DECIZIE nr. 227 din 16 noiembrie 2000

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorIoan Muraru – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorIuliana Nedelcu – procurorMihai Paul Cotta – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Valentin Valcu în Dosarul nr. 22.925/1998 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, având ca părţi: autorul excepţiei, Simion Ghilea şi Ziarul "Adevărul".La apelul nominal se constata lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ridicate, prevederile art. 207 din Codul penal fiind constituţionale. În acest sens este şi jurisprudenta Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 5 iunie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 22.925/1998, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Valentin Valcu într-un proces de calomnie prin presa.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca prevederile art. 207 din Codul penal sunt contrare mai multor dispoziţii şi principii din Constituţie, precum şi unor dispoziţii ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Criticile de neconstituţionalitate au în vedere următoarele aspecte:– Dreptul la apărare. Prin condiţionarea generica a dreptului inculpatului de a produce dovezi art. 207 din Codul penal contravine dreptului constituţional la apărare consfintit prin art. 24 alin. (1) din Constituţie. Condiţionand admisibilitatea probei verităţii de existenta unui interes legitim, textul limitează dreptul inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmaţiilor sale.– Limitarea accesului liber la justiţie prevăzut la art. 21 din Constituţie. Consacrand posibilitatea ca instanţa sa nu admită în principiu proba verităţii, art. 207 din Codul penal limitează în mod direct accesul inculpatului la justiţie, care este oprit sa participe activ la desfăşurarea procesului penal tocmai atunci când îi revine sarcina probei.– Inegalitatea în faţa legii şi a autorităţilor. În opinia autorului excepţiei, art. 207 din Codul penal, introducând o condiţie de admisibilitate cu caracter general, echivoca şi vaga, necorelata cu criterii şi determinări care să îi asigure obiectivitatea aplicării, creează premisele unei discriminări între subiectii de drept aflaţi în aceeaşi situaţie.– Libertatea presei. Autorul excepţiei susţine ca prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 30 alin. (1) referitoare la libertatea de exprimare, precum şi ale art. 31 alin. (1), referitoare la dreptul la informaţie. În opinia sa textul art. 207 din Codul penal, "gandit şi redactat în condiţiile statului totalitar, constrânge şi bagatelizeaza funcţia şi rolul presei, echivalandu-le cu orice gen de comportare particulară şi nonmorala".Exprimandu-şi opinia, instanţa de judecată a apreciat ca excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. Principiul libertăţii probelor, în sensul producerii lor, cunoaşte, ca orice regula de drept, anumite limitări, iar dispoziţiile art. 207 din Codul penal prevăd ca proba verităţii, în cazul calomniei, este admisibilă numai dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. De aceea proba adevărului este admisă numai în mod excepţional, constituind o excepţio veritatis. Potrivit opiniei instanţei de judecată nu poate fi vorba de doua procese în cazul judecării infracţiunilor de calomnie şi de insulta, ci de o proba cu un regim de administrare specific, deosebit de probele testimoniale şi probele cu înscrisuri, tocmai datorită faptului ca se vizează dovedirea existenţei unei cauze speciale de inlaturare a caracterului penal al faptei.Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca susţinerea autorului excepţiei, în sensul că dispoziţiile art. 207 din Codul penal ar fi contrare prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21, art. 23 alin. (8) şi ale art. 24 din Constituţie, este neîntemeiată. În acelaşi timp se considera ca excepţia este intemeiata în raport cu dispoziţiile art. 10 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În opinia Guvernului actuala redactare a art. 207 din Codul penal nu este în concordanta cu exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului a stabilit standarde diferite de protecţie pentru discursul referitor la chestiuni politice sau de interes general, spre deosebire de afirmatiile care privesc aspecte strict private. Pe cale de consecinţa, existenta unor standarde diferite de protecţie a libertăţii de exprimare solicita şi standarde diferite în ceea ce priveşte posibilitatea dovedirii bunei-credinţe sau a realităţii afirmaţiilor. Actuala formulare a art. 207 din Codul penal nu defineste în termeni expliciti noţiunea de interes legitim care justifica administrarea probei verităţii. Atâta timp cat nu exista o practica judiciară constanta care să interpreteze noţiunea "interes legitim" prin prisma notiunii "dezbateri privind subiecte de interes general", folosită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Guvernul îşi exprima opinia ca exista posibilitatea ca art. 207 din Codul penal să fie interpretat în asa fel încât proba verităţii sa nu fie admisă chiar şi în situaţiile în care Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ar impune o protecţie maxima.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:Curtea Constituţională constata ca a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 207 din Codul penal, referitoare la proba verităţii în cazul infracţiunilor de insulta şi de calomnie. Potrivit acestui text "Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insulta sau calomnie".Analizând criticile de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei, sub diferitele aspecte menţionate, Curtea constata că nu sunt întemeiate. Astfel susţinerea acestuia în sensul că dispoziţiile art. 207 din Codul penal ar fi contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie nu poate fi reţinută. Dispoziţiile criticate nu creează privilegii sau discriminări. Pe de altă parte, în jurisprudenta Curţii Constituţionale principiul egalităţii nu exclude, ci presupune adoptarea de soluţii diferite pentru situaţii diferite. Nu se poate susţine nici ca prevederile legale examinate ar încalcă dispoziţiile constituţionale privitoare la accesul liber la justiţie, deoarece dispoziţiile art. 21 din Constituţie, care reglementează acest principiu, nu au nici o legătură cu prevederile art. 207 din Codul penal, care instituie o cauza specială de inlaturare a caracterului penal al faptei.În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia prevederile criticate ar încalcă principiul constituţional al prezumţiei de nevinovatie, prevăzut şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea constata, de asemenea, ca este neîntemeiată. Şi în cazul infracţiunilor de insulta sau calomnie inculpatul este prezumat nevinovat până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Mai mult decât atât, acesta are dreptul de a utiliza proba verităţii pentru a infirma caracterul penal al faptei. De altfel, art. 207 din Codul penal nu reglementează stabilirea vinovatiei în cazul infracţiunilor de insulta şi calomnie. Acest text de lege instituie numai posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmarilor sau imputarilor făcute, acestea constituind un caz special de inlaturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacă fapta a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim.O alta critica de neconstituţionalitate consta în susţinerea ca dispoziţiile art. 207 din Codul penal ingradesc exerciţiul dreptului la apărare şi, prin urmare, contravin prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie.Pentru considerentele expuse anterior Curtea constata ca nici aceasta critica nu poate fi reţinută. Persoana invinuita de săvârşirea unei infracţiuni de insulta sau calomnie are posibilitatea sa uzeze pentru apărarea sa de toate mijloacele legale de proba în combaterea temeiniciei acuzarii. În acest context proba verităţii nu este unica modalitate de apărare a persoanelor care ar putea fi inculpate pentru afirmarile sau imputarile făcute, acestea având posibilitatea de a administra orice alte mijloace de proba prevăzute de Codul de procedură penală. De altfel, inculpatul nemulţumit are posibilitatea exercitării căilor legale de atac.În legătură cu critica formulată de autorul excepţiei privitoare la contrarietatea prevederilor art. 207 din Codul penal cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Constituţie, referitoare la libertatea de exprimare, respectiv la dreptul la informaţie, Curtea retine ca aceasta nu este justificată. Ea este facuta cu ignorarea dispoziţiei art. 30 alin. (6) din Constituţie, care prevede că "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".Autorul excepţiei critica dispoziţiile art. 207 din Codul penal, deoarece pun condiţia existenţei interesului legitim pentru admiterea probei verităţii, fără ca legea sa-l definească. De aici posibilitatea respingerii nejustificate a probei verităţii.Analizând aceste sustineri Curtea retine ca sunt probleme de interpretare şi de aplicare a legii, şi nu de constituţionalitate, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti.În motivarea excepţiei autorul acesteia se referă la dispoziţiile art. 10 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevăd dreptul persoanei la libertatea de expresie, drept care include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunică informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice, precum şi la jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului în aceasta materie.Analizând aceasta sustinere Curtea constata ca este, de asemenea, neîntemeiată. Apărarea libertăţii de exprimare, precum şi a dreptului la informare impune în anumite situaţii sancţionarea penală a afirmarii lor sau a imputarii lor, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate, dar nu au fost făcute pentru apărarea unui "interes legitim". În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora "Exercitarea acestor libertăţi ce comporta îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrangeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naţionala, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti". De altfel, în legătură cu aplicarea acestui articol Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la libertatea exprimarii prin presa şi reluand considerentele anterior exprimate în cauzele "Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei", 1999, şi "Lingens împotriva Austriei", 1986, a statuat: "Dacă presa nu trebuie să depăşească anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, precum şi necesitatea de a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi comunicarea, cu respectarea datoriilor şi responsabilităţilor proprii, a informaţiilor şi ideilor referitoare la orice problema de interes general" (hotărârea pronunţată în cauza "I. Dalban împotriva României", 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 20 iunie 2000).Faţa de cele arătate, rezultă ca dispoziţiile art. 207 din Codul penal sunt constituţionale, ele nefiind în contradictie cu nici unul dintre textele constituţionale invocate de autorul excepţiei.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A. c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Valentin Valcu în Dosarul nr. 22.925/1998 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2000.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Mihai Paul Cotta––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește