DECIZIE nr. 208 din 25 octombrie 2000

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1999



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorIoan Muraru – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorMariana Trofimescu – procurorGabriela Dragomirescu – magistrat-asistentPe rol se afla pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a Legii nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Vipet 38” – S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 1.953/1999 al Curţii Supreme de Justiţie – Secţia de contencios administrativ.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 26 septembrie 2000 şi au fost consemnate în Încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 10 octombrie 2000 şi apoi pentru datele de 17 octombrie 2000, 24 octombrie 2000 şi 25 octombrie 2000.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 8 martie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 1.953/1999, Curtea Suprema de Justiţie – Secţia de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Vipet 38” – S.R.L. din Bucureşti într-o cauza având ca obiect contestarea de către aceasta societate a legalităţii şi temeiniciei unui proces-verbal încheiat în temeiul Legii nr. 105/1997 de Administraţia financiară a sectorului 3 Bucureşti.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca procedura administrativă instituită prin Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, încalcă prevederile constituţionale ale art. 48 alin. (1) şi (2), ale art. 24, 21, ale art. 16 alin. (2), ale art. 49 şi ale art. 11, precum şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, cu privire la încălcarea prevederilor art. 48 din Constituţie se arata ca vătămarea dreptului persoanei se produce prin actul administrativ de control sau de impunere ce se întocmeşte de către organele Ministerului Finanţelor act care nu poate fi contestat în justiţie. Potrivit art. 9 din legea criticata, persoana al carei drept a fost vătămat poate sesiza instanţa de judecată doar cu privire la decizia Ministerului Finanţelor pronunţată în soluţionarea căilor administrative de atac, asa încât obligaţia stabilită prin actul administrativ de control sau de impunere îşi păstrează valabilitatea, mentinandu-se deci vătămarea dreptului persoanei. Se considera ca Legea nr. 105/1997 a fost adoptată ca lege ordinară, incalcandu-se în felul acesta dispoziţiile art. 48 alin. (2) din Constituţie, care prevăd ca limitele şi condiţiile exercitării dreptului persoanei vătămate se stabilesc prin lege organică. Se mai arata ca dispoziţiile acestei legi contravin dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, prin aceea ca instituie taxa de timbru pentru soluţionarea căilor administrative de atac, taxa care uneori este mai mare decât taxa judiciară de timbru, fiind deci de natura sa ingradeasca accesul liber la justiţie. De asemenea, se susţine ca legea criticata contravine şi dreptului la apărare consacrat de art. 24 din Constituţie, deoarece soluţionarea căilor administrative de atac se realizează fără participarea petentilor. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16, se susţine ca prin instituirea căilor administrative de atac Ministerul Finanţelor capata o poziţie privilegiată în raport cu petentii, prin faptul ca termenele stabilite de lege pentru depunerea obiectiunilor, contestaţiilor şi plangerilor sunt termene de prescripţie, iar termenele de soluţionare a acestora de către organele Ministerului Finanţelor sunt termene de recomandare, a căror depasire nu este sancţionată. Absenta unei asemenea sancţiuni contravine, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu se asigura un termen rezonabil pentru judecarea cauzelor. Se apreciază ca prevederile art. 6 din convenţie prevalează în raport cu dreptul intern şi, în consecinţa, legea criticata încalcă şi dispoziţiile art. 11 din Constituţie. În sfârşit, se mai susţine ca prin conţinutul sau Legea nr. 105/1997 împiedica repararea dreptului vătămat în timp util, ceea ce are ca efect încălcarea art. 49 din Constituţie privind restrangerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.Curtea Suprema de Justiţie – Secţia de contencios administrativ apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 105/1997 este neîntemeiată sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 16 şi 21 din Constituţie, deoarece instituirea procedurii administrativ-jurisdicţionale nu inlatura intervenţia instanţelor judecătoreşti, iar principiul egalităţii în faţa legii se referă la cetăţeni, iar nu la persoane juridice. Se mai arata ca dispoziţiile legii criticate nu încalcă nici prevederile art. 48 din Constituţie, care dispun ca limitele şi condiţiile exercitării dreptului de a sesiza instanţa de judecată se stabilesc prin lege organică, întrucât Legea nr. 105/1997 este, în sensul prevederilor art. 3 din Legea nr. 29/1990, legea specială care reglementează procedura administrativă prealabilă în cazul contestarii impozitelor, taxelor şi a altor venituri bugetare. Se considera, de asemenea, ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi faţă de dispoziţiile art. 24 şi 11 din Constituţie, raportate la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dispoziţii care se referă la proceduri judiciare, iar nu la procedurile administrativ-jurisdicţionale care au reguli de desfăşurare diferite de cele dintâi.Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se apreciază ca Legea nr. 105/1997, care instituie procedura administrativă pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi plangerilor privind sumele constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor şi competenţa de soluţionare în cadrul acestei proceduri, nu este contrară principiilor liberului acces la justiţie şi egalităţii în drepturi a cetăţenilor. Se arata, de asemenea, ca potrivit prevederilor art. 3 din Legea nr. 29/1990, care este lege organică, cererile formulate în materia impozitelor şi taxelor se soluţionează de organele şi în condiţiile stabilite prin lege ordinară, iar Legea nr. 105/1997 este legea ordinară în acest domeniu, astfel încât nu este încălcat art. 48 alin. (2) din Constituţie. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la neconstituţionalitatea instituirii unor taxe de timbru în cadrul procedurii prevăzute de legea criticata, se apreciază ca art. 48 din Constituţie, invocat ca fiind încălcat, nu prevede sub acest aspect nici o interdicţie. În legătură cu contrarietatea dispoziţiilor Legii nr. 105/1997 cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se considera întemeiate argumentele instanţei de judecată, sub aspectul „distinctiei dintre procedurile administrativ-jurisdicţionale şi cele judiciare, acestea din urma făcând obiectul convenţiei în cauza”.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Curtea Constituţională constata ca a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile Legii nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1999.Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine ca dispoziţiile Legii nr. 105/1997, prin care se instituie procedura administrativ-jurisdicţională de soluţionare a obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, sunt contrare prevederilor art. 11, art. 16 alin. (2), art. 21, 24, art. 48 alin. (1) şi (2) şi ale art. 49 din Constituţie, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În esenta, în opinia autorului excepţiei încălcarea prevederilor constituţionale menţionate consta în aceea ca legea criticata nu stabileşte sancţiuni pentru depăşirea de către organele competente ale Ministerului Finanţelor a termenelor de soluţionare pe cale administrativă a obiectiunilor, contestaţiilor sau a plangerilor formulate de contestatori împotriva actelor de control sau de impunere întocmite de acele organe. În consecinţa, se apreciază ca „Procedura căilor administrative de atac amana în mod nepermis perioada când partea se poate adresa instanţei pentru apărarea dreptului vătămat”, „neasigurand un termen rezonabil pentru judecarea cauzelor”, ceea ce contravine art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Examinând aceste sustineri ale autorului excepţiei, Curtea Constituţională constata ca dispoziţii referitoare la procedura administrativ-jurisdicţională de soluţionare a obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor formulate de contestatori împotriva actelor de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor se regăsesc în art. 2-7 din Legea nr. 105/1997, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1999.În conformitate cu art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, aceasta „decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei”. Asa fiind, în cauza de faţa Curtea Constituţională urmează să se pronunţe numai cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 2-7 din Legea nr. 105/1997, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1999, dispoziţii al căror conţinut este următorul:– Art. 2: "Împotriva măsurilor dispuse prin procesele-verbale sau prin alte acte ale organelor cu atribuţii de control sau de impunere se pot face obiecţiuni care se depun, în termen de 5 zile lucrătoare de la comunicare, la organul care a încheiat procesul-verbal sau alt act al organului cu atribuţii de control sau de impunere.Răspunsul la obiecţiuni se comunică în termen de 15 zile de la înregistrarea acestora, prin hotărâre motivată, semnată de şeful organului care a întocmit procesul-verbal sau care a comunicat actul organului cu atribuţii de control sau de impunere.";– Art. 3: "Împotriva hotărârii se poate depune, în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia, la organele care au emis hotărârea, contestaţie care se soluţionează de direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului Bucureşti, după caz.Contestaţia, împreună cu actele care au stat la baza hotărârii, va fi remisă direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia.Contestaţia adresată direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, nu poate avea ca obiect alte sume şi alte măsuri decât cele asupra cărora s-au emis hotărâri prin care s-au soluţionat obiectiunile.Contestaţia se soluţionează în termen de 30 de zile de la înregistrarea ei, prin dispoziţie motivată, semnată de directorul general.";– Art. 4: "Împotriva dispoziţiei date de directorul general al direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, se poate face plângere la Ministerul Finanţelor în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia.Ministerul Finanţelor soluţionează plângerea, prin decizie motivată, în termen de 60 de zile de la primirea acesteia." ;– Art. 5: "Plângerea adresată Ministerului Finanţelor se depune la direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului Bucureşti, după caz, care o va inainta, în termen de 5 zile, Ministerului Finanţelor, împreună cu documentul original de plată a taxei de timbru şi cu dosarul contestaţiei." ;– Art. 6: "Contestaţiile adresate direcţiilor generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, sunt supuse unei taxe de timbru de 2% la suma contestată, dar nu mai puţin de 10.000 lei, iar plângerile adresate Ministerului Finanţelor sunt supuse unei taxe de timbru de 1% la suma contestată, dar nu mai puţin de 10.000 lei.Sumele plătite cu titlu de taxe de timbru, aferente contestaţiei şi plângerii, se restituie, la cerere, integral sau parţial, în raport cu admiterea integrală sau parţială a acestora.";– Art. 7: "Plângerile adresate Ministerului Finanţelor nu pot avea ca obiect alte sume şi alte măsuri decât cele asupra cărora s-au emis dispoziţii prin care s-au soluţionat contestaţiile de către direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz."Textele constituţionale invocate ca fiind incalcate prin dispoziţiile criticate sunt, în ordinea indicarii lor de către autorul excepţiei, următoarele:– Art. 48: "(1) Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este indreptatita să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. […]."; … – Art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat.(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu."; … – Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."; … – Art. 16 alin. (2): "Nimeni nu este mai presus de lege.";– Art. 49: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.(2) Restrangerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenta dreptului sau a libertăţii."; … – Art. 11: "(1) Statul român se obliga sa îndeplinească întocmai şi cu buna-credinţa obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern." … În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate este invocată şi încălcarea prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, al căror conţinut este următorul: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa […]."Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională constata următoarele:În legătură cu legitimitatea constituţională a procedurilor administrativ-jurisdicţionale, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea Constituţională a statuat, de principiu, ca instituirea unor astfel de proceduri nu contravine principiilor constituţionale.Curtea Constituţională retine ca existenta unei proceduri prealabile administrativ-jurisdicţionale este acceptată şi în jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenta prin care, în legătură cu aplicarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, s-a subliniat ca "Ratiuni de flexibilitate şi eficienta, care sunt pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor omului, pot justifica intervenţia anterioară a unor organe administrative sau profesionale […] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigenţele mentionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de traditia juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei" (cazul "Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei", 1981).Având în vedere cele statuate prin Decizia Plenului nr. 1/1994, precum şi jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională retine ca instituirea prin lege a unei proceduri administrativ-jurisdicţionale nu este, eo ipso, neconstitutionala.În ceea ce priveşte însă susţinerea potrivit căreia procedura administrativ-jurisdicţională instituită prin Legea nr. 105/1997 nu asigura un termen rezonabil pentru judecarea cauzelor, Curtea Constituţională constata ca sub acest aspect excepţia de neconstituţionalitate este intemeiata, urmând să fie admisă, pentru considerentele care urmează.1. Astfel, în lumina dispoziţiilor constituţionale ale art. 11, care prevăd ca "(1) Statul român se obliga sa îndeplinească întocmai şi cu buna-credinţa obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.", precum şi în lumina prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, conform cărora, "Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.", prevederile art. 2-7 din Legea nr. 105/1997 contravin dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. […].”În jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, în legătură cu aplicarea prevederilor art. 6 paragraful 1 din convenţie, s-a stabilit ca imperativul soluţionării cauzei "într-un termen rezonabil" include dies a quo şi durata unor asemenea proceduri prealabile sesizării instanţei judecătoreşti (de exemplu, cazurile "Golder contra Regatului Unit", 1975 şi "Vallee contra Frantei", 1994), precum şi ca "termenul rezonabil" se calculează până la dies ad quem soluţionarea finala a cauzei (de exemplu, cazurile "Eckle contra Republicii Federale a Germaniei", 1982 şi "Bricmont contra Belgiei", 1986). În sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se considera ca fiind soluţionare finala a cauzei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care doar se recunoaşte existenta dreptului (de exemplu, existenta dreptului de a fi despăgubit, în cadrul răspunderii civile), fără a se fi stabilit însă şi cuantumul concret al sumei de bani (de exemplu, cuantumul despăgubirii), ceea ce ar presupune un proces separat (în acest sens, cazurile "Guincho contra Portugaliei", 1984, şi "Silva Pontes contra Portugaliei", 1994). De asemenea, aceeaşi jurisprudenta stabileşte ca procedurile pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti nu sunt acoperite de garanţia "termenului rezonabil" (cazurile "X contra Regatului Unit", 1981 şi "Alsterlund contra Suediei", 1988).În stabilirea modului în care cerinţa "termenului rezonabil" este satisfacuta Curtea Europeană a Drepturilor Omului acorda o relevanta specială situaţiei în care, pe parcursul soluţionării litigiului, sunt percepute penalităţi sau dobânzi asupra sumei de bani ce constituie obiectul acestuia, astfel încât întârzierea soluţionării procesului are un caracter impovarator pentru reclamant (cazul "Schouten şi Meldrum contra Olandei", 1994).În sfârşit, Curtea Constituţională constata ca cerinţa ca litigiul să fie soluţionat "într-un termen rezonabil" interesează nu numai sub aspectul pur "temporal" al procedurii administrativ-jurisdicţionale instituite prin art. 2-7 din Legea nr. 105/1997, ci, în contextul dispoziţiilor art. 6 din convenţie, cu privire la dreptul la un „proces echitabil”, finalitatea acestei locutiuni atrage şi conotatia „într-o modalitate rezonabila”. De aceea, procedura administrativ-jurisdicţională prevăzută la art. 2-7 din Legea nr. 105/1997 contravine acestei finalitati, întrucât stabileşte trei proceduri intermediare similare („organele cu atribuţii de control sau de impunere”, „direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului Bucureşti”, „Ministerul Finanţelor”), care împiedica desfăşurarea unui „proces echitabil”.2. Curtea Constituţională constata ca, pe de altă parte, potrivit art. 10 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, „Obligaţiile bugetare stabilite de organele competente, prin documente de verificare sau de constatare, se plătesc în termen de cel mult 15 zile de la data semnării sau a comunicării documentului de verificare sau de constatare, care constituie şi înştiinţare de plată”, iar conform alin. 2 al aceluiaşi text legal, în redactarea data prin art. I pct. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 53/1997 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, aprobată şi modificată prin Legea nr. 108/1996, „Exercitarea căilor de atac la organele competente, de către plătitori, cu privire la stabilirea obligaţiilor bugetare, nu suspenda obligaţia acestora de plată”. În temeiul acestor dispoziţii, actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, la care se referă obiectiunile, contestaţiile şi plângerile reglementate prin art. 2-7 din Legea nr. 105/1997, sunt puse în executare înainte de parcurgerea procedurii administrativ-jurisdicţionale prealabile stabilite de aceste texte, iar până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care se stabileşte dacă suma contestată este datorată sau nu, cerinţa „termenului rezonabil” impus de prevederile art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este satisfacuta. Totodată trebuie avută în vedere şi împrejurarea ca de cele mai multe ori, după obţinerea unei hotărâri judecătoreşti prin care se constata nelegalitatea actului de control sau de impunere întocmit de organele Ministerului Finanţelor, este necesară promovarea unui nou proces în justiţie, prin care să se ceara actualizarea cuantumului sumei ce trebuie restituită, precum şi stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat contestatorului prin lipsirea sa de posibilitatea utilizării acelei sume de bani pe parcursul procesului. Acest nou proces, a cărui durata poate fi comparabila cu durata celui anterior, trebuie analizat – sub aspectul îndeplinirii exigenţei „termenului rezonabil” – împreună cu durata celui dintâi proces.Este adevărat ca art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 prevede la alin. 3, în redactarea modificată prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 113/1999, ca „[…] Ministerul Finanţelor sau, după caz, autorităţile administraţiei publice locale, prin organele lor competente în soluţionarea obiectiunilor, pot dispune, la cererea plătitorului şi ţinând seama de motivele invocate de acesta, suspendarea obligaţiei de plată la bugetul de stat sau, respectiv, la bugetele locale, până la soluţionarea primei cai de atac.”, iar art. 76 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 permite formularea unei contestaţii la instanţa judecătorească, dar suspendarea executării silite nu operează eo ipso, ci se pronunţa, asa cum prevede art. 78 alin. 1 din aceeaşi ordonanţa, de către instanţa, „[…] la cerere, prin încheiere motivată […]”. Din acest ansamblu de reglementări legale rezultă ca procedura executării creanţelor bugetare, care se caracterizează în mod justificat printr-o deosebită celeritate şi eficienta, asigura punerea foarte rapida în executare a actelor de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, la care se referă obiectiunile, contestaţiile şi plângerile reglementate prin art. 2-7 din Legea nr. 105/1997.Aceasta înseamnă ca în cea mai mare parte a cazurilor executarea creanţelor bugetare este finalizată anterior parcurgerii procedurii prealabile administrativ-jurisdicţionale astfel reglementate, cu consecinţa ca în momentul în care organele Ministerului Finanţelor desfăşoară aceasta procedura subiectul de drept care a formulat obiecţiunea, contestaţia sau plângerea se vede deja lipsit, după caz, de sume de bani executate din contul sau bancar ori de alte bunuri mobile sau de bunuri imobile din patrimoniul sau, ce au constituit obiectul executării silite.3. În aceste condiţii apare evident ca parcurgerea procedurii prealabile administrativ-jurisdicţionale, astfel cum este reglementată în prezent, devine deosebit de împovărătoare şi, prin urmare, în discordanta cu conceptul "termen rezonabil" stabilit la art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.4. Pronunţând soluţia de constatare a neconstitutionalitatii prevederilor art. 2-7 din Legea nr. 105/1997, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1999, Curtea Constituţională revine asupra jurisprudenţei sale referitoare la constituţionalitatea acestor prevederi legale (de exemplu, Decizia nr. 134 din 20 octombrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 9 februarie 1999, şi Decizia nr. 50 din 23 martie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 30 iunie 1999). Curtea observa ca în motivarea acelor excepţii de neconstituţionalitate nu fusese invocată contrarietatea dispoziţiilor Legii nr. 105/1997 cu prevederile art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la cerinţa „termenului rezonabil”. Pe de altă parte, potrivit art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, „Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare”.5. În sfârşit, ţinând seama de prevederile art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora „În exercitarea controlului, Curtea Constituţională se pronunţa numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. […]”, precum şi de propria jurisprudenta referitoare la limitele competentei sale (de exemplu, Decizia nr. 159 din 10 noiembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 4 februarie 1999), Curtea retine că nu poate îndeplini rolul de „legislator pozitiv” şi nici nu se poate substitui legiuitorului pentru înlocuirea, parţială sau totală, a dispoziţiilor neconstituţionale ale art. 2-7 din Legea nr. 105/1997 ori pentru selectarea, în vederea declarării ca fiind neconstitutional, a unuia sau a altuia dintre textele legale prin care sunt reglementate cele 3 etape ale procedurii prealabile administrativ-jurisdicţionale.În aceste condiţii şi având în vedere totodată ca instituirea prin lege a unei asemenea proceduri nu constituie eo ipso o măsura neconstitutionala, nimic nu exclude posibilitatea ca legiuitorul, exercitandu-şi atribuţiile constituţionale, sa reglementeze din nou procedura prealabilă, anterioară accesului la justiţie, dar care, de această dată, să asigure soluţionarea cauzei într-un "termen rezonabil".Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Admite în parte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1999, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Vipet 38” – S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 1.953/1999 al Curţii Supreme de Justiţie – Secţia de contencios administrativ, şi constata ca prevederile art. 2-7 sunt neconstituţionale.Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 octombrie 2000.PREŞEDINTELECURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Gabriela Dragomirescu––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește