DECIZIE nr. 200 din 26 iunie 2001

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 şi 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă



Nicolae Popa – preşedinteCostica Bulai – judecătorNicolae Cochinescu – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorPetre Ninosu – judecătorLucian Stangu – judecătorŞerban Viorel Stanoiu – judecătorIoan Vida – judecătorGabriela Ghita – procurorMarioara Prodan – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 şi 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, excepţie ridicată de Ilie Mircea Rai în Dosarul nr. 3.082/2000 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Autorul excepţiei solicita amânarea cauzei pentru a se solicita din nou punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, care nu au fost comunicate Curţii Constituţionale. De asemenea, considera ca este necesar să se solicite şi alte documente, şi anume: raportul Comisiei pentru munca şi protecţie socială, al Comisiei pentru drepturile omului, al comisiei juridice, al Comisiei de disciplina şi imunităţi, avizul Comisiei pentru drepturile omului, raportul de mediere al comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului. Considera ca aceste documente sunt importante pentru soluţionarea excepţiei, întrucât atesta derularea procedurii de adoptare a Legii nr. 168/1999. Mai arata ca raportul judecătorului-raportor nu se referă la motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece când o lege este nulă preşedintele tarii nu poate emite decret de promulgare înainte de a fi semnată legea de către preşedintele Senatului. Totodată se cere amânarea cauzei şi pentru a se solicita punctul de vedere al noului Guvern.Reprezentantul Ministerului Public solicita respingerea cererii de amânare a cauzei, formulată de autorul excepţiei, precizând ca este al doilea termen la care autorul excepţiei solicita amânarea, după ce a obţinut un termen pentru lipsa de apărare, iar potrivit art. 54 din Constituţie drepturile şi libertăţile trebuie exercitate cu buna-credinţa. Se mai arata ca în realitate se incearca tergiversarea soluţionării cauzei.Curtea, deliberând asupra cererii de amânare a cauzei, formulată de autorul excepţiei, constata ca au fost respectate cerinţele art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, şi, în consecinţa, respinge cererea de amânare, acordând cuvântul pe fondul cauzei.Autorul excepţiei solicita admiterea excepţiei, sustinand ca Legea nr. 168/1999 este în întregul său neconstitutionala, şi îndeosebi capitolul III al acesteia, deoarece nu s-a respectat procedura de adoptare a legii.Se susţine, de asemenea, ca legea criticata este neconstitutionala, deoarece Legea nr. 168/1999 a fost semnată de Preşedintele României înainte de a fi semnată de preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului. Se mai susţine ca dispoziţiile legii criticate au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000, iar nu anterior acestei date. Prin urmare, legea menţionată nu poate fi aplicată litigiului care datează din anul 1996. De aceea dispoziţiile art. 79 şi 80 din lege, care se referă şi la aceste litigii anterioare adoptării legii, sunt neconstituţionale. Se considera ca legile trebuie să fie concordante, fără discriminări (de exemplu, dreptul la munca şi dreptul la pensie). Considera că nu se poate judeca în termenul de 10 zile, prevăzut de Legea nr. 168/1999, o acţiune având 12 capete de cerere. Pe de altă parte, legea are lacune grave, deoarece nu se prevede şi soluţionarea drepturilor nepatrimoniale. Precizează ca a mai invocat şi neconstituţionalitatea altor texte de lege, în raport cu prevederile art. 15 alin. (2) şi ale art. 21 din Constituţie, texte care contravin şi prevederilor art. 1 din Codul civil.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, precizând ca art. 144 din Constituţie, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992 nu prevăd printre atribuţiile Curţii Constituţionale şi pe aceea de a verifica procedura de adoptare a legii. Se considera ca susţinerile autorului excepţiei privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate sunt neintemeiate, deoarece sunt respectate atât prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, referitoare la neretroactivitatea legii civile, cat şi cele ale art. 21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie. Se precizează ca, asa cum s-a statuat de Curtea Constituţională prin numeroase decizii, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti, ci accesul la o cale efectivă de atac, în speta la calea de atac a recursului. Se mai arata ca autorul excepţiei a exercitat deja şi calea de atac a apelului, cauza aflându-se actualmente în recurs.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 8 iunie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 3.082/2000, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 şi 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, excepţie ridicată de Ilie Mircea Rai.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenta, ca Legea nr. 168/1999 a fost promulgată prin Decretul nr. 361 la data de 11 noiembrie 1999, înainte de data semnării sale de către preşedintele Senatului (12 noiembrie 1999), ceea ce constituie o încălcare a prevederilor art. 77 din Constituţie. Se mai considera ca art. 79 din Legea nr. 168/1999 este contrar art. 21 din Constituţie, deoarece prevede că „Hotărârile instanţei de fond sunt definitive”, eliminand sau limitand căile ordinare de atac care, potrivit Codului de procedura civilă, sunt apelul şi recursul. Se mai susţine ca în acest mod acelaşi text de lege anulează şi dreptul la munca garantat de art. 38 din Constituţie şi încalcă, de asemenea, şi prevederile art. 51 din Legea fundamentală, potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei acesteia şi a legilor este obligatorie. Se invoca şi tratarea discriminatorie a dreptului la munca, ca drept fundamental faţă de alte drepturi. Autorul excepţiei considera ca termenul de 10 zile prevăzut la art. 80 pentru declararea recursului este „nestiintific şi nelegal, fiindca acest regim se poate aplica numai în cazul declarării stării de război, conform prevederii art. 92 şi art. 93 din Constituţie” şi reprezintă „un regim discriminatoriu faţă de tratarea celorlalte drepturi care se judeca după regulile Codului de procedura civilă”.Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei, instanţa de judecată considera ca aceasta este neîntemeiată, întrucât textele de lege criticate nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 21, 38 şi 51, invocate de autorul excepţiei, ci asigura condiţii pentru "soluţionarea cu celeritate a litigiilor de dreptul muncii".În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, considerând ca dispoziţiile art. 79 şi 80 din Legea nr. 168/1999 nu încalcă prevederile art. 21, 38 şi 51 din Constituţie.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 79 şi 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 29 noiembrie 1999), dispoziţii care se referă la caracterul definitiv al hotărârilor instanţei de fond, la termenul de redactare şi comunicare a acestor hotărâri părţilor din proces (15 zile), precum şi la termenul de 10 zile de la comunicare, termen în care părţile pot declara recurs. Deşi autorul excepţiei a criticat pentru neconstituţionalitate şi alte articole din aceeaşi lege, prin încheierea de sesizare (rămasă definitivă prin nerecurare), Curtea Constituţională a fost investită numai cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 şi 80 din legea menţionată. Prin urmare, obiectul excepţiei îl constituie numai aceste dispoziţii, iar nu şi celelalte texte de lege cuprinse în cererea prin care autorul a ridicat excepţia. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia a invocat încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21, referitoare la accesul liber la justiţie, ale art. 38, referitoare la munca şi protecţia socială a muncii, şi ale art. 51, referitoare la respectarea Constituţiei şi a legilor.De asemenea, autorul excepţiei a considerat ca textele de lege criticate contravin şi prevederilor Codului de procedura civilă, referitoare la căile ordinare de atac (apelul şi recursul).Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:Potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege". Prin urmare, stabilirea căilor de atac, a termenelor de comunicare a hotărârilor, a termenelor de exercitare a căilor de atac şi a altor reguli procedurale constituie domenii care aparţin legiuitorului, fiind de nivelul legii, iar nu de nivel constituţional. Curtea constata ca prevederile art. 21 din Constituţie nu sunt incalcate, deoarece în cauza accesul liber la justiţie este asigurat prin posibilitatea părţilor de a se adresa instanţei de judecată şi de a declara recurs împotriva hotărârii instanţei de fond, exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime nefiind îngrădită prin stabilirea unei singure cai de atac (recursul). Nici un text constituţional nu prevede obligativitatea existenţei a doua cai ordinare de atac. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit în jurisprudenta sa ca "accesul liber la justiţie nu presupune, în toate cazurile, accesul la toate structurile judecătoreşti – judecătorii, tribunale, curţi de apel, Curtea Suprema de Justiţie – şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurând posibilitatea de a ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti, în condiţii de egalitate, poate stabili reguli deosebite" (de exemplu, Decizia nr. 60 din 14 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994).Curtea constata, de asemenea, ca textele de lege criticate nu ingradesc nici dreptul la munca, garantat de alin. (1) al art. 38 din Constituţie, deoarece nu limitează libertatea alegerii profesiei ori a alegerii locului de muncă.Din aceeaşi perspectiva Curtea constata ca dispoziţiile art. 79 şi 80 din Legea nr. 168/1999 nu încalcă nici prevederile art. 51 din Constituţie, referitoare la îndatorirea fundamentală a respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, întrucât dispoziţiile legale criticate nu contravin Constituţiei. Pe de altă parte, Parlamentul, ca unica autoritate legiuitoare, poate modifica sau abroga legile în vigoare, cu condiţia respectării prevederilor Legii fundamentale.Referitor la critica de neconstituţionalitate a Legii nr. 168/1999 în raport cu prevederile art. 77 din Constituţie, Curtea constata ca şi aceasta este neîntemeiată, deoarece autorul excepţiei ignora data adoptării legii (în Senat la 13 mai 1999, în Camera Deputaţilor la 14 septembrie 1999, iar a raportului de mediere la 19 octombrie 1999 de Camera Deputaţilor) confundand data semnării legii (12 noiembrie 1999) cu data adoptării acesteia în Parlament. Promulgarea Legii nr. 168/1999, adoptată în Parlament la datele menţionate, prin Decretul nr. 361 din 11 noiembrie 1999 de către Preşedintele României, este în mod evident ulterioară, iar nu anterioară adoptării legii. În realitate autorul excepţiei confunda data semnării legii cu data adoptării acesteia.În sfârşit, textele de lege criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate al Curţii, constatandu-se ca sunt conforme prevederilor Constituţiei (de exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, Decizia Curţii Constituţionale nr. 34 din 6 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 18 aprilie 2001).Curtea retine ca atât soluţiile, cat şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauza, întrucât nu au intervenit elemente noi de natura sa determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 şi 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, excepţie ridicată de Ilie Mircea Rai în Dosarul nr. 3.082/2000 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 iunie 2001.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. NICOLAE POPAMagistrat-asistent,Marioara Prodan────────────

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește