica naţionala şi care, conform principiului simetriei în drept, nu poate fi obligată la predarea lacasurilor de cult către Biserica Română Unita cu Roma decît printr-un act normativ cu putere de lege.În drept, pirita îşi întemeiază susţinerile pe art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, ce instituie o comisie mixtă care este obligată sa ţină seama de „dorinţa credinciosilor din comunitatile care deţin aceste bunuri”, rezultind concluzia ca atita vreme cît hotărârea unei astfel de comisii nu exista, instanţa de judecată nu poate dispune evacuarea şi predarea lacasului de cult în litigiu.Reclamanta, Episcopia Română Unita cu Roma, prin concluziile scrise, depuse la dosar pentru termenul din 9 octombrie 1992, solicita înlăturarea apararilor piritei, deoarece ea este proprietara lacasului de cult în accepţiunea Codului civil şi a Decretului-lege nr. 115/1938 privind unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare.De asemenea, reclamanta s-a aparat prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, deşi, în opinia ei, aceste dispoziţii nu sunt incidente în cauza. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată nu pentru ca normele respective ar avea relevanta în rezolvarea cauzei, ci mai ales pentru ca art. 3 reprezintă apărarea principala a piritei.Cu adresa nr. 625 din 16 decembrie 1992, Episcopia Română Unita cu Roma înaintează Curţii Constituţionale un memoriu în care-şi motiveaza excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel:– prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 urmează a fi examinate în contextul legislaţiei române, prin care, în condiţiile persecutiei religioase instaurate de regimul totalitar, a fost desfiinţat, în anul 1948, cultul greco-catolic. În acest sens, în memoriul respectiv se menţionează în esenta următoarele: a) Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase conţine doua articole, art. 37 şi art. 41, care au constituit premisele şi instrumentele „legale” ale măsurilor de desfiinţare a Bisericii Române Unite cu Roma (art. 41 interzicea jurisdicţia cultelor din străinătate asupra credinciosilor din cuprinsul statului român, iar art. 37 prevedea obligaţia trecerii credinciosilor de la un cult la altul); b) în intervalul 3 august 1948 (data apariţiei Decretului nr. 177) şi 2 decembrie 1948 (data apariţiei Decretului nr. 358 privind stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic) au fost arestaţi toţi cei 6 episcopi ai Bisericii Unite, mii de preoti şi credinciosi care au refuzat sa treacă la Biserica Ortodoxa, iar bisericile au fost preluate, din dispoziţia autorităţilor statului, de reprezentanţii cultului ortodox, cu sau fără forme;– măsura luată prin Decretul-lege nr. 9/1989 rezolva numai aspectul declarativ, lasind nesolutionate problemele patrimoniale născute prin aplicarea Decretelor nr. 177/1948 şi nr. 358/1948, în consens cu pactele internaţionale care asigura protecţia drepturilor omului. În acest sens, se menţionează: a) art. 18 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, care prevede libertatea de gindire, a conştiinţei şi religiei, atât în viaţa publică, cît şi în viaţa privată şi art. 30, care interzice expres statului îndeplinirea oricăror acte urmărind distrugerea drepturilor şi libertăţilor omului; b) sub ameninţarea măsurilor represive „cei peste 2 milioane de credinciosi greco-catolici au fost trecuţi la confesiunea ortodoxa”; c) „Declaraţia principiilor fundamentale ale justiţiei relativ la…. victimele abuzului de putere”, adoptată de O.N.U. la 29 noiembrie 1985, defineste la pct. 18 drept „victime” persoanele individuale şi colective care au suferit pierderi materiale sau atingerea grava a drepturilor fundamentale; d) art. 20 din Constituţia României, după care normele internaţionale în materia drepturilor omului au prioritate;– legislaţia română nu trebuie să constate doar caracterul represiv şi nedrept al actelor normative din 1948, cum a făcut-o în baza Decretului-lege nr. 9/1989, ci trebuie să înlăture şi efectele lor. De aceea se apreciază ca, în realitate, „art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 reprezintă nu numai o simpla eludare a acestor obligaţii, dar prin jurisdicţia sui generis, străină principiilor de drept pe care o instituie, elimina în mod practic posibilitatea examinării litigiilor ce se nasc de către organele de justiţie, incalcindu-se astfel art. 21 din Constituţie, care prevede accesul oricăror persoane la instanţele judecătoreşti”;– încredinţarea jurisdicţiei asupra lacasurilor de cult comisiei formate din reprezentanţii clericali ai celor două culte, cu interese opuse, constituie, ipso facto, o cauza a blocajului produs de aceste situaţii în cei patru ani de când a apărut actul normativ. În acest sens, se arata: a) criteriul opţiunii credinciosilor pentru determinarea dreptului de proprietate asupra lacasurilor de cult este nejuridic, pentru ca implica ideea ca bunurile s-ar afla în stare de indiviziune, ceea ce nu rezultă nici din dreptul civil, nici din dreptul canonic; acestea au aparţinut întotdeauna cu titlu de proprietate – înscrise ca atare şi în mijloacele de publicitate imobiliară – cultului religios exprimat prin formele sale organizatorice; b) nu se spune nimic asupra problemei de a şti cine decide în cazul dezacordurilor dintre membrii comisiilor constituite conform art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.Faţa de excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamanta din Dosarul nr. 7967/1992, pirita Parohia Ortodoxa Română "Schimbarea la faţa" arata ca aceasta este neîntemeiată, întrucît, în opinia sa, prin textul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu se încalcă prevederile Constituţiei. Nu se opune suspendării judecării şi sesizării Curţii Constituţionale.Întrucît Încheierea iniţială din 29 octombrie 1992 de sesizare a Curţii Constituţionale nu raspundea cerinței legale obligatorii, prevăzută de art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, aceasta a fost restituită instanţei, la data de 13 ianuarie 1993, în scopul exprimarii opiniei sale cu privire la excepţia invocată, însoţită şi de dosarul cauzei.Urmare adresei de revenire din data de 26 februarie 1993, Judecătoria Cluj-Napoca remite Dosarul nr. 7967/1992 şi Încheierea din 29 octombrie 1992, completată cu opinia sa asupra excepţiei.Instanţa "apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamant nu este intemeiata, cu atât mai mult cu cît însăşi reclamanta şi-a introdus cererea în faţa acestei instanţe de drept comun, iar instanţa nu a ridicat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate pentru soluţionarea cererii formulate de reclamanta, cerere ce a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 480 din Codul civil".De asemenea, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 şi în alt dosar, pe rol la Tribunalul Judeţean Timiş. În speta, Episcopia Română Unita cu Roma din municipiul Lugoj a chemat în judecata Protopopiatul Roman Ortodox Deta, revendicând, în numele Parohiei din satul Latunas, biserica, cimitirul şi casa parohiala din intravilanul satului Clopodia, comuna Jamu Mare, judeţul Timiş, Judecătoria Deta a respins acţiunea, iar în recurs reclamanta-recurenta a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, invocind, în esenta, aceleaşi motive care au fost ridicate în cauza de pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, după cum urmează:– imobilele – biserica cu cimitirul şi casa parohiala din intravilanul satului Clopodia, comuna Jamu Mare, judeţul Timiş – au aparţinut cultului greco-catolic din secolul trecut până în anul 1948, an în care locuitorii au fost "convertiti" la ortodoxie, iar bunurile au revenit acestui cult;– statul, care în 1948 "s-a implicat fără rezerve", acum, după ce proclama libertatea conştiinţei şi organizarea libera a cultelor cărora le promite sprijin, devine "foarte prudent", restituind doar bunurile preluate de el şi lasind "la discretia posesorilor actuali" restituirea lacasurilor de cult (bisericile) şi casele parohiale. În susţinerea acestei idei, în notele prezentate de Episcopia Română Unita cu Roma din municipiul Lugoj, se arata, citindu-se şi Dictionarul limbii române moderne (1958), respectiv Micul dictionar enciclopedic (1972), ca lacasul de cult este de esenta cultului, deoarece acolo se celebreaza cultul şi acolo se intilnesc aderentii cultului respectiv;– art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 încalcă prevederile art. 29 alin. (1), (3) şi (5) din Constituţie, întrucît fără lacas de cult nu se poate practica un cult;– art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 încalcă prevederile art. 41 din Constituţie cu privire la garantarea proprietăţii, întrucît „în loc sa ne bucuram de prerogativele dreptului de proprietate asupra bunurilor noastre, noi suntem trimişi la un element subiectiv: bunavointa posesorilor actuali care au uzurpat drepturile noastre cu concursul statului”;– Decretul-lege nr. 126/1990, prin art. 2, restituie cultului greco-catolic unele imobile, cum ar fi: sediile protopopiatelor, ale episcopatelor, unele şcoli etc., dar nu restituie principalele bunuri imobiliare, lacasurile de cult şi casele parohiale, care sunt în proprietatea bisericii ortodoxe.În concluzie, se apreciază ca art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este neconstitutional pentru că nu procedează la o restitutio în integrum a tuturor bunurilor Bisericii Unite cu Roma de care a fost deposedata în anul 1948.Pirita intimata – Protopopiatul Ortodox Roman Deta – susţine ca excepţia este neîntemeiată, textul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 fiind în deplina concordanta cu prevederile constituţionale. „Cultele religioase sunt autonome faţă de stat, existind între ele zone de colaborare bazate pe principiul libertăţii credinţei religioase, Constituţia garantind libertatea de existenta a cultelor. Aceste libertăţi nu ar fi posibile fără garanţiile constituţionale privitoare la patrimoniu, lacasurile de cult neputind fi urmărite sau înstrăinate”.Tribunalul Judeţean Timiş – Secţia civilă, prin Încheierea din 4 martie 1993, indeplinindu-şi obligaţia stabilită prin art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, opineaza ca prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 sunt consecinţa consacrării principiilor privind libertatea conştiinţei în general şi a credinţei religioase în special, cuprinse în art. 29 alin. (1) şi (2), precum şi a autonomiei cultelor faţă de stat, conform alin. (5), teza I, al aceluiaşi articol din Constituţie.Pe de altă parte, se arata ca "soluţionarea conflictului temporal de legi se asigura conform art. 150 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia legile şi celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care nu contravin acesteia".Tribunalul amina judecarea cauzei, pentru rezolvarea excepţiei de neconstituţionalitate, la termenul din 26 aprilie 1993.Curtea Constituţională fiind sesizată de Judecătoria Cluj-Napoca prin Încheierea din 29 octombrie 1992 şi de Tribunalul Judeţean Timiş prin Încheierea din 4 martie 1993, constata ca este competenţa să soluţioneze excepţiile invocate, care au în vedere aplicarea unei dispoziţii legale anterioare Constituţiei după intrarea în vigoare a acesteia.Deoarece atât în Dosarul nr. 2C/1993, cît şi în Dosarul nr. 17C/1993, excepţia vizează neconstituţionalitatea aceluiaşi text, respectiv art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, urmare raportului întocmit de judecătorul-raportor în Dosarul nr. 17C/1993, prin Încheierea din Camera de consiliu din data de 13 aprilie s-a dispus conexarea celor două dosare. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,luând act de susţinerile părţilor şi de opiniile exprimate de instanţele de judecată, având în vedere dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, art. 29 alin. (1), (3) şi (5) şi art. 41 din Constituţie, precum şi prevederile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Textul invocat ca neconstitutional – art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 – prevede că: „situaţia juridică a lacasurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolica) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxa Română se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credinciosilor din comunitatile care deţin aceste bunuri”.Întrucît ne aflam în prezenta unor dispoziţii legale anterioare Constituţiei, despre care se susţine ca sunt contrare acesteia, trebuie soluţionat conflictul legilor în timp, în funcţie de modul în care s-a constituit dreptul subiectiv de proprietate, potrivit legii anterioare, sau potrivit legii posterioare.În principiu, dreptul subiectiv de proprietate constituit potrivit legii anterioare nu poate fi desfiinţat de legea posterioară, deoarece aceasta ar implica o aplicare retroactivă a noii legi, ceea ce este contrar art. 15 alin. (2) din Constituţie, conform căruia legea dispune numai pentru viitor.Deci, legea noua poate doar, spre a evita retroactivitatea, sa reconstituie dreptul anterior, ceea ce, însă, are efecte numai ex nunc fiind în prezenta unui nou drept ce se naşte în baza unui act juridic constitutiv, actul de reconstituire.În cazul nostru, este vorba despre un drept de proprietate ce s-a născut sub regimul vechii reglementări, a Decretului nr. 358/1948.Faţa de cele arătate, rezultă ca noua lege nu poate desfiinta acest drept, ci numai reglementa modalităţile de reconstituire a dreptului de proprietate ce apartinuse, iniţial, Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolica).Urmare abrogării exprese a Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989, Biserica Română Unita cu Roma (greco-catolica) este recunoscută oficial. Bunurile preluate de către stat prin efectul actului normativ abrogat şi aflate la acea data în patrimoniul statului se restituie (cu excepţia mosiilor), conform art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, bisericii greco-catolice.Aceasta prevedere legală s-a concretizat în Hotărârea Guvernului nr. 466 din 19 august 1992 privind aprobarea propunerilor Comisiei Centrale pentru inventarierea bunurilor proprietate a statului, foste proprietăţi ale Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolice), şi predarea acestora către aceasta, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 14 septembrie 1992.Hotărârea menţionată aproba lista bunurilor ce se predau din proprietatea statului în proprietatea Bisericii Române Unite cu Roma, pe bază de protocol între actualii deţinători şi reprezentanţii bisericii greco-catolice.Prin urmare, legiuitorul a înţeles ca pentru aceste bunuri care, fiind folosite de stat, nu erau destinate uzului public al credinciosilor, să se reconstituie dreptul de proprietate al Bisericii Române Unite cu Roma, prin modalitatea restituirii lor. O situaţie similară a reglementat şi Legea nr. 18/1991 în ceea ce priveşte reconstituirea dreptului de proprietate al taranilor.În ceea ce priveşte lacasurile de cult, deci bunurile care, prin însăşi construcţie, sunt destinate folosinţei credinciosilor, fiind în uzul public al acestora, precum şi casele parohiale ca accesoriu al lacasurilor de cult, legiuitorul postrevolutionar, mai întâi, a desfiinţat reglementarea din anul 1948, iar în al doilea rind a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate şi anume: a) decizia unei comisii mixte, formată din reprezentanţii clericali ai cultului care a deţinut aceste bunuri până în 1948 şi, respectiv, ai cultului care a preluat aceste bunuri după 1948; b) opţiunile credinciosilor din comunitatile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate. Deci, cu privire la lacasurile de cult şi casele parohiale, este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate, însă, diferita de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucît, pe de o parte, aceasta reconstituire este în dăuna altui cult – cultul ortodox, iar nu a statului şi, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credinciosilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertăţii cultelor religioase.Prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 sunt o dezvoltare fireasca a Decretului-lege nr. 9/1989, exprimind, sub aspectul semnificatiei juridice, o unitate conceptuala ce intră în sfera actelor normative prin care se inlatura, după decembrie 1989, nedreptatile şi încălcările drepturilor omului făcute prin legi şi decrete ale dictaturii comuniste. Ca atare, calificarile pe care Decretul-lege nr. 9/1989 le face Decretului nr. 358/1948 sunt preluate şi de Decretul-lege nr. 126/1990, care a fost adoptat tocmai pentru a inlatura urmările actului discriminator din 1948. În consecinţa, nu poate fi primit argumentul după care art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu răspunde ideii de inlaturare a consecinţelor „persecutiei religioase instaurate de regimul totalitar”.Nu se poate spune, în mod rezonabil, ca reglementările postrevolutionare au numai caracter declarativ. O atare calificare s-ar fi putut susţine dacă aceste reglementări se rezumau numai la Decretul-lege nr. 9/1989, dar în condiţiile Decretului-lege nr. 126/1990 o asemenea calificare este, desigur, o exagerare.Reglementările art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă prevederile constituţionale, dimpotriva, respecta principiul general înscris în art. 1 din Constituţie, conform căruia statul român este un „stat … democratic…” şi principiul art. 29 alin. (3) al libertăţii cultelor religioase.Democraţia, concept şi fenomen integrator, presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din ultima parte a art. 3 "ţinând seama de dorinţa credinciosilor din comunitatile care deţin aceste bunuri" rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opţiunii majorităţii enoriasilor. După cum rezultă din datele oficiale privind Recensământul populaţiei din 7 ianuarie 1992, în judeţul Cluj sunt 70,1% credinciosi ortodocsi şi 5,1% credinciosi greco-catolici, iar în municipiul Cluj-Napoca, 65,91% credinciosi ortodocsi şi 6,64% credinciosi greco-catolici; de asemenea, din acelaşi recensamint rezultă ca în judeţul Timiş sunt 78,2% credinciosi ortodocsi şi 1,2% credinciosi greco-catolici, iar în municipiul Lugoj, 75,91% sunt credinciosi ortodocsi şi 1,79% credinciosi greco-catolici.Libertatea cultelor religioase implica nu numai autonomia lor faţă de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituţie, dar şi libertatea credinţelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol. În condiţiile în care în aceeaşi comunitate locală exista credinciosi ortodocsi şi greco-catolici, criteriul social al opţiunii majorităţii enoriasilor pentru determinarea destinaţiei lacasurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritara a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe. Altminteri ar insemna ca, în mod nejustificat, credinciosii ortodocsi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsura luată împotriva voinţei lor. Un asemenea punct de vedere este contrar dispoziţiilor art. 54 din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile cu buna-credinţa, fără sa încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Este de la sine înţeles ca în ipoteza reconstituirii proprietăţii, facindu-se abstractie de opţiunea majorităţii, ar insemna încălcarea bunei-credinţe şi a respectului drepturilor altuia, care au fost ridicate la rangul de principii constituţionale. O asemenea măsura ar încalcă şi prevederile art. 29 din Constituţie, care consacra libertatea cultelor religioase, cu cele doua acceptiuni ale sale – cult ca asociaţie, organizaţie religioasă şi cea privind ritualul practicat. Mai mult, o asemenea măsura ar nesocoti şi prevederile constituţionale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29 "libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranta şi de respect reciproc" – şi alin. (4) al aceluiaşi articol – "în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă" -, întrucît este de natura sa impună majorităţii voinţa unei minorităţi. În schimb, soluţia legală, potrivit căreia situaţia juridică a lacasurilor de cult şi a caselor parohiale se stabileşte de o comisie mixtă a reprezentanţilor clericali ai celor două culte religioase, tine cont de egalitatea cultelor şi de spiritul de toleranta religioasă ce trebuie să domine relaţiile dintre ele, iar criteriul social al voinţei majoritare a credinciosilor corespunde unui principiu democratic al soluţionării unui conflict de interese ce priveşte o comunitate în funcţie de voinţa majoritara în cadrul acesteia.De principiu, o măsura abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lacasurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar violenta opţiunea majorităţii credinciosilor la data adoptării acelei măsuri.Reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract sau în considerarea unei situaţii anterioare, ci numai în concret, ţinând seama de voinţa credinciosilor majoritari în prezent.Numai în felul acesta soluţia este morala şi juridică.Cît priveşte raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, de asemenea, nu se poate retine o contradictie în privinta art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 faţă de pactele internaţionale. Constituţia României, prin art. 20, asigura receptarea în dreptul intern a normelor internaţionale cu privire la drepturile omului, care au prioritate. Or, prin art. 3 nu se face altceva decît se pune norma interna în consonanta cu normele internaţionale care consacra principiul libertăţii omului de a opta la o religie sau cult religios, principiul tolerantei între culte, interzicind statului sa exercite orice acţiuni de natura a îngrădi libertatea omului la religie.Dacă statul ar fi dat o norma imperativa, atribuind lacasurile de cult şi casele parohiale celor care le-au avut până în anul 1948, aceasta soluţie ar fi constituit o presiune inadmisibila la adresa credinciosilor, care fac parte din biserica astfel expropriata, de trecere la biserica reimpropriata.Pe de altă parte, susţinerea ca art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 reprezintă o jurisdicţie sui generis, străină principiilor de drept, este evident neîntemeiată. Decretul-lege nr. 126/1990, prin art. 3 la care ne referim, a consacrat, atunci, un principiu de ordin constituţional, autonomia cultelor faţă de stat, pregatindu-se terenul pentru viitoarea Constituţie. De vreme ce cultele sunt autonome, nu se poate susţine ca o norma stabilită de stat – care, în virtutea dreptului sau regalian, putea sa stabilească la acea data orice, nefiind îngrădit de Constituţie – ce da în competenţa unei comisii mixte, formată din reprezentanţii cultelor, rezolvarea problemei în litigiu, ar fi „străină principiilor de drept”. Dimpotriva, aceasta soluţie este evident conformă principiilor constituţionale cu privire la libertatea gândirii, a opiniilor şi a credinţelor religioase, respectiv la raporturile dintre culte şi stat. Ea nu ingradeste posibilitatea cultelor de a se adresa justiţiei, cum ar fi în ipoteza în care nu se respecta opţiunea majorităţii credinciosilor.Importanţa textului de lege ce face obiectul excepţiei consta tocmai în grija statului de a nu exercita un arbitraj sau o coercitiune de vreun fel şi de a lasă deplina libertate celor două culte sa hotărască, ţinând seama de "dorinţa credinciosilor din comunitatile care deţin aceste bunuri".Faţa de cele arătate, rezultă, de asemenea, ca soluţionarea excepţiei referitoare la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este esenţială pentru rezolvarea cauzei, şi deci obiecţia Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolica) din Cluj-Napoca că nu ar avea incidenţa este nejustificată.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 24 alin. (2) şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în unanimitate, CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca vadit nefondate excepţiile de neconstituţionalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, ridicate de către Episcopia Română Unita cu Roma (greco-catolica) din Cluj-Napoca, cu sediul în Cluj-Napoca, Str. Motilor nr. 26, în Dosarul nr. 7967/1992 al Judecătoriei Cluj-Napoca şi de către Episcopia Română Unita cu Roma (greco-catolica) Lugoj, cu sediul în Lugoj, str. Ion Pop Banateanu nr. 10, în Dosarul nr. 64C/1993 al Tribunalului Judeţean Timiş.Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.Pronunţată la 27 aprilie 1993. PREŞEDINTE, prof. univ. dr. Viorel Mihai CiobanuMagistrat-asistent,Gabriela Dragomirescu––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește