DECIZIE nr. 227 din 15 februarie 2011

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 alin. 1 şi art. 63 alin. 2 din Codul de procedură civilă



Augustin Zegrean – preşedinteAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorDaniela Ramona Mariţiu – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 alin. 1 şi art. 63 alin. 2 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Szilacyi Ladislau Iosif şi Szilacyi Iuliana în Dosarul nr. 2.772/3/2009 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Magistratul-asistent referă asupra cererii depuse la dosar prin care autorii excepţiei de neconstituţionalitate solicită acordarea unui nou termen de judecată.Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii de amânare.Curtea, deliberând, respinge cererea de amânare depusă de autorii excepţiei.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens face referire la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 22 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 2.772/3/2009, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 alin. 1 şi art. 63 alin. 2 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Szilacyi Ladislau Iosif şi Szilacyi Iuliana.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că textele de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 21 din Legea fundamentală prin aceea că împiedică accesul liber la justiţie. Prin disjungerea cauzei se încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului Ministerului Public, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 61 alin. 1 şi art. 63 alin. 2 din Codul de procedură civilă, cu următorul conţinut:– Art. 61 alin. 1: "Cererea va fi făcută în condiţiile de formă pentru cererea de chemare în judecată. Cererea făcută de pârât se va depune o dată cu întâmpinarea; când întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se va depune cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.";– Art. 63 alin. 2: "Când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanţie, instanţa poate dispune despărţirea ei spre a fi judecate deosebit."În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie şi art. 24 referitoare la dreptul la apărare.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 209 din 28 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 6 mai 2008, a statuat, referitor la dispoziţiile art. 61 din Codul de procedură civilă, că stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Sub acest aspect, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a le utiliza, în formele şi în modalităţile instituite de lege. În consecinţă, prin reglementările cuprinse în art. 61 din Codul de procedură civilă, referitoare la termenele până la care reclamantul, respectiv pârâtul, poate depune cererea de chemare în garanţie, legiuitorul nu a înţeles să stabilească un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite. În aceste condiţii, părţilor interesate nu li se încalcă nici accesul liber la justiţie atâta vreme cât pot sesiza instanţele judecătoreşti, în termenul legal, cu cererea de chemare în garanţie. Mai mult, obligaţia părţilor de a-şi exercită drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.În ceea ce priveşte critica referitoare la dispoziţiile art. 63 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că prin Decizia nr. 913 din 18 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 809 din 27 noiembrie 2007, a reţinut că aceste dispoziţii au în vedere soluţionarea procesului cu celeritate, în absenţa lor cererea de chemare în garanţie putând întârzia în mod nejustificat judecarea cererii principale, împrejurare care ar fi fost de natură a contraveni prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie.De asemenea, prin Decizia nr. 1.189 din 13 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2008, Curtea a statuat că instituirea, prin textul de lege criticat, a regulii potrivit căreia, în situaţia în care chemarea în garanţie determină întârzierea judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea celor două cereri spre a fi judecate separat, are drept scop soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, în deplin acord cu exigenţele impuse de dreptul la un proces echitabil. Reglementarea criticată nu îngrădeşte sub niciun aspect posibilitatea părţilor de a formula apărările pe care le consideră necesare, astfel încât nu sunt încălcate nici prevederile art. 24 din Legea fundamentală.Cele statuate prin deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea, în cauza de faţă neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii în această materie.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 alin. 1 şi art. 63 alin. 2 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Szilacyi Ladislau Iosif şi Szilacyi Iuliana în Dosarul nr. 2.772/3/2009 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 februarie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Daniela Ramona Mariţiu–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește