DECIZIE nr. 22 din 12 mai 2008

privind recursul în interesul legii, referitor la aplicarea art. 48 alin. 1 lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală



Dosar nr. 4/2008Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la aplicarea art. 48 alin. 1 lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală, în legătură cu compatibilitatea judecătorului care a soluţionat propunerea de arestare preventivă în cursul urmăririi penale de a participa ulterior, în aceeaşi cauză, la soluţionarea cererii de prelungire a măsurii arestării preventive.Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că judecătorul care a soluţionat propunerea de arestare preventivă nu este incompatibil, potrivit art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultimă din Codul de procedură penală, să judece în acelaşi dosar o cerere de prelungire a acestei măsuri.SECŢIILE UNITE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la compatibilitatea judecătorului, care a soluţionat propunerea de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, de a soluţiona în aceeaşi cauză şi cererea de prelungire a măsurii arestării preventive.Astfel, unele instanţe au considerat că judecătorul care a soluţionat propunerea de arestare preventivă în cursul urmăririi penale este incompatibil să judece, în aceeaşi cauză, o cerere de prelungire a măsurii arestării preventive, admiţând astfel cererile de abţinere formulate în temeiul art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultimă din Codul de procedură penală.Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că într-un asemenea caz nu există stare de incompatibilitate, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în dispoziţiile art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultimă din Codul de procedură penală.Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.În legătură cu cazurile de incompatibilitate a judecătorului, astfel cum sunt reglementate prin dispoziţiile art. 46-48 din Codul de procedură penală, este de observat că în art. 48 alin. 1 lit. a) din acest cod se prevede că "judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca", dacă în cauza respectivă "a pus în mişcare acţiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanţa de judecată, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale".Prin prevederile acestui text, codul nostru de procedură penală introduce şi consacră în procesul penal un principiu fundamental, menit să asigure şi să garanteze desfăşurarea unui proces echitabil, principiul separării funcţiilor de urmărire de cele de judecată.Potrivit acestui principiu, prezent în toate codurile de procedură penală din statele Uniunii Europene, în procesul penal se exercită 4 funcţii judiciare, şi anume:– funcţia de urmărire penală, realizată de către poliţia judiciară şi procuror în prima fază nepublică a procesului penal, în cadrul căreia se strâng probele cu privire la existenţa infracţiunii, identificarea autorului faptei şi pentru a se stabili dacă sunt sau nu temeiuri de trimitere în judecată;– funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale în cursul urmăririi penale, care revine şi se exercită de către un judecător, denumit, în unele sisteme de drept procesual, de drepturi şi libertăţi;– funcţia de verificare a trimiterii în judecată şi a netrimiterii în judecată, realizată de un alt judecător, denumit, în unele state ale Uniunii Europene, judecător de cameră preliminară, iar în altele, judecător de instrucţie;– funcţia de judecată, pe care o realizează în faza de judecată instanţele judecătoreşti.Reglementările din codurile de procedură penală prevăd că aceste funcţii se exercită separat şi independent una faţă de cealaltă şi că ele între ele, precum şi cei care le realizează sunt incompatibili în exercitarea lor.Revenind la textul art. 48 alin. 1 lit. a) din actualul Cod de procedură penală, este de remarcat că acesta reglementează tocmai separaţia care trebuie să existe între funcţia de dispoziţie asupra dreptului constituţional fundamental la libertate în cursul urmăririi penale, pe care o exercită judecătorul în faza de urmărire penală, când soluţionează propunerea de arestare preventivă şi de prelungire a acesteia, şi funcţia de judecată, pe care nu o mai poate exercita acelaşi judecător în faza de judecată, pentru că prin exercitarea unei funcţii judiciare în faza de urmărire penală el devine incompatibil să exercite o funcţie de judecată în aceeaşi cauză în faza superioară de judecată a procesului penal.Problema ce face obiectul recursului în interesul legii nu este însă aceea a incompatibilităţii dintre funcţia de urmărire şi cea de judecată, ci ea se referă la situaţia în care acelaşi judecător, în aceeaşi fază de urmărire penală, este compatibil sau nu să soluţioneze cererea de prelungire a măsurii arestării preventive, după ce tot el, anterior, a soluţionat, în aceeaşi cauză, propunerea de arestare preventivă.Evident că într-o asemenea situaţie nu ne aflăm în prezenţa unei incompatibilităţi dintre cele la care se referă textul art. 48 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, pentru că atât soluţionarea propunerii de arestare preventivă, cât şi soluţionarea cererii de prelungire a arestării preventive sunt realizate în exercitarea aceleiaşi funcţii de dispoziţie asupra dreptului constituţional la libertate în aceeaşi fază de urmărire penală, şi nu în faze procesuale diferite, şi, drept urmare, nu operează incompatibilitatea dintre prerogativele specifice judecătorului care soluţionează cereri de restrângere a unor drepturi fundamentale în faza de urmărire penală şi cele ale judecătorului care judecă cauza în faza de judecată şi care are a se pronunţa periodic asupra legalităţii şi temeiniciei unor asemenea măsuri.În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 414^2 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că judecătorul care a soluţionat în cursul urmăririi penale propunerea de arestare preventivă nu devine incompatibil să soluţioneze ulterior, în aceeaşi cauză, în aceeaşi fază de urmărire penală, cereri care au ca obiect prelungirea arestării preventive.PENTRU ACESTE MOTIVEÎn numele legiiDECID:Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.În aplicarea dispoziţiilor art. 48 alin. 1 lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală, stabilesc:Judecătorul care a soluţionat în cursul urmăririi penale propunerea de arestare preventivă nu devine incompatibil să soluţioneze ulterior, în aceeaşi cauză, cereri care au ca obiect prelungirea arestării preventive.Obligatorie, potrivit art. 414^2 alin. 3 din Codul de procedură penală.Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 mai 2008.PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,prof. univ. dr. NICOLAE POPAPrim-magistrat-asistent,Victoria Maftei–-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește