DECIZIE nr. 207*) din 5 iunie 1997

privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. 2, ale art. 4 şi, în bloc, ale art. 200-278 din Codul de procedură penală



–––––-Notă …
*) A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 18 din 3 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 18 februarie 1998.Lucian Stangu – preşedinteCostica Bulai – judecătorVictor Dan Zlatescu – judecătorIoan Griga – procurorDoina Suliman – magistrat-asistentPe rol, pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. 2, ale art. 4 şi, în bloc, ale art. 200-278 din Codul de procedură penală, invocată de Gavris Ioan, inculpat-recurent în Dosarul nr. 1.809/1996 al Curţii de Apel Oradea.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 29 mai 1997 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 5 iunie 1997.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 14 ianuarie 1997, pronunţată în Dosarul nr. 1.809/1996, Curtea de Apel Oradea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 346 alin. 2, art. 4 şi, în bloc, a art. 200-278 din Codul de procedură penală, invocată de Gavris Ioan.În motivarea excepţiei se susţine ca dispoziţiile art. 346 alin. 2 din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 23 privind libertatea individuală, deoarece, cu toate ca a fost achitat pentru lipsa de vinovăţie, inculpatul a fost obligat sa plătească despăgubiri civile în favoarea părţii vătămate, în solidar cu partea responsabilă civilmente.Art. 4 din Codul de procedură penală, care consacra principiul rolului activ al organelor judiciare, se considera neconstitutional, deoarece "duce, în realitate, la transformarea judecătorului în parte, implicandu-l în mod nepermis în directionarea procesului spre soluţia dorita, în unele cazuri, de putere sau interese materiale".Autorul excepţiei apreciază ca neconstituţionale şi dispoziţiile art. 200-278 din Codul de procedură penală, în bloc, pentru ca "reglementează urmărirea penală în lipsa judecătorului de instrucţie" fără de care nu poate exista urmărire penală corecta.De asemenea, este criticata aşezarea procurorului în sala de şedinţa "la masa prezidiului instanţei", într-o poziţie care nu marcheaza suficient de clar deosebirea lui faţă de instanţa, ceea ce face ca publicul sa confunde procurorul cu instanţa, în defavoarea apărării. Prin aceasta se considera ca se încalcă prevederile art. 23 din Constituţie şi ale art. 17 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, precum şi "principiul egalităţii dintre acuzare şi apărare".Exprimandu-şi opinia potrivit prevederilor art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanţa de judecată apreciază excepţia de neconstituţionalitate invocată ca neîntemeiată, dispoziţiile legale atacate fiind constituţionale.În temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, au fost solicitate puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.Senatul şi Guvernul, în punctele lor de vedere, considera ca excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată, deoarece textele criticate nu contravin prevederilor Constituţiei.Camera Deputaţilor nu a comunicat punctul sau de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Senatului şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor şi ale procurorului, dispoziţiile atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie, art. 3 şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională este competenţa să soluţioneze excepţia invocată, fiind legal sesizată.Principala critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 346 alin. 2 din Codul de procedură penală, care se referă, ca şi celelalte dispoziţii din acelaşi articol, la rezolvarea acţiunii civile în procesul penal.Articolul sus-menţionat are următorul cuprins: "Când achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b^1 ori pentru ca instanţa a constatat existenta unei alte cauze care inlatura caracterul penal al faptei sau pentru ca lipseşte vreunul din elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile".Autorul excepţiei de neconstituţionalitate considera ca răspunderea civilă delictuala, în toate aceste situaţii şi mai ales când lipseşte vinovăţia ca element al infracţiunii, ar fi o răspundere obiectivă, ceea ce constituie o încălcare a principiilor de drept în materie.Argumentele autorului excepţiei nu pot fi primite, deoarece, în toate cazurile de achitare la care se referă textul în discuţie, fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de inculpatul achitat, poate constitui temei pentru o răspundere juridică nepenala: civilă, administrativă sau disciplinară. În cazul prevăzut la art. 10 lit. b^1 din Codul de procedură penală, respectiv la art. 18^1 din Codul penal, deşi fapta nu constituie infracţiune, însăşi legea prevede că aceasta constituie temei pentru răspunderea care atrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, prevăzută de legea penală, şi chiar obliga procurorul sau instanţa să aplice făptuitorului una dintre sancţiunile prevăzute la art. 91 din Codul penal. Evident ca o astfel de fapta poate constitui temei pentru răspunderea civilă delictuala, intrunind toate elementele acesteia. Cat priveşte cauzele care inlatura caracterul penal al faptei, se constată că, în aceste situaţii, fapta săvârşită poate şi trebuie să servească drept temei pentru răspunderea civilă delictuala ori de câte ori, în sarcina făptuitorului, se retine o culpa ce ar putea servi ca temei subiectiv pentru o astfel de răspundere.Soluţionarea acţiunii civile în procesul penal, prin obligarea la repararea pagubei, se face potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. 3 şi ale art. 346 alin. 2 din Codul de procedură penală. Vor fi incidente, deci, dispoziţiile art. 998 şi următoarele din Codul civil, care presupun existenta tuturor elementelor răspunderii civile. Dispoziţiile art. 346 alin. 2 din Codul de procedură penală nu instituie noi condiţii ale răspunderii civile delictuale, ci trimite la legea civilă. Instanţa care l-a achitat pe inculpat îl poate obliga la despăgubiri civile numai în măsura în care s-a reţinut în sarcina lui o culpa în producerea prejudiciului, situaţie care poate exista, asa cum s-a arătat, în toate cazurile prevăzute în dispoziţiile în discuţie. Tocmai de aceea legea prevede că instanţa îl poate obliga pe inculpatul achitat la despăgubiri civile, având în vedere acele situaţii în care exista o culpa a făptuitorului în producerea prejudiciului.Constatarea inexistentei culpei ca element al infracţiunii nu înseamnă întotdeauna şi inexistenta culpei ca element al răspunderii civile delictuale. Culpa penală exista, asa cum prevede art. 19 alin. 1 pct. 2 lit. b) din Codul penal, atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea sa-l prevadă. Nu este suficient sa existe obligaţia de a prevedea rezultatul, determinata pe baza unui criteriu obiectiv, ci trebuie să se constate şi posibilitatea subiectiva a acestei prevederi. Culpa civilă poate exista însă dacă s-a constat existenta obligaţiei de prevedere, făptuitorul fiind vinovat pentru că nu s-a folosit de posibilitatea pe care o avea de a prevedea rezultatul. Tocmai de aceea este posibil sa nu existe culpa penală, atunci când făptuitorul nu a putut folosi posibilităţile de a prevedea rezultatul, dar sa existe culpa civilă bazată pe aceste posibilităţi pe care, obiectiv, le avea, dar nu le-a putut folosi în situaţia concretă, nedovedind straduinta şi diligenta omului obişnuit.Autorul excepţiei de neconstituţionalitate afirma ca dispoziţiile art. 346 alin. 2 din Codul de procedură penală contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 23 referitoare la libertatea individuală. Or, se constată că nu exista legătură între aceste prevederi ale Constituţiei şi cele ale art. 346 alin. 2 din Codul de procedură penală.În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiilor art. 4 din Codul de procedură penală, privitoare la rolul activ al organelor judiciare, la aşezarea procurorului în sala de şedinţe şi la insuficienta separare a acestuia de instanţa de judecată, menţionăm ca asupra acestor critici de neconstituţionalitate Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 143 din 21 noiembrie 1996, definitivă prin nerecurare şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 martie 1997. Prin aceasta decizie Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Codul de procedură penală, arătând ca aceste dispoziţii sunt în concordanta cu prevederile constituţionale şi cu regulile de baza ale procesului penal. Poziţia procurorului în sala de judecată nu poate constitui o problemă de contencios constituţional.În fine, cu referire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 200-278 din Codul de procedură penală, sub motiv ca reglementează urmărirea penală în lipsa instituţiei judecătorului de instrucţie, aceasta nu este intemeiata. Pe lângă faptul ca dispoziţiile criticate nu sunt dintre cele de care depinde judecarea cauzei, acestea nu pot fi considerate în nici un caz contrare Constituţiei.Cat priveşte critica adusă pentru neprevederea în sistemul român a instituţiei judecătorului de instrucţie, aceasta nu este intemeiata, având în vedere ca obiectul controlului efectuat prin soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate priveşte numai texte de lege în vigoare, nu şi norme şi instituţii care nu exista încă şi cu privire la care nici Constituţia şi nici Codul de procedură penală nu cuprind nici o referire. Controlul de neconstituţionalitate nu poate privi omisiuni, deoarece, altminteri, dintr-un legislator negativ, care este de natura rolului şi funcţiei Curţii Constituţionale în asigurarea supremaţiei Constituţiei, aceasta s-ar transforma într-un legislator pozitiv, care este de natura rolului şi funcţiei exclusive a Parlamentului, ca unica autoritate legiuitoare a tarii.Pentru considerentele expuse şi având în vedere prevederile ar. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 23 alin. (2), ale art. 24 şi ale art. 25 din Legea nr. 47/1992,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. 2, ale art. 4 şi, în bloc, ale art. 200-278 din Codul de procedură penală, invocată de Gavris Ioan în Dosarul nr. 1.809/1996 al Curţii de Apel Oradea.Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.Pronunţată în şedinţa publică din 5 iunie 1997.PREŞEDINTE, dr. Lucian Stangu Magistrat-asistent,Doina Suliman –––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește