DECIZIE nr. 21 din 6 octombrie 2014

Dosar nr. 23/1/2014/HP/PCorina Michaela Jîjîie – președintele Secției penale a ÎnalteiCurți de Casație și Justiție -președintele completuluiIlie Iulian Dragomir – judecător la Secția penalăAngela Dragne – judecător la Secția penalăIoana Alina Ilie – judecător la Secția penalăMarius Dan Foitoș – judecător la Secția penalăLeontina Șerban – judecător la Secția penalăAurel Gheorghe Ilie – judecător la Secția penală judecător-raportorValentin Horia Șelaru – judecător la Secția penalăIoana Bogdan – judecător la Secția penalăAndreea Daniela Barcă – magistrat-asistentS-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureș, dispusă prin Încheierea de ședință din 4 iulie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 7.269/320/2011 prin care, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept în sensul dacă "art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretat că legea penală mai favorabilă este aplicabilă, în cazul infracțiunilor săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate definitiv și față de care s-a împlinit prescripția răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată art. 5 prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă față de care prescripția răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiași text legal prin Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale.În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, principiul legalității pedepsei permite ca, în situații precum cea în speță, după revirimentul jurisprudențial din 20 mai 2014, să se aplice o condamnare în ipoteza în care, la momentul dezbaterilor judiciare răspunderea penală era prescrisă și participanții la procesul penal nu au avut nicio dispută asupra acestei chestiuni?".Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.Ședința este prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie.La ședința de judecată participă doamna Andreea Daniela Barcă, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Irina Kuglay, procuror, consilier al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus punctul de vedere primit din partea Facultății de Drept din cadrul Universității "Nicolae Titulescu" din București, prin opinia domnului decan conferențiar universitar doctor Bogdan Micu asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, precum și raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, domnul Aurel Gheorghe Ilie, prin care s-a propus, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării Curții de Apel Târgu Mureș în Dosarul nr. 7.269/320/2011, iar, dacă se va aprecia că sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, s-a exprimat opinia potrivit căreia art. 5 alin. (1) din Codul penal trebuie interpretat în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracțiunilor săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale.În ceea ce privește cea de-a doua chestiune de drept supusă dezlegării, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul respingerii ei ca inadmisibilă.Magistratul-asistent precizează că la dosar s-au transmis puncte de vedere din partea curților de apel Ploiești, Craiova, Iași, Constanța, Alba Iulia, Bacău, Galați, Timișoara, Cluj, București, Pitești, Oradea, Târgu Mureș și Brașov, comunicările respective vizând și opinia unora dintre instanțele aflate în raza de activitate a acestor curți, precum și hotărâri relevante în materie pronunțate de instanțele judecătorești de la nivelul curților de apel București, Brașov și Târgu Mureș și ale instanțelor din circumscripțiile acestora, Tribunalului Bihor și judecătoriilor Sectorului 6 București, Buftea și Brașov.Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după expunerea argumentelor juridice, a solicitat, în principal, respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Târgu Mureș – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, apreciind că problema de drept invocată a fost examinată anterior, la nivel de principiu, de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin hotărârile nr. 5 și nr. 9 din 2014, astfel încât sesizarea nu mai îndeplinește una dintre cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.În subsidiarul concluziilor scrise, depuse la dosar, referitoare la mecanismul aplicării art. 5 din Codul penal în materia prescripției răspunderii penale, reprezentantul Ministerului Public consideră că, în cazul în care instanța va aprecia ca admisibilă sesizarea formulată și va proceda la judecata pe fond a acesteia, trebuie să pronunțe o soluție în sensul stabilirii ca aplicarea art. 5 să se facă conform celei mai favorabile interpretări dintre cele date acestui text prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, respectiv, Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale, acte cu putere de lege intervenite până la judecarea cauzei, care trebuie analizate în succesiunea lor și în concret, în raport cu situația juridică a fiecărei persoane.Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie, a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare privind sesizarea formulată.ÎNALTA CURTE,asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată constată următoarele:I. Titularul și obiectul sesizăriiCurtea de Apel Târgu Mureș – Secția penală și pentru cauze cu minori a dispus, prin Încheierea din 4 iulie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 7.269/320/2011, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: "Art. 5 alin. (1) din Codul penal trebuie interpretat în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă, în cazul infracțiunilor săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate definitiv și față de care s-a împlinit prescripția răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată art. 5 prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă față de care prescripția răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiași text legal prin Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale. În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, principiul legalității pedepsei permite ca, în situații precum cea în speță, după revirimentul jurisprudențial din 20 mai 2014, să se aplice o condamnare în ipoteza în care, la momentul dezbaterilor judiciare răspunderea penală era prescrisă și participanții la procesul penal nu au avut nicio dispută asupra acestei chestiuni?”.II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 7.269/320/2011 aflat pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș – Secția penală și pentru cauze cu minoriPe rolul Curții de Apel Târgu Mureș se află Dosarul nr. 7.269/320/2011 având ca obiect judecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș și de inculpații K. L. și B. A. împotriva Sentinței penale nr. 1.210 din 26 noiembrie 2013 a Judecătoriei Târgu Mureș.Prin Sentința penală nr. 1.210 din 26 noiembrie 2013 a Judecătoriei Târgu Mureș s-au dispus următoarele:1. Condamnarea inculpatei F. (fostă B.) N. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, pentru comiterea infracțiunii de tentativă la înșelăciune, faptă prevăzută și pedepsită de art. 20 din Codul penal raportat la art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, conform dispozițiilor art. 81 din Codul penal, pe durata termenului de încercare de 3 ani și 6 luni.În temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 121 alin. 1 din Codul penal, art. 122 alin. 1 lit. d) din Codul penal, s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpata F. (fostă B.) N. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de uz de fals, faptă prevăzută și pedepsită de art. 291 din Codul penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.2. Condamnarea inculpatului K. L. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune, faptă prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 5 ani.În temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 121 alin. 1 din Codul penal, art. 122 alin. 1 lit. d) din Codul penal, a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul K.L. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de uz de fals, faptă prevăzută și pedepsită de art. 291 din Codul penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.3. În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului C. C. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune, faptă prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal, și uz de fals, faptă prevăzută și pedepsită de art. 291 din Codul penal, întrucât faptele nu există.4. În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 lit. (a) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului S. Z. L., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune, faptă prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal, și uz de fals, faptă prevăzută și pedepsită de art. 291 din Codul penal, întrucât faptele nu există.5. Condamnarea inculpatului H. G. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de instigare la înșelăciune, faptă prevăzută și pedepsită de art. 25 raportat la art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal.În conformitate cu art. 85 alin. 1 din Codul penal, s-a dispus anularea suspendării condiționate a executării pedepsei de 10 luni închisoare stabilite prin Sentința penală nr. 111 din 29 ianuarie 2008 a Judecătoriei Târgu Mureș, definitivă prin Decizia penală nr. 113/R din 4 martie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, s-a constatat că infracțiunea dedusă judecății în prezenta cauză e concurentă cu infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentința penală nr. 111 din 29 ianuarie 2008 a Judecătoriei Târgu Mureș și, în temeiul art. 36 alin. 1 din Codul penal, art. 33 lit. a) din Codul penal și art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, s-au contopit pedepsele principale stabilite în pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare.S-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante pe durata unui termen de încercare de 5 ani.În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală a fost achitat inculpatul H. G., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 290 din Codul penal.6. Condamnarea inculpatului B. A. la pedeapsa de 8 luni închisoare, pentru comiterea infracțiunii de șantaj, faptă prevăzută și pedepsită de art. 194 alin. 1 din Codul penal și la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de complicitate la înșelăciune, faptă prevăzută și pedepsită de art. 26 raportat la art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal.S-a constatat că cele două infracțiuni se află în concurs real, prevăzut de art. 33 lit. a) din Codul penal, și, în baza art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal raportat la art. 33 lit. a) din Codul penal, a dispus contopirea pedepselor stabilite prin prezenta sentință și a aplicat-o pe cea mai grea dintre ele, cea de 3 ani închisoare.S-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante pe durata unui termen de încercare de 5 ani, calculat potrivit art. 86^2 din Codul penal.În temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 121 alin. 1 din Codul penal, art. 122 alin. 1 lit. d) din Codul penal, s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul B. A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de uz de fals, faptă prevăzută și pedepsită de art. 291 din Codul penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.Pentru pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut, în esență, că la sfârșitul anului 2005-începutul anului 2006, inculpații B. A., H. G., H. L. și S. J. au racolat mai multe persoane, pe care le-au convins să obțină credite de la BRD Târgu Mureș și ALTEX Târgu Mureș pe baza unor documente false, respectiv adeverințe de salariu, care atestau nereal că ar fi angajați ai unor societăți comerciale, acte care au fost întocmite cu ajutorul acestora. De întocmirea actelor false s-a ocupat inculpatul P. S. Conform înțelegerilor, banii obținuți în urma acordării creditelor solicitate erau împărțiți între persoana care solicita creditul și inculpații B. A., H. G., H. L. și S. J.Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș – care a criticat-o sub aspectul legalității și al temeiniciei, în ceea ce privește situația inculpaților F. (B.) N., C. C., S. Z. L. și H. G. – și inculpații K. L. și B. A.Instanța de apel a reținut că la data de 1 februarie 2014 au intrat în vigoare noul Cod penal și noul Cod de procedură penală, fapt ce a determinat punerea în discuție a aplicării legii penale mai favorabile.În acest sens, s-a reținut că la data de 30 aprilie 2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014, Decizia nr. 2/14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care, îmbrățișând sistemul determinării și aplicării legii penale mai favorabile prin raportare la instituții autonome, s-a stabilit că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei.În consecință, la termenul din 14 mai 2014, instanța de apel a pus în discuție și a dispus schimbarea încadrării juridice, după cum urmează:– în privința inculpatei F. (B.) N., din tentativa la infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 20 din Codul penal raportat la art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal din 1969, în aceeași faptă, prevăzută de art. 32 din Codul penal raportat la art. 244 alin. 1 și 2 din Codul penal și art. 5 din Codul penal, și din infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal din 1969, în aceeași faptă, prevăzută de art. 244 alin. 1 și 2 din Codul penal și art. 5 din Codul penal;– în privința inculpatului C. C., din infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal din 1969, în aceeași faptă, prevăzută de art. 244 alin. 1 și 2 din Codul penal și art. 5 din Codul penal;– în privința inculpatului S. Z., din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal din 1969, în aceeași faptă prevăzută de art. 244 alin. 1 și 2 din Codul penal și art. 5 din Codul penal;– în privința inculpatului H. G., din instigare la infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 25 raportat la art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, în aceeași faptă, prevăzută de art. 47 din Codul penal raportat la art. 244 alin. 1 și 2 din Codul penal, cu reținerea art. 35 alin. 1 din Codul penal și art. 5 din Codul penal;– în privința inculpatului K.L., din infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal din 1969 în aceeași faptă, prevăzută de art. 244 alin. 1 și 2 din Codul penal și art. 5 din Codul penal;– în privința inculpatului B. A., din complicitate la infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal din 1969 în aceeași faptă, prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 244 alin. 1 și 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.La același termen de judecată au avut loc dezbaterile judiciare, procurorul și inculpații formulând concluzii de încetare a procesului penal pentru toate infracțiunile deduse judecății, pe motivul intervenției prescripției răspunderii penale, iar, referitor la infracțiunea de înșelăciune, procurorul și inculpații au arătat că răspunderea penală era prescrisă încă din luna decembrie 2013, ca urmare a evaluării legii penale mai favorabile în sistemul instituțiilor autonome. Inculpații nu au solicitat continuarea procesului penal.Instanța a amânat deliberarea și pronunțarea hotărârii pentru data de 29 mai 2014, ora 14,00.La data de 20 mai 2014, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, prin care instanța de contencios constituțional a statuat că dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.Întrucât, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, Partea I, de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziilor Curții Constituționale, acestea sunt general obligatorii, în acest context, în vederea rediscutării încadrării juridice date faptelor, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen la data de 25 iunie 2014.La acest termen, instanța de apel a pus în discuția procurorului și a părților sesizarea, în temeiul art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.Totodată, în temeiul art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, judecarea cauzei a fost suspendată până la pronunțarea hotărârii prealabile.III. Punctul de vedere al instanței care a formulat sesizareaA. Cu privire la prima parte a chestiunii de drept, instanța de trimitere a arătat că, pentru infracțiunile săvârșite ulterior datei de 20 mai 2014, modul de interpretare a art. 5 din Codul penal, stabilit de Curtea Constituțională, este singurul aplicabil.În ceea ce privește însă infracțiunile comise anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 265/2014 a instanței de contencios constituțional, s-a arătat că, în materia prescripției răspunderii penale, există o succesiune de norme penale care cade sub incidența art. 5 alin. 1 din Codul penal; mai precis, este vorba despre succesiunea dispozițiilor art. 5 din Codul penal, așa cum a fost interpretat cu caracter obligatoriu prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, ulterior, prin Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale.S-a arătat că, în această situație tranzitorie, chiar art. 5 alin. 1 din Codul penal autorizează instanța învestită cu soluționarea litigiului să determine care dintre normele penale în interpretarea obligatorie, dar diametral opusă, primită din partea celor două instanțe, constituie legea penală mai favorabilă într-o anumită cauză.În susținerea acestui punct de vedere s-a făcut referire la dispozițiile art. 20 din Constituție care, în materia drepturilor și libertăților cetățenilor, acordă prioritate reglementărilor internaționale la care România este parte, în măsura în care acestea conțin reglementări mai favorabile decât cele din dreptul intern și, corelativ, s-a făcut trimitere la noțiunea de "lege", în sensul art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare denumită Convenția europeană), așa cum a fost interpretată prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și care încorporează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială (CEDO, Kokkinakis c. Grecia, Hotărârea din 25 mai 1993; S.W. și C.R. c. Regatul Unit, Hotărârea din 22 noiembrie 1995; Cantoni c. Franța, Hotărârea din 15 noiembrie 1996; E.K. c. Turcia, Hotărârea din 7 februarie 2002; Pessino c. Franța, Hotărârea din 10 octombrie 2006).S-a menționat că un reviriment de jurisprudență se analizează pe tărâmul art. 7 din Convenția europeană, iar acest text convențional poate fi violat nu doar prin aplicarea retroactivă a unei legi adoptate ulterior faptei, ci și printr-o interpretare ulterioară defavorabilă celui în cauză, pe care jurisprudența o leagă de dispoziția în vigoare la momentul faptei (CEDO, Possino c. Franța; Dragatoniu și Militaru-Pidhorni c. România, Hotărârea din 24 mai 2007; Del Rio Prada c. Spania, Hotărârea din 21 octombrie 2013).Totodată, s-a arătat că aplicarea retroactivă a interpretării art. 5 ar fi fost posibilă doar dacă, la momentul apariției interpretării obligatorii impuse de Curtea Constituțională, nu ar fi existat o altă regulă de interpretare cu caracter obligatoriu.Or, o astfel de interpretare mai favorabilă a existat, fiind dată prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014 a determinat o succesiune de reglementări în timp, care intră astfel – în opinia instanței de trimitere – sub incidența principiului general înscris în art. 5 alin. (1) din Codul penal.De asemenea, făcându-se trimitere la dispozițiile art. 147 din Constituție, s-a arătat că deciziile Curții Constituționale, inclusiv cele de interpretare, produc efecte doar pentru viitor și nu pot șterge existența normei neconstituționale. Nefiind afectată existența normei neconstituționale pe perioada anterioară declarării neconstituționalității, ea va putea intra în structura unei succesiuni de legi în timp.În baza acestor considerente, instanța de trimitere a concluzionat că "decizia Curții Constituționale, întinzându-și efectele doar pentru faptele comise ulterior publicării ei în Monitorul Oficial, poate totuși să își producă efecte și pentru trecut în materia prescripției răspunderii penale, dar numai în cazul în care, în succesiunea de legi penale, legea penală interpretată prin această decizie este mai favorabilă decât legea penală interpretată prin Decizia nr. 2/2014 a instanței supreme”.B. Cu privire la cea de-a doua parte a chestiunii de drept, instanța de trimitere a arătat că dezlegarea acesteia este vitală pentru soluționarea pricinii doar în cazul în care Înalta Curte de Casație și Justiție oferă un răspuns negativ la prima întrebare. S-a menționat că a doua întrebare ridică o chestiune care ține de calitatea legii de sancționare a faptelor penale, în componenta sa de previzibilitate.Astfel, dacă până la data de 30 aprilie 2014, nu se conturaseră o doctrină și o jurisprudență unitare asupra mecanismului de determinare și aplicare a legii penale mai favorabile, de la această dată Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat disputele doctrinare și jurisprudențiale impunând sistemul evaluării pe instituții autonome a legilor penale succedate de la momentul comiterii infracțiunii și până la judecarea definitivă a litigiului.Ca atare, instanța de trimitere consideră că, în ipoteze precum cea din speță, în aplicarea sistemului statornicit de către Înalta Curte, prescripția răspunderii penale era împlinită la data la care au avut loc dezbaterile judiciare, iar procurorul și părțile așteptau o soluție de încetare a procesului penal, aceasta fiind singura previzibilă în cauză. Faptul că, în termenul de pronunțare, a fost publicată decizia Curții Constituționale care răstoarnă interpretarea dată de instanța supremă, schimbă fundamental și soluția care poate fi dată asupra acțiunii penale și care poate fi ori de achitare, ori de condamnare.S-a arătat că o achitare nu ridică probleme din perspectiva legalității pedepsei, în schimb o soluție de condamnare vine în contradicție cu acest principiu și aduce atingere previzibilității legii penale.IV. Punctele de vedere exprimate de curțile de apel și instanțele de judecată arondateÎnalta Curte de Casație și Justiție constată că, în majoritate, punctele de vedere comunicate de către instanțe au fost în sensul că și în cazul infracțiunilor comise anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost judecate definitiv până la data de 20 mai 2014, dispozițiile art. 5 din Codul penal trebuie aplicate conform celor statuate prin Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale.În ceea ce privește analiza prescripției răspunderii penale, aceasta se face la momentul deliberării și pronunțării hotărârii.V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și JustițieParchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, atât în concluziile scrise depuse la dosar, cât și oral, în ședință, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării întrucât problema de drept invocată de Curtea de Apel Târgu Mureș, punctual în materia prescripției răspunderii penale, a mai fost examinată anterior, la nivel de principiu, de Înalta Curte de Casație și Justiție.Astfel, s-a susținut că, prin deciziile nr. 5 din 26 mai 2014 și nr. 9 din 2 iunie 2014, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți a statuat, implicit, în sensul că Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale produce efecte juridice în cazul tuturor situațiilor juridice supuse judecății sub imperiul ei.În subsidiarul concluziilor scrise, depuse la dosar, referitoare la mecanismul aplicării art. 5 din Codul penal în materia prescripției răspunderii penale, reprezentantul Ministerului Public consideră că, în cazul în care instanța va aprecia ca admisibilă sesizarea formulată și va proceda la judecata pe fond a acesteia, trebuie să pronunțe o soluție în sensul stabilirii ca aplicarea art. 5 să se facă conform celei mai favorabile interpretări dintre cele date acestui text prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, respectiv, Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale, acte cu putere de lege intervenite până la judecarea cauzei, care trebuie analizate în succesiunea lor și în concret, în raport cu situația juridică a fiecărei persoane.VI. Opinia specialiștilor consultațiÎn conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (2) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra problemei de drept supusă dezlegării.Asupra chestiunii ce formează obiectul întrebării preliminare și-a exprimat punctul de vedere Facultatea de Drept din cadrul Universității "Nicolae Titulescu" din București.În ceea ce privește prima parte a chestiunii de drept supusă analizei s-a arătat că, în cazul situațiilor tranzitorii care au inclus și perioada 30 aprilie 2014-20 mai 2014, dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2/2014 va trebui considerată „lege penală mai favorabilă”, în interpretarea decurgând din art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind determinată de un act cu valoare obligatorie.Referitor la cea de-a doua parte a chestiunii de drept, ridicată de instanța de trimitere, s-a arătat că rămâne fără obiect, în condițiile în care răspunsul la prima întrebare este unul afirmativ.S-a menționat că, totuși, la nivel ipotetic, situația pusă în discuție de instanța de trimitere nu ar trebui privită prin raportare la principiul legalității pedepsei, ci la dreptul la un proces echitabil, deoarece este evident faptul că o parte care nu a avut posibilitatea de a formula apărări cu privire la o anumită situație juridică în defavoare, ce eventual i-ar putea fi opozabilă, nu a beneficiat de un proces echitabil, prin raportare la rigorile CEDO în materie.VII. Jurisprudența relevantă a Curții ConstituționaleÎnalta Curte constată că jurisprudența Curții Constituționale, relevantă în materie, este Decizia nr. 265/2014.În considerentele acestei decizii s-au arătat următoarele: "54. Curtea Constituțională reafirmă faptul că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, «De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor». În jurisprudența sa, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reținut că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, și Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010).55. Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, instanțele judecătorești trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare. De altfel, Curtea Constituțională a statuat că, în ceea ce privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, «aceasta vizează aplicarea legii și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex terția, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze» (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011). Prin urmare, orice altă interpretare pe care practica judecătorească o atribuie textului conferă acestuia vicii de neconstituționalitate.56. Totodată, Curtea observă că prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis că în aplicarea art. 5 din Codul penal prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei, conferind astfel articolului 5 din Codul penal, în interpretarea dată, valențe neconstituționale. Curtea constată că, odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanței supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție și cu cele ale art. 477^1 din Codul de procedură penală.”VIII. Jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor OmuluiJurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu incidență în cauza de față, este reprezentată de acele hotărâri care pun în discuție conceptul de lege și previzibilitatea ei, de exemplu, Drăgotoniu și Militaru-Pidhorni c. României, Del Rio Prada c. Spania ș.a.IX. Opinia judecătorului-raportorJudecătorul-raportor a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 475 teza I din Codul de procedură penală cu privire la prima chestiune de drept supusă dezbaterii.În ceea ce privește condiția prevăzută la art. 475 teza a doua din Codul de procedură penală, în principal, s-a opinat pentru respingerea ca inadmisibilă a sesizării întrucât, prin două hotărâri prealabile pronunțate înainte de sesizarea formulată de instanța de trimitere, respectiv nr. 5/2014 și nr. 9/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că interpretarea art. 5 din Codul penal se va face conform celor statuate prin Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale.În secundar, luându-se în considerare faptul că, în cele două hotărâri prealabile anterioare, Înalta Curte nu a avut în vedere și nu a analizat și interpretarea noțiunii de "lege" din perspectiva art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici dacă însăși interpretarea dată art. 5 din Codul Penal prin Decizia nr. 2/2014 poate fi considerată „lege penală” (mai favorabilă) față de interpretarea dată aceluiași articol prin Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale, sesizarea a fost considerată admisibilă.Pe fondul chestiunii, judecătorul-raportor a opinat că, în ceea ce privește prima parte a chestiunii de drept supuse dezbaterii, art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie aplicat în toate cazurile, inclusiv în materia prescripției, în interpretarea dată prin Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale.Referitor la cea de-a doua parte a chestiunii de drept supuse dezbaterii, judecătorul-raportor a opinat în sensul respingerii ca inadmisibilă întrucât nu se referă la un text de lege de a cărei dezlegare depinde soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței de trimitere.X. Înalta Curte de Casație și JustițieExaminând sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, reține următoarele:A. Legiuitorul, reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curți, curții de apel și a tribunalului învestite cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.Astfel, sesizarea completului competent să pronunțe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerințe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanță pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluționarea pe fond a dosarului, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.În speță, este îndeplinită condiția privind existența unei cauze pendinte aflate în ultimul grad de jurisdicție, întrucât Curtea de Apel Târgu Mureș – Secția penală și pentru cauze cu minori este învestită în Dosarul nr. 7.269/320/2011 cu soluționarea apelurilor declarate de procuror și de inculpații K.L. și B.A. împotriva Sentinței penale nr. 1.210 din 26 noiembrie 2013 a Judecătoriei Târgu Mureș, fiind realizată și cerința referitoare la legătura dintre chestiunea de drept sesizată și soluționarea pe fond a apelurilor sub aspectul tragerii la răspundere penală a celor doi inculpați sau constatării intervenirii unei cauze care înlătură răspunderea penală, respectiv al împlinirii termenului de prescripție specială.Deși Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a pronunțat anterior sesizării ce face obiectul prezentei cauze deciziile nr. 5 din 26 mai 2014 și nr. 9 din 2 iunie 2014 prin care au fost respinse ca inadmisibile sesizările formulate cu privire la interpretarea art. 5 alin. 1 din Codul penal, dată fiind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 20 mai 2014 a Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, chestiunea de drept ce se solicită în concret de către Curtea de Apel Târgu Mureș a fi dezlegată prezintă un element de noutate asupra căruia nu a statuat nici instanța supremă, nici cea de contencios constituțional. Din modul în care a fost formulată întrebarea prealabilă și punctul de vedere exprimat de instanța de trimitere rezultă că problema de drept ce trebuie dezlegată vizează raportul dintre Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 și a includerii lor în sfera noțiunii de „lege” cu incidență în ce privește aplicarea art. 5 alin. 1 din Codul penal.Astfel, problema de drept cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs.B. Reglementând aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, legiuitorul a consacrat în alin. 1 al art. 5 din Codul penal excepțiile de la activitatea legii penale, materializate în ultraactivitatea legii abrogate și retroactivitatea legii noi pentru fapte comise anterior intrării acesteia în vigoare, transpunând, astfel, principiul constituțional al retroactivității legii penale mai favorabile prevăzut în art. 15 alin. (2) din legea fundamentală, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, excepție făcând legea penală sau contravențională mai favorabilă.Prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei, stabilind mecanismul de determinare a legii penale mai favorabile în două etape, urmând ca mai întâi să se identifice dispozițiile mai blânde cu privire la pedeapsă din legi succesive, iar apoi să se aleagă legea mai favorabilă în cazul prescripției răspunderii penale prin luarea în considerare a tuturor prevederilor incidente din cuprinsul aceleiași legi (durata termenului, întreruperea și suspendarea cursului de prescripție).La data de 20 mai 2014 s-a publicat în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 372, Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, prin care s-a statuat că „dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile”.Pentru a da o dezlegare chestiunii de drept cu care a fost sesizată, Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să aibă în vedere – ca punct de plecare – dispozițiile art. 173 din Codul penal care definesc noțiunea de lege penală, prin care se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice și ordonanțe de urgență sau alte acte normative care, la data adoptării lor, aveau putere de lege. În sfera noțiunii de lege penală nu au fost incluse orice acte cu putere de lege, ci doar actele normative care prezintă această caracteristică, adică au putere de lege, fiind adoptate cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc, astfel cum sunt reglementate în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare.Or Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanței supreme nu este un act normativ, în înțelesul dat acestei noțiuni de Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care, în art. 11, face o enumerare limitativă a emitenților unor asemenea acte, printre care nu se regăsește Înalta Curte de Casație și Justiție prin hotărârile date în interpretarea și aplicarea unitară a legii.Pe de altă parte, hotărârile Înaltei Curți date în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu pot fi considerate acte normative cu putere de lege, în înțelesul dispozițiilor art. 173, teza finală din Codul penal, și, din perspectiva faptului că nu reglementează relații de apărare socială, nu instituie reguli de conduită și norme de incriminare sau care se referă la răspunderea penală, la temeiurile și limitele acesteia, ci reflectă doar o interpretarea a unor asemenea prevederi cuprinse în acte normative elaborate și adoptate conform procedurii de tehnică legislativă aplicabilă în materie.În același context, a accepta ideea că soluțiile interpretative pronunțate de instanța supremă prin hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și deciziile date în recurs în interesul legii se includ în sfera legii penale ar echivala cu o încălcare a principiului separării puterilor în stat prin preluarea de către autoritatea judecătorească a competențelor puterii legislative cu consecința verificării constituționalității respectivelor hotărâri de către instanța de contencios constituțional.Or, în toate cazurile, instanța de contencios constituțional a supus controlului de constituționalitate exclusiv dispoziții legale cuprinse, așa cum prevede art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările ulterioare, într-o lege sau ordonanță, în interpretarea dată acestora de instanța supremă, aspect pe care l-a menționat și în paragraful 51 al Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014. Astfel, a arătat că, „în pofida rolului său de garant al supremației Constituției”, Curtea este obligată să analizeze textul în cauză (art. 5 din Codul penal – n.n.) în interpretarea dată de instanța supremă, făcând trimitere și la jurisprudența sa relevantă (deciziile nr. 8 din 18 ianuarie 2011 și nr. 854 din 23 iunie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011, respectiv nr. 672 din 21 septembrie 2011). Ca urmare, în niciuna dintre situații obiectul verificării conformității cu legea fundamentală a țării nu a fost o hotărâre a Înaltei Curți, ci un text de lege a cărui interpretare a dobândit valențe de neconstituționalitate.Mai mult, în dezvoltarea considerentelor Deciziei nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007, instanța de contencios constituțional, făcând referire la scopul reglementării recursului în interesul legii, a statuat următoarele: „Având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul legiferării, situație în care textul de lege amintit [art. 329 alin. (3) teza finală din Codul de procedură civilă anterior n.n.] ar contraveni prevederilor art. 61, art. 67 și ale art. 73 alin. (1) din Constituție.”Efectul obligatoriu pentru instanțe al dezlegării date problemelor de drept ce au format obiectul recursului în interesul legii și al întrebării prealabile, consacrat de norma procesual penală în art. 474 alin. (4) și art. 477 alin. (3), nu conferă hotărârilor interpretative ale instanței supreme caracter de acte cu putere de lege, ci reprezintă o transpunere a dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituția României referitoare la poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în ierarhia sistemului judiciar și la rolul său de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Dacă s-ar considera că aceste hotărâri au caracter de act cu putere de lege, nu ar mai fi fost necesară reglementarea expresă a efectului lor obligatoriu care s-ar fi produs automat ca în cazul legilor organice, ordonanțelor de urgență și altor acte normative cu putere de lege și, inclusiv, pentru legiuitor, nu doar pentru celelalte instanțe judecătorești.În același sens, Curtea Constituțională a stabilit, prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, că instanța supremă nu este abilitată „să instituie, să modifice, sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora”, întrucât competența sa privind soluționarea recursului în interesul legii este dublu circumstanțiată „numai cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a legii și numai cu privire la celelalte instanțe judecătorești”.Spre deosebire de hotărârile date de Înalta Curte de Casație și Justiție în interpretarea și aplicarea unitară a legii în materie penală care, potrivit art. 474 alin. (4) și art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, sunt obligatorii doar pentru instanțe, deciziile instanței de contencios constituțional sunt general obligatorii și produc efecte numai pentru viitor, de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, impunându-se a fi respectate nu numai de către instanțele judecătorești, ci de toate subiectele de drept, atât de Parlament, cât și de Guvern, respectiv de autoritățile și instituțiile publice.Așadar, în virtutea legii fundamentale, deciziile Curții Constituționale sunt de imediată și generală aplicare, devenind opozabile erga omnes de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce înseamnă că nu se aplică doar raporturilor juridice născute ulterior acestui moment, ci tuturor situațiilor juridice în desfășurare, care nu au fost definitiv judecate până la data publicării.Singura excepție o reprezintă situația actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale care reprezintă lege penală mai favorabilă, în sensul art. 5 alin. (2) din Codul penal și care ultraactivează.Pentru a exista această excepție de la principiul activității legii penale este obligatoriu ca, prin decizia pronunțată, Curtea Constituțională să declare neconstituționalitatea unui text dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, ipoteză care însă nu se regăsește în cazul în care prin hotărâre se dă o unică interpretare conformă cu legea fundamentală fără ca textul din actul normativ să fie declarat neconstituțional.Având în vedere că, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, Curtea Constituțională nu a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 din Codul penal, ci doar a stabilit singura interpretare conformă cu Constituția a acestui text de lege, rezultă că în cazul concret, ce a format obiectul controlului de constituționalitate, nu este incidentă situația de excepție reglementată în alin. 2 al articolului menționat, decizia fiind de imediată și generală aplicare de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, tuturor situațiilor juridice născute anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă soluționate definitiv.Caracterul general obligatoriu conferit acestei decizii de la momentul publicării derivă din faptul că art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală nu distinge nici în funcție de tipurile de hotărâri pe care Curtea Constituțională le pronunță, nici în funcție de conținutul lor, astfel că indiferent de interpretările aduse unui text de instanțele judecătorești, inclusiv de către instanța supremă într-un recurs în interesul legii sau o întrebare prealabilă "atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții să o aplice ca atare" (deciziile Curții Constituționale nr. 536 din 28 aprilie 2011 și nr. 265 din 6 mai 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, respectiv nr. 372 din 20 mai 2014).Reglementarea cuprinsă în norma procesual penală la art. 474^1 și art. 477^1 confirmă forța general obligatorie a deciziilor date de instanța de contencios constituțional, în condițiile în care stabilește că efectele hotărârilor interpretative pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție încetează în cazul constatării neconstituționalității dispoziției legale care a generat problema de drept dezlegată.Din tehnica de redactare a acestor texte rezultă că hotărârile date de instanța supremă în interpretarea și aplicarea unitară a legii își încetează efectele nu numai în cazul declarării ca neconstituțională a dispoziției legale care a generat problema de drept dezlegată, ci și situația în care Curtea Constituțională a stabilit că respectiva prevedere a dobândit valențe de neconformitate cu Constituția în interpretarea dată în recurs în interesul legii sau într-o întrebare prealabilă, din moment ce legiuitorul se referă la "constatarea neconstituționalității", și nu la declararea neconstituționalității.În aceste condiții, Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și-a încetat efectele, începând cu data de 20 mai 2014 când a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 și astfel nu mai poate fi aplicată raporturilor juridice născute anterior datei de 1 februarie 2014, dar nesoluționate definitiv până la data publicării hotărârii instanței de contencios constituțional, întrucât, pentru considerentele dezvoltate în prezenta, nu reprezintă lege penală mai favorabilă.O asemenea interpretare nu ridică probleme nici din perspectiva art. 7 din Convenția europeană care consacră, în general, principiul legalității incriminării și a pedepsei și interzice, în particular, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când această aplicare operează în defavoarea acuzatului.Întrucât Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că noțiunea de "lege" în lumina Convenției europene înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială, Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu se subsumează acestei noțiuni, constituind doar o etapă în procesul complex de cristalizare a unei jurisprudențe constante privind determinarea și aplicarea legii penale mai favorabile după intrarea în vigoare la data de 1 februarie 2014 a noului Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009. Altfel spus, o singură hotărâre fie și dată în dezlegarea unei chestiuni de drept de către instanța supremă, în realizarea competențelor sale de interpretare și aplicare unitară a legii, nu echivalează în accepțiunea Curții Europene cu o lege, concept care presupune existența unei orientări jurisprudențiale constante, formată pe parcursul unei perioade mari de timp.Or cerința privind constanța jurisprudenței nu a fost îndeplinită în materia determinării și aplicării legii penale mai blânde de către instanțele naționale după 1 februarie 2014, dată fiind perioada foarte scurtă de timp, de doar trei luni, până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 și interpretările diferite făcute în practica judiciară în sensul aprecierii legii penale mai favorabile fie în mod global, fie pe instituții autonome, cu atât mai mult cu cât în cadrul acestei din urmă orientări nu a existat o viziune unitară sub aspectul considerării ca autonome a diferitelor instituții de drept penal.În aceste condiții nu poate fi vorba de conturarea unei jurisprudențe constante nici în ce privește aplicarea legii penale mai favorabile în materia prescripției penale în perioada de doar 20 de zile de la publicarea la 30 aprilie 2014 a hotărârii instanței supreme de dezlegare a acestei chestiuni de drept până la încetarea efectelor sale în data de 20 mai 2014, când interpretarea în conformitate cu Constituția a dispozițiilor art. 5 din Codul penal a devenit de imediată aplicare și general obligatorie.Având în vedere că hotărârea instanței de contencios constituțional nu a infirmat o jurisprudență constantă care, așa cum s-a arătat, nu se cristalizase încă la acest moment, nu se poate vorbi despre o încălcare a exigențelor art. 7 din Convenția europeană, o asemenea posibilitate putând fi apreciată doar pentru viitor, în cazul în care practica instanțelor naționale în materia determinării și aplicării legii penale mai favorabile nu va fi unitară și conformă cu legea fundamentală.De altfel, sfera de aplicare a art. 7 din Convenția europeană nu cuprinde și prescripția răspunderii penale, chiar dacă în dreptul intern aceasta reprezintă o instituție de drept penal substanțial, întrucât Curtea Europeană a calificat în jurisprudența sa constantă prescripția ca fiind o instituție de procedură penală care nu se circumscrie ariei de acțiune a principiului legalității incriminării și a celui al legalității pedepsei consacrate prin acest articol.Această poziție a fost explicată prin faptul că instanța europeană de contencios este chemată să asigure aplicarea unitară a Convenției europene asupra tuturor statelor membre, fără a putea califica instituția prescripției, în propria sa jurisprudență, ca aparținând dreptului penal sau procesual penal, în funcție de specificul reglementărilor în materie din aceste state (Cauza Kononov contra Letoniei din 2008, Cauza Scoppola contra Italiei din 2009, Cauza Coeme și alții contra Belgiei din 2000).Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va stabili că dispozițiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripției răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracțiunilor săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale.Argumentele prezentate lipsesc de obiect cea de-a doua întrebare adresată Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală:
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIEÎn numele legiiDECIDE:Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureș – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 7.269/320/2011 prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept în sensul dacă "art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretat că legea penală mai favorabilă este aplicabilă, în cazul infracțiunilor săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate definitiv și față de care s-a împlinit prescripția răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată prin Decizia nr. 2/2014 a înaltei Curți de Casație și Justiție, însă față de care prescripția răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiași text legal prin decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale”.Stabilește că dispozițiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripției răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracțiunilor săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale.Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. 3 din Codul de procedură penală.Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 octombrie 2014.
PREȘEDINTELE SECȚIEI PENALE
A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
judecător CORINA MICHAELA JÎJÎIE
Magistrat-asistent,
Andreea Daniela Barcă

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește