DECIZIE Nr. 2 din 15 februarie 1995

privind înţelesul notiunii de "instanţa judecătorească" în cadrul controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie



Curtea Constituţională a fost sesizată, prin Încheierea din 2 martie 1994, de către Colegiul jurisdicţional al Curţii de Conturi cu excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1), cap. II, art. 45 şi art. 46 din Legea nr. 94/1992 şi ale art. 52 din Legea nr. 15/1990, invocate în Dosarul nr. 1/1993 al Colegiului jurisdicţional de către piritii Stanasila Constantin, Pătraşcu Paul Emil, Iliescu Lazar, Santo Matei Mihai şi Florea Vlademir Constantin. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 64 din 2 iunie 1994, rămasă definitivă prin nerecurare şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 12 iulie 1994, prima decizie pronunţată ca urmare a sesizării unui asemenea organ de jurisdicţie, Curtea a reţinut ca, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, este competenţa să soluţioneze excepţiile, iar sesizarea sa de către o instanţa administrativ-jurisdicţională nu este contrară prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie, care, în mod expres, se referă la instanţele judecătoreşti, deoarece: "a) judecătorul administrativ – ca şi cel al unei instanţe judecătoreşti – spune dreptul în scopul soluţionării unui litigiu; de aceea, excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată în faţa sa, ca şi în faţa unei instanţe judecătoreşti, cu aceeaşi semnificaţie, a contestarii legitimitatii constituţionale a unei prevederi legale ce urmează să se aplice pentru soluţionarea cauzei; dacă nu ar putea sesiza Curtea Constituţională, ar insemna să poată el transa litigiul legat de negarea legitimitatii constituţionale a prevederii contestate, deoarece ar fi de neconceput, într-un regim constituţional ce permite controlul constituţionalităţii legii, ca judecătorul a quo, chiar dacă este al unei instanţe administrative, să soluţioneze pe fond litigiul dedus jurisdicţiei sale fără soluţionarea, în prealabil, a problemei legate de legitimitatea constituţională a legii ce urmează sa o aplice; este însă inadmisibil ca judecătorul administrativ să aibă un statut superior celui al instanţelor judecătoreşti; în plus, o asemenea prerogativa ar fi şi contrară prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională a tarii; b) excepţia de neconstituţionalitate este o garanţie constituţională a cetăţeanului, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale, cu ocazia soluţionării unui litigiu; de aceea, cît timp este supus unei jurisdicţii, indiferent de natura ei, administrativă sau judecătorească, nu poate fi negat dreptul sau de a contesta legitimitatea constituţională a legii aplicabile procesului;  … c) aplicarea, prin analogie, a prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi excepţiilor ridicate în faţa judecătorului administrativ se impune nu numai potrivit adagiului eadem ratio, eadem jus, dar şi pentru ca în domeniul jurisdicţiei constituţionale competenţa materială a Curţii Constituţionale este unica, astfel încât ea se aplică în toate cazurile în care ar urma să se transeze un litigiu privind constituţionalitatea unei legi; tocmai de aceea Curtea Constituţională, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, este singura în drept sa hotărască asupra competentei sale; faptul ca legiuitorul constituant nu s-a referit expres şi la judecătorul administrativ nu poate conduce la excluderea lui cît timp, fiind investit cu soluţionarea unui litigiu, el are, în acest sens, rolul ce revine oricărui alt judecător, în general; desigur însă ca, pentru aceasta, este necesar ca prin statutul sau legal judecătorul administrativ să aibă garanţiile de independenta şi imparţialitate în exercitarea jurisdicţiei sale, similare cu acelea ce rezultă din statutul constituţional al judecătorilor din cadrul autorităţii judecătoreşti, cum este cazul instanţelor Curţii de Conturi, deoarece numai în aceste condiţii jurisdicţia administrativă este a unei instanţe administrative şi nu expresia unei simple competente, în cadrul procedurii administrative obişnuite."  … Ulterior Curtea Constituţională a mai fost sesizată de Colegiul jurisdicţional al Curţii de Conturi şi de Colegiul jurisdicţional Salaj al Curţii de Conturi, pronunţăndu-se pe fond prin deciziile nr. 90, 91 şi 92 din 12 octombrie 1994. Deciziile nr. 91 şi nr. 92 au rămas definitive prin nerecurare şi au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 14 decembrie 1994 şi, respectiv, nr. 348 din 15 decembrie 1994. Împotriva Deciziei nr. 90/1994 Ministerul Public a declarat recurs, iar prin unul din motive se invoca faptul ca s-a procedat la judecarea excepţiei deşi sesizarea Curţii Constituţionale nu se încadrează în limitele expres prevăzute de lege. Motivul de recurs a fost susţinut şi oral în şedinţa publică din 18 ianuarie 1995. La termenul din 24 ianuarie 1995, data pentru care s-a aminat pronunţarea în recursul declarat împotriva Deciziei nr. 90/1994, completul de cinci judecători a hotărît, prin încheierea de la acel termen, sesizarea Plenului Curţii Constituţionale în vederea schimbării practicii Curţii Constituţionale în legătură cu posibilitatea investirii sale de către alte organe de jurisdicţie decît instanţele judecătoreşti. Hotărârea de sesizare a plenului se întemeiază pe dispoziţiile art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, potrivit cărora "În cazul în care completul de 3 judecători sau completul de 5 judecători doreşte să se îndepărteze de interpretarea juridică continuta într-o decizie a plenului sau într-o decizie definitivă a unui complet, se va adresa plenului, acordind termen în cauza pe care o dezbate. Interpretarea data de plen cu votul majorităţii judecătorilor este obligatorie pentru completul de judecată." PLENUL CURŢII CONSTITUŢIONALE,examinînd deciziile nr. 64/1994, nr. 90/1994, nr. 91/1994 şi nr. 92/1994, pronunţate în fond de către completele de 3 judecători ale Curţii Constituţionale, recursul declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei nr. 90/1994, Încheierea din 24 ianuarie 1995, prevederile din Constituţie şi din Legea nr. 47/1992 vizind atribuţiile şi sesizarea Curţii Constituţionale, retine următoarele: Constituţia stabileşte în art. 144 lit. c) atributia Curţii Constituţionale de a hotărî asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. În aplicarea acestei dispoziţii constituţionale, art. 23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale se referă, de asemenea, în mod expres, la excepţiile ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor, stabilind condiţiile în care Curtea poate fi sesizată. Astfel, la alin. (4) al art. 23 se prevede că "Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune în instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate printr-o încheiere". Faptul ca în acest alineat legea se referă numai la instanţa nu poate duce la concluzia ca se are în vedere orice organ de jurisdicţie, deoarece art. 23 trebuie interpretat sistematic şi din moment ce în alin. (1) al acestuia, în concordanta cu art. 144 lit. c) din Constituţie, se arata despre care instanţe este vorba, din motive de redactare în alineatele următoare (2, 4, 5, 6) nu mai este necesar să fie circumstantiate. Este fără nici o indoiala deci ca atât Constituţia, prin art. 144 lit. c), cît şi art. 23 din Legea nr. 47/1992 recunosc numai instanţelor judecătoreşti dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate în faţa lor. Pentru a stabili care sunt instanţele judecătoreşti urmează sa ne raportam în primul rind la Constituţie, care, în art. 125 alin. (1) (text ce are ca titlu "Instanţele judecătoreşti"), dispune ca "Justiţia se realizează prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege" Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească prevede în art. 10 ca "Instanţele judecătoreşti sunt: a) judecătoriile; b) tribunalele; c) curţile de apel; d) Curtea Suprema de Justiţie". La acestea se pot adauga instanţele militare organizate, în temeiul art. 11 din Legea nr. 92/1992, prin Legea nr. 54/1993 în: tribunale militare, tribunalul militar teritorial, Curtea Militară de Apel. Asa fiind, sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu poate fi facuta, în mod legal, decît de una dintre instanţele judecătoreşti enumerate de lege. În acelaşi sens a interpretat Curtea Constituţională noţiunea de instanţe judecătoreşti şi în cazurile în care s-a pronunţat cu privire la respectarea accesului liber la justiţie, or nu este de acceptat ca aceleiaşi notiuni sa i se dea interpretări diferite. Desigur, alta ar fi fost situaţia dacă art. 144 lit. c) din Constituţie s-ar fi referit la "instanţa", deoarece aceasta notiune este folosită, atât de legiuitor, cît şi de doctrina, în sensul larg, incluzind şi alte organe de jurisdicţie. Textul constituţional se referă însă la "instanţe judecătoreşti", care sunt expres şi limitativ stabilite de lege, şi deci nu este posibil ca sfera lor să fie extinsă prin analogie. Faptul ca instanţele Curţii de Conturi nu sunt instanţe judecătoreşti rezultă şi din împrejurarea ca art. 139 din Constituţie care se referă la Curtea de Conturi nu este înscris în capitolul VI al titlului III "Autoritatea judecătorească". Pe de altă parte, aceste instanţe nu infaptuiesc justiţia, deoarece art. 139 alin. (1) prevede doar ca "În condiţiile legii, Curtea de Conturi exercita şi atribuţii jurisdicţionale". Prin faptul ca art. 144 lit. c) din Constituţie impune ca invocarea excepţiei de neconstituţionalitate să se facă în faţa instanţelor judecătoreşti nu se afectează dreptul cetăţenilor de a contesta legitimitatea constituţională a legii aplicabile procesului lor în cazul în care cererea este de competenţa altui organ de jurisdicţie, deoarece principiul accesului liber la justiţie, înscris în art. 21 din Constituţie, asigura în orice litigiu accesul la instanţele judecătoreşti, în faţa cărora se poate ridica excepţia. Astfel este asigurata în orice litigiu respectarea supremaţiei Constituţiei. Cu referire la instanţele Curţii de Conturi, este de necontestat ca împotriva hotărîrilor lor se poate exercita, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale, recursul la secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie, în temeiul art. 4 din Legea nr. 29/1990, unde se poate invoca excepţia de neconstituţionalitate. Împrejurarea ca excepţia poate fi invocată numai în faţa instanţei judecătoreşti şi deci judecătorul financiar ar fi obligat să soluţioneze pe fond litigiul, fără rezolvarea în prealabil a constituţionalităţii legii ce urmează sa o aplice, nu este specific numai cazurilor în care cauzele sunt de competenţa altor organe de jurisdicţie, deoarece şi instanţele judecătoreşti, cu excepţia Curţii Supreme de Justiţie, pot proceda la soluţionarea fondului, în condiţiile în care legea lasă la latitudinea lor suspendarea judecaţii [art. 23 alin (6) din Legea nr. 47/1992 şi art. 32 din Legea nr. 56/1993]. De aceea art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 îngăduie rejudecarea proceselor dacă s-a stabilit, prin decizia definitivă a Curţii Constituţionale, neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe. În sfârşit, faptul ca unica autoritate de jurisdicţie constituţională este Curtea Constituţională şi ca aceasta este singura în drept sa hotărască asupra competentei sale nu este relevant, deoarece problema care se pune nu este aceea a competentei, ci aceea a sesizării Curţii. Un organ jurisdicţional poate fi competent, chiar singurul competent în acea materie, dar dacă nu a fost investit în condiţiile legii nu poate trece la soluţionarea unei cauze. Or, este fără indoiala ca art. 144 lit. c) din Constituţie da în competenţa Curţii Constituţionale soluţionarea excepţiilor privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor, dar prevede că acestea sunt ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, iar art. 23 din Legea nr. 47/1992 stabileşte modul de sesizare a Curţii Constituţionale de către instanţele judecătoreşti astfel încât, înainte de a examina competenţa, trebuie rezolvată problema investirii Curţii. Deciziile care au fost pronunţate până în prezent la sesizarea instanţelor Curţii de Conturi şi au rămas definitive prin nerecurare sunt obligatorii, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, şi îşi produc efectele pe fond. În problema investirii Curţii Constituţionale de către instanţele Curţii de Conturi, completele de judecată urmează însă să aplice pe viitor soluţia prezentei decizii, deoarece numai astfel se asigura respectarea riguroasă a dispoziţiilor constituţionale şi legale. Plenul Curţii Constituţionale a avut în vedere şi faptul ca practica consacrată prin Decizia nr. 64/1994 ar fi de natura să asigure mai devreme şi, eventual, cu mai puţine cheltuieli din partea părţilor, soluţionarea legitimitatii constituţionale a legii sau ordonanţei de care depinde soluţionarea unui litigiu aflat în faţa altor organe de jurisdicţie decît instanţele judecătoreşti, dar Curtea Constituţională nu poate aplica prin analogie norme constituţionale sau legale cu caracter special, care sunt de stricta interpretare şi, cu atât mai mult, nu poate modifica dispoziţiile în vigoare. Numai Parlamentul are competenţa sa modifice textele avute în vedere, dacă apreciază ca este necesar. Faţa de considerentele de mai sus şi vazind şi dispoziţiile art. 144 lit. c) din Constituţie, ale art. 23 şi art. 26 din Legea nr. 47/1992, precum şi cele ale art. 26 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Plenul Curţii Constituţionale, cu majoritate de 8 voturi, DECIDE:1. Excepţiile privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor se pot ridica numai în faţa instanţelor judecătoreşti stabilite, în baza art. 125 alin. (1) din Constituţie, de Legea nr. 92/1992 şi Legea nr. 54/1993. 2. Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de instanţa judecătorească în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate printr-o încheiere, în condiţiile stabilite de art. 23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Ca urmare, instanţele Curţii de Conturi nu pot sesiza Curtea Constituţională cu excepţii de neconstituţionalitate. Deliberarea a avut loc la data de 15 februarie 1995 şi la ea au participat Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Miklos Fazakas, Ion P. Filipescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Victor Dan Zlatescu, judecători. Decizia se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. dr. VASILE GIONEAMagistrat-asistent,Constantin Burada––––––––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește