DECIZIE nr. 223 din 21 aprilie 2005

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorConstantin Doldur – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorKozsokar Gabor – judecătorPetre Ninosu – judecătorIon Predescu – judecătorŞerban Viorel Stănoiu – judecătorNicoleta Grigorescu – procurorFlorentina Geangu – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. 9.515/2004 al Tribunalului Hunedoara – Secţia penală.La apelul nominal răspunde partea Ioan Buşoi, constatându-se lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Magistratul-asistent informează Curtea că partea Adrian Marcel Stuparu a depus la dosar o cerere prin care solicită amânarea judecării cauzei pentru lipsă de apărare.Având cuvântul asupra acestei chestiuni prealabile, partea prezentă solicită respingerea cererii de amânare.Reprezentantul Ministerului Public nu se opune cererii de amânare.Deliberând, Curtea respinge cererea de amânare.Cauza fiind în stare de judecată, se dă cuvântul părţii prezente, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei, întrucât apreciază că prevederile de lege criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate ca fiind încălcate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin încheierea din 6 decembrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 9.515/2004, Tribunalul Hunedoara – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluţionarea apelului declarat împotriva Sentinţei penale nr. 1.137/2004 pronunţate de Judecătoria Deva, prin care această instanţă a admis plângerea formulată de partea vătămată Adrian Marcel Stuparu, a desfiinţat soluţia pronunţată în Dosarul nr. 1.761/P/2002 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reşiţa, iar, în temeiul art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, a reţinut cauza spre judecare, dispunând condamnarea inculpatului Ioan Buşoi pentru infracţiunea de şantaj.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 123 alin. (2) şi ale art. 130 alin. (1) [devenite art. 124 alin. (3) şi, respectiv, art. 131 alin. (1) după republicarea Constituţiei], deoarece, prin încheierea de admitere pronunţată în temeiul art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală judecătorul "se autosesizează" şi tot el, la următorul termen, urmează să pronunţe cel mai probabil o soluţie de condamnare. Se apreciază că, în condiţiile arătate, "instanţa porneşte acţiunea penală şi tot ea o judecă, ceea ce nu este permis conform principiilor constituţionale". Totodată se arată că "parchetul este partea care trebuie să susţină acţiunea penală", instanţa de judecată neputându-se substitui parchetului, titular al acţiunii penale, pentru că instanţa trebuie să fie imparţială şi să reprezinte un factor de echilibru necesar pentru respectarea drepturilor atât ale societăţii reprezentate prin procurori, cât şi ale inculpatului.Tribunalul Hunedoara – Secţia penală consideră excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, arătând în acest sens că dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală instituie o nouă "modalitate de limitare adusă principiului oficialităţii procesului penal, alături de procedura plângerii prealabile a părţii vătămate". Astfel, "actul de sesizare al instanţei îl constituie plângerea persoanei la care se referă alin. 1", iar "cel care pune în mişcare acţiunea penală în această ipoteză, constituindu-se în acuzator principal şi trecând peste voinţa Ministerului Public, este persoana vătămată la a cărei plângere se pune în mişcare acţiunea penală".În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul consideră că excepţia este neîntemeiată, deoarece prin dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală nu se aduce atingere dreptului constituţional al cetăţenilor referitor la înfăptuirea justiţiei, întrucât legea dă posibilitatea judecătorului de a reţine cauza spre judecare atunci când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, neputând constitui în sine o prezumţie de imparţialitate a acestui judecător. Mai arată că încheierea prin care instanţa admite plângerea împotriva rezoluţiei sau ordonanţei de netrimitere în judecată şi reţine cauza spre judecare poate fi atacată cu apel sau cu recurs o dată cu fondul ori cu sentinţa sau decizia recurată, în temeiul dispoziţiilor art. 361 alin. 2 şi ale art. 385^1 alin. 2 din Codul de procedură penală, asigurându-se pe deplin respectarea atât a dispoziţiilor art. 124, cât şi a prevederilor art. 131 din Constituţie.Avocatul Poporului apreciază că, "în absenţa opiniei instanţei de judecată cu privire la excepţia invocată, sesizarea Curţii Constituţionale nu este legală".Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Instanţa pronunţă una dintre următoarele soluţii: […] c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecare, dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă şi căile de atac, aplicându-se în mod corespunzător."Autorul excepţiei consideră că aceste prevederi legale sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (3) şi ale art. 131 alin. (1), având următorul conţinut:– Art. 124 (înfăptuirea justiţiei) alin. (3): "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.";– Art. 131 (Rolul Ministerului Public) alin. (1): "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor."Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză, s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 73 din 8 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 202 din 10 martie 2005. Cu acel prilej Curtea a reţinut că instanţa de judecată, pronunţându-se asupra plângerii formulate împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, nu judecă însăşi cauza, ci doar temeinicia şi legalitatea soluţiilor pronunţate de procuror, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a eventualelor probe scrise înfăţişate instanţei de părţile în proces. În limitele obiectului acestei categorii de cauze, părţile care se plâng împotriva ordonanţei sau rezoluţiei de netrimitere în judecată au posibilitatea să demonstreze atât caracterul incomplet al urmăririi penale, cât şi aprecierea eronată a probelor pe care s-a întemeiat soluţia emisă de procuror. Rezultă că prin încheierea pronunţată instanţa nu dezleagă fondul pricinii, ci apreciază numai cu privire la legalitatea actului atacat. Soluţionarea fondului cauzei constituie o etapă procesuală distinctă, guvernată de regulile procedurale aplicabile judecării în primă instanţă şi în căile de atac, reguli cu privire la care textele criticate stipulează în mod expres că se aplică „în mod corespunzător”.De asemenea, Curtea a reţinut, prin aceeaşi decizie, că prin textul de lege criticat nu sunt încălcate prevederile constituţionale care consacră imparţialitatea justiţiei. Astfel, după învestirea instanţei în condiţiile prevăzute de art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, acţiunea penală se exercită tot de către procuror, care, în funcţie de probele administrate şi de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, poate să ceară condamnarea inculpatului, achitarea acestuia sau încetarea procesului penal, neputându-se susţine, aşadar, că prin admiterea plângerii, reglementată de art. 278^1 din Codul de procedură penală, se realizează o "substituire" a Ministerului Public de către instanţa de judecată, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale referitoare la imparţialitatea justiţiei [art. 124 alin. (3)] şi la rolul Ministerului Public [art. 131 alin. (1)].Totodată faptul că judecătorul pronunţă o încheiere prin care admite plângerea şi desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată nu constituie în sine o prezumţie a lipsei imparţialităţii acestuia la soluţionarea fondului cauzei, atunci când o reţine spre judecare, în temeiul art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală. Aceasta întrucât, aşa cum s-a arătat, judecata finalizată prin pronunţarea încheierii de admitere a plângerii are alt obiect decât judecata fondului cauzei. De altfel, dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă şi în căile de atac aplicându-se în mod corespunzător şi în ipoteza soluţionării cauzei după admiterea plângerii şi desfiinţării actului atacat, judecătorul are posibilitatea să îşi manifeste rolul activ şi să efectueze o cercetare judecătorească eficientă în vederea aflării adevărului, nefiind afectate în nici un fel garanţiile de independenţă şi imparţialitate a justiţiei consacrate de art. 124 alin. (2) şi (3) din Legea fundamentală. Altfel spus, nu este obligatoriu ca instanţa de judecată, reţinând cauza spre judecare, să pronunţe în toate cazurile o hotărâre de condamnare a inculpatului, ci, ţinând seama de normele şi principiile care guvernează funcţionarea puterii judecătoreşti, inclusiv de principiile independenţei şi imparţialităţii judecătorilor, aceasta să pronunţe soluţia care se impune conform legii.Aceste argumente care au fundamentat soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea acestei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale.Faţă de cele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂîn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. 9.515/2004 al Tribunalului Hunedoara – Secţia penală.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 aprilie 2005.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Florentina Geangu–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește