DECIZIE nr. 183 din 17 decembrie 1998

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 privind regularizarea datoriei fostei Companii Române de Petrol



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorIoan Muraru – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorPaula C. Pantea – procurorGabriela Dragomirescu – magistrat-asistentPe rol, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 privind regularizarea datoriei fostei Companii Române de Petrol, ridicată de Societatea Comercială „Vega” – S.A. din Ploiesti în Dosarul nr. 2.353/1998 al Curţii de Apel Ploiesti – Secţia de contencios administrativ şi comercial.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 15 decembrie 1998, în prezenta reprezentantului Societăţii Comerciale "Vega" – S.A. din Ploiesti şi a reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 17 decembrie 1998.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 8 iunie 1998 Curtea de Apel Ploiesti – Secţia de contencios administrativ şi comercial a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 privind regularizarea datoriei fostei Companii Române de Petrol, într-o cauza având ca obiect anularea în parte a acestei ordonanţe, prin care s-a stabilit în sarcina fostei Companii Române de Petrol din Bucureşti o datorie de 14,49 milioane dolari S.U.A., echivalent a 101,89 miliarde lei, faţă de Banca Română de Comerţ Exterior – S.A. În motivarea excepţiei, Societatea Comercială „Vega” – S.A. din Ploiesti susţine ca obligaţia stabilită în sarcina societăţilor comerciale menţionate în anexa la ordonanţa criticata, de a încheia convenţii de rambursare a creditelor în valută acordate de Banca Română de Comerţ Exterior – S.A. Companiei Române de Petrol, este neconstitutionala, deoarece încalcă: art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, asa cum prevede, de altfel, şi art. 1 din Codul civil, întrucât reglementează raporturi juridice derulate anterior datei de 30 iunie 1996; art. 51 din Constituţie, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie; nesocoteste dispoziţii ale unor articole din Codul civil, care se referă la neretroactivitatea legii civile, la principiul libertăţii contractuale şi la apărarea dreptului de proprietate; art. 41 alin. (2) din Constituţie, care ocroteşte proprietatea privată, întrucât nu se tine seama de faptul ca la data emiterii ordonanţei de urgenta 49% din capitalul social al Societăţii Comerciale „Vega” – S.A. din Ploiesti era proprietate privată; principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat prin Constituţie şi prin Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, precum şi art. 125 din Constituţie, prin aceea ca Guvernul a instituit o obligaţie „de a face”, atribuţie ce nu îi aparţine, ci revine „în exclusivitate instanţei de judecată competente sa decidă…”. Se mai susţine ca ordonanţa atacată încalcă prevederile constituţionale ale art. 29 alin. (1), care se referă la libertatea conştiinţei, şi ale art. 30 alin. (1), care consacra libertatea de exprimare. În argumentarea privind neconstituţionalitatea art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 sta susţinerea autoarei excepţiei ca acest text legal se referă la „obligarea fără drept” a Societăţii Comerciale „Vega” – S.A. din Ploiesti de a încheia o convenţie de rambursare a unei sume neprimite şi nefolosite pentru ea la importul de ţiţei, deoarece nu a prelucrat niciodată, în existenta sa de aproape o suta de ani, o asemenea materie prima. De asemenea, se apreciază ca „Guvernul a smuls prin violenta consimţământul societăţii, care este astfel viciat ca urmare a dispoziţiilor legale atacate ca neconstituţionale, şi prin aceasta s-a încălcat principiul libertăţii contractuale”.Exprimandu-şi opinia, instanţa de judecată considera ca prevederile art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 sunt neconstituţionale în măsura în care reclamanta nu a primit şi nu a folosit credite în valută de la Banca Română de Comerţ Exterior – S.A.În conformitate cu prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.În punctul sau de vedere Guvernul considera ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât, "fiind beneficiara unui import de ţiţei pentru care a fost contractat un împrumut, este evident ca reclamanta este ţinuta de rambursarea datoriei". Totodată se precizează ca anexa la ordonanţa scoate în evidenta existenta unor datorii deja născute prin contractarea unui împrumut de la Banca Română de Comerţ Exterior – S.A., astfel că nu se pune problema încălcării principiului constituţional al neretroactivitatii legii. În legătură cu susţinerea ca se încalcă principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat, se arata ca prin ordonanţa nu sunt instituite datorii în sarcina reclamantei, ci se dispun, în principal, măsuri financiare de acoperire a unor datorii, unele măsuri de preluare la datoria publică a creditelor în valută acordate fostei Companii Române de Petrol şi de împărţire a datoriei pe beneficiarii sumelor în valută. În aceste condiţii se considera că nu poate fi vorba de încălcarea dreptului de proprietate privată, întrucât în cauza este problema plăţii unor datorii de către o societate comercială cu capital majoritar de stat, iar statul, în calitate de garant al împrumutului, trebuie să se implice cu măsuri de protecţie pentru sumele preluate la datoria publică.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, susţinerile părţii, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 privind regularizarea datoriei fostei Companii Române de Petrol prevede: „Societatea Naţionala a Petrolului „Petrom” – S.A. Bucureşti, precum şi societăţile comerciale menţionate în anexa la prezenta ordonanţă de urgenţă au obligaţia sa încheie convenţii de rambursare a creditelor în valută acordate de Banca Română de Comerţ Exterior – S.A.Sumele în lei ce se vor rambursa de către Societatea Naţionala a Petrolului "Petrom" – S.A. Bucureşti şi de către societăţile comerciale Băncii Române de Comerţ Exterior – S.A., reprezentând contravaloarea creditelor în valută, se vor vira de către Banca Română de Comerţ Exterior – S.A. la cursul valutar de la data efectuării plăţii, într-un cont special la trezoreria statului, şi vor fi utilizate pentru serviciul datoriei publice." În anexa la Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 privind situaţia datoriilor aferente importului de ţiţei, derulat prin Banca Română de Comerţ Exterior – S.A., pe societăţi comerciale, şi a costurilor de refinantare a acestor datorii la data de 30 iunie 1996 figurează şi reclamanta Societatea Comercială „Vega” – S.A. din Ploiesti cu o datorie faţă de Banca Română de Comerţ Exterior – S.A. în valoare de 14,49 milioane dolari S.U.A., revenind în lei 101,89 miliarde, la cursul de 7.032 lei/dolar S.U.A., existent la data de 30 iunie 1997.Examinând cauza, Curtea Constituţională constata ca argumentele invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate privesc stabilirea unei situaţii de fapt, şi anume dacă Societatea Comercială "Vega" – S.A. din Ploiesti a beneficiat sau nu de importul de ţiţei pentru care a fost contractat împrumutul care s-a dispus, prin ordonanţa, să fie rambursat parţial de aceasta societate comercială, respectiv definirea exactă a raporturilor juridice care stau la baza reglementării criticate.Asa cum rezultă din Încheierea din 15 iunie 1998 a Curţii de Apel Ploiesti – Secţia de contencios administrativ şi comercial, precum şi din înscrisul depus de autoarea excepţiei la dosarul instanţei, esenta motivarii excepţiei se reduce la faptul ca prin ordonanţa atacată s-a instituit o obligaţie de încheiere a unei convenţii de rambursare a unei sume neprimite şi nefolosite de către Societatea Comercială "Vega" – S.A. din Ploiesti la importul de ţiţei.În încheierea instanţei se reţin în acest sens următoarele: "În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a acestei ordonanţe reclamanta a arătat că nu a prelucrat niciodată ţiţei din import, nu a avut relaţii contractuale cu fosta Companie Română de Petrol şi nu a primit credite în valută de la Banca Română de Comerţ Exterior – S.A., astfel încât obligarea sa la încheierea unei convenţii de rambursare către aceasta a pretinsului credit de 14,49 milioane dolari S.U.A., prevăzut în anexa, încalcă principiile constituţionale."De altfel însăşi instanţa de judecată, în opinia sa, exprimată în aceeaşi încheiere prin care a sesizat Curtea Constituţională, consemnează: "Instanţa considera ca prevederile art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72 din 6 noiembrie 1997 sunt neconstituţionale în măsura în care reclamanta nu a primit şi nu a folosit credite în valută de la Banca Română de Comerţ Exterior – S.A., astfel încât obligarea sa la încheierea unei convenţii de rambursare a unui credit pe care nu l-a primit încalcă principiile constituţionale…”Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "În exercitarea controlului Curtea Constituţională se pronunţa numai asupra problemelor de drept…".Jurisprudenta Curţii Constituţionale a stabilit în mod constant, prin decizii definitive şi obligatorii, ca aspectele privind situaţia de fapt şi justificarea drepturilor subiective ale părţilor sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. În acest sens pot fi menţionate, de exemplu, deciziile: nr. 64 din 8 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 27 mai 1997, nr. 158 din 3 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 22 decembrie 1997, şi nr. 441 din 13 noiembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 5 decembrie 1997.Deoarece nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii, aceasta soluţie îşi menţine valabilitatea şi în cauza de faţa.Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1, 2, 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 privind regularizarea datoriei fostei Companii Române de Petrol, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Vega” – S.A. din Ploiesti în Dosarul nr. 2.353/1998 al Curţii de Apel Ploiesti – Secţia de contencios administrativ şi comercial.Definitivă.Pronunţată în şedinţa publică din data de 17 decembrie 1998.PREŞEDINTELE CURŢIICONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Gabriela DragomirescuOPINIE SEPARATĂPrevederile art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 privind regularizarea datoriei fostei Companii Române de Petrol sunt neconstituţionale (sub aspectul obligării Societăţii Comerciale „Vega” – S.A. din Ploiesti la rambursarea către Banca Română de Comerţ Exterior – S.A., conform anexei la ordonanţa, a sumei de 101,89 miliarde lei, reprezentând contravaloarea a 14,49 milioane dolari S.U.A., la cursul de 7.032 lei/dolar S.U.A., existent la 30 iunie 1997), în măsura în care Societatea Comercială „Vega” – S.A. din Ploiesti nu a beneficiat, direct ori indirect, de credite în valută acordate de Banca Română de Comerţ Exterior – S.A.Aceste dispoziţii legale contravin următoarelor prevederi constituţionale:– art. 1 alin. (3): "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate";– art. 41 alin. (1) teza întâi: "Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate";– art. 135 alin. (1): "Statul ocroteşte proprietatea";– art. 135 alin. (6): "Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă."De asemenea, prin raportare la prevederile art. 20 alin. (1) din Constituţie (conform cărora "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte"), prevederile art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 sunt în contradictie şi cu dispoziţiile art. 17 pct. 2 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului: „Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”(I). (I.1) Astfel cum se rezuma prin Încheierea din 15 iunie 1998 a Curţii de Apel Ploiesti – Secţia de contencios administrativ şi comercial, instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate de către Societatea Comercială "Vega" – S.A. din Ploiesti, aceasta susţine ca este neîntemeiată obligarea sa la rambursarea unor credite către Banca Română de Comerţ Exterior – S.A., în vederea regularizării datoriei fostei Companii Române de Petrol, întrucât Societatea Comercială "Vega" – S.A. din Ploiesti "nu a prelucrat niciodată ţiţei din import, nu a avut relaţii contractuale cu fosta Companie Română de Petrol şi nu a primit credite în valută de la Banca Română de Comerţ Exterior – S.A.".De buna seama ca aceste din urma aspecte constituie situaţii de fapt, a căror existenta poate fi verificata numai de către instanţa judecătorească sesizată cu soluţionarea litigiului, pe bază de probe administrate potrivit legii. Asemenea verificări cu privire la situaţia de fapt exced competentei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 7 august 1997, "În exercitarea controlului Curtea Constituţională se pronunţa numai asupra problemelor de drept […]".Curtea Constituţională nu a fost sesizată însă, prin încheierea instanţei judecătoreşti, la cererea autorului excepţiei de neconstituţionalitate, cu realizarea verificării dacă Societatea Comercială "Vega" – S.A. din Ploiesti a prelucrat vreodata ţiţei din import, a avut relaţii contractuale cu fosta Companie Română de Petrol sau a primit credite în valută de la Banca Română de Comerţ Exterior – S.A. Aceste verificări au rămas, desigur, în competenţa exclusiva a instanţei judecătoreşti care va soluţiona litigiul reclamantei Societatea Comercială "Vega" – S.A. din Ploiesti cu pârâtul Guvernul României.În realitate, Curtea Constituţională a fost sesizată, astfel cum rezultă neîndoielnic din Încheierea din 8 iunie 1998 a Curţii de Apel Ploiesti – Secţia de contencios administrativ şi comercial, cu "soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenta a Guvernului României nr. 72 din 6 noiembrie 1997„. Aceasta presupune compararea de către Curtea Constituţională a acestor prevederi legale cu dispoziţii constituţionale sau cu principii constituţionale – ceea ce reprezintă, neîndoielnic, o „pronunţare numai asupra problemelor de drept”, astfel cum impune art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992.De aceea Curtea Constituţională nu poate respinge excepţia de neconstituţionalitate care face obiectul acestei cauze, sub cuvânt ca soluţionarea excepţiei presupune verificarea unor "aspecte privind situaţia de fapt şi justificarea drepturilor subiective ale părţilor".(I.2) Este de principiu ca, întrucât excepţia de neconstituţionalitate este de ordine publică, aceasta poate fi ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti în orice faza procesuala – de exemplu, atât înainte de administrarea probelor (precum în speta), cat şi după administrarea probelor pentru deslusirea situaţiei de fapt.Presupunand ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 ar fi fost ridicată de către Societatea Comercială „Vega” – S.A. din Ploiesti după administrarea probelor în procesul desfăşurat în faţa instanţei judecătoreşti, s-ar mai fi putut oare respinge aceasta excepţie de neconstituţionalitate sub cuvânt ca soluţionarea sa presupune verificarea unor aspecte privind situaţia de fapt şi justificarea drepturilor subiective ale părţilor? Răspunsul este, evident, negativ, fiindca într-o asemenea alta situaţie verificarea ce excede competentei Curţii Constituţionale ar fi fost deja efectuată. Şi întrucât ar fi absurd ca soluţia Curţii Constituţionale să fie determinata doar de faza procesuala în care excepţia a fost ridicată (şi anume, anterior sau ulterior realizării probelor privind situaţia de fapt), rezultă ca în oricare dintre cele doua situaţii Curtea Constituţională trebuie să treacă la realizarea operaţiunilor juridice pentru care a fost investită, adică sa procedeze la controlarea abstracta a constituţionalităţii dispoziţiilor legale ce fac obiectul excepţiei.(I.3) Jurisprudenta anterioară a Curţii Constituţionale nu este relevanta în cauza de faţa.[(I.3.a)] Într-adevăr, Decizia nr. 64 din 8 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 27 mai 1997, a respins recursul declarat împotriva Deciziei nr. 121 din 16 octombrie 1996, publicată în acelaşi număr al Monitorului Oficial al României, cu alte cuvinte a menţinut Decizia nr. 121 din 16 octombrie 1996, confirmandu-i şi motivarea. Prin aceasta din urma decizie a fost admisă în parte excepţia de neconstituţionalitate ce făcea obiectul acelei cauze, constatandu-se ca prevederile legale la care se referea excepţia sunt constituţionale numai în măsura în care privesc bunurile deţinute de anumite categorii – specificate – de societăţi comerciale, nu şi bunurile deţinute de alte categorii – de asemenea, specificate – de societăţi comerciale, iar în considerentele deciziei s-a arătat ca revine instanţei judecătoreşti corecta aplicare a legii, în sensul de a stabili dacă, la data publicării legii ce a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, societatea comercială care ridicase excepţia îndeplinea ori nu anumite condiţii concrete în funcţie de care se inscria într-o categorie sau alta. Se poate, asadar, constata din examinarea acestei jurisprudente ca Decizia nr. 64 din 8 aprilie 1997 nu poate servi la motivarea respingerii excepţiei formulate de Societatea Comercială "Vega" – S.A. din Ploiesti, ci, dimpotriva, poate servi la motivarea admiterii acesteia.[(I.3.b)] Decizia nr. 158 din 3 iunie 1997 şi Decizia nr. 441 din 13 noiembrie 1997, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 22 decembrie 1997 şi, respectiv, nr. 343 din 5 decembrie 1997, nu pot sprijini nici ele motivarea respingerii excepţiei ridicate de Societatea Comercială "Vega" – S.A. din Ploiesti pe temeiul art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992. Într-adevăr, aceste doua decizii au respins, pe drept cuvânt, solicitarea adresată Curţii Constituţionale prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate de a constata, în mod direct, împrejurarea ca anumite hotărâri judecătoreşti ce fuseseră atacate prin recurs în anulare ramasesera definitive înainte de intrarea în vigoare a reglementării noii cai extraordinare de atac a recursului în anulare (reglementare care, conform sustinerii autorilor excepţiilor, nu s-ar fi putut aplica, datorită principiului neretroactivitatii legii, acelor hotărâri judecătoreşti rămase definitive sub imperiul legii anterioare). Se poate constata, din nou, ca prin aceasta jurisprudenta anterioară a Curţii Constituţionale s-a statuat în situaţii diferite în raport cu situaţia care face obiectul prezentei cauze, în care – spre deosebire de cele doua dosare din anul 1997 – excepţia de neconstituţionalitate nu cuprinde solicitarea efectuării, direct de către Curtea Constituţională, a unor verificări asupra situaţiei de fapt.* * *Faţa de considerentele de mai sus, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială "Vega" – S.A. din Ploiesti, în conformitate cu dispoziţiile art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 din Legea nr. 47/1992.(II) Examinarea fondului acestei excepţii de neconstituţionalitate determina concluzia ca, pentru motivele care vor fi înfăţişate în cele ce urmează, excepţia este intemeiata, în măsura în care, în fapt, Societatea Comercială "Vega" – S.A. nu a beneficiat, direct sau indirect, de credite în valută acordate de Banca Română de Comerţ Exterior – S.A. (situaţie de fapt a carei stabilire este, desigur, de atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti competente, potrivit legii, să soluţioneze litigiul de contencios administrativ dintre Societatea Comercială "Vega" – S.A. şi Guvernul României.(II.1) Societatea Comercială "Vega" – S.A. este persoana juridică de drept privat (iar nu de drept public), chiar dacă, la data emiterii Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 72/1997, 51% din capitalul acestei societăţi comerciale se afla în proprietatea privată a statului. În aceasta calitate, Societatea Comercială „Vega” – S.A. este titulara dreptului de proprietate privată, precum şi a altor categorii de drepturi patrimoniale asupra bunurilor ce compun patrimoniul sau, iar statul este doar acţionar, prin intermediul Fondului Proprietăţii de Stat.Alin. (6) al art. 135 din Constituţie, text invocat expres de către autorul excepţiei, prevede că "Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă", după ce prin alin. (1) al aceluiaşi articol se dispune ca "Statul ocroteşte proprietatea". De asemenea, potrivit art. 41 alin. (1) teza întâi din Constituţie, "Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate".În raport cu aceste dispoziţii constituţionale şi în măsura în care s-ar face dovada (în faţa instanţelor judecătoreşti competente) ca Societatea Comercială "Vega" – S.A. "nu a prelucrat niciodată ţiţei din import, nu a avut relaţii contractuale cu fosta Companie Română de Petrol şi nu a primit credite în valută de la Banca Română de Comerţ Exterior – S.A. (astfel cum sunt rezumate apărările autorului excepţiei prin încheierea instanţei judecătoreşti ce a sesizat Curtea), prevederile art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 constituie o violare a dreptului de proprietate aparţinând persoanei juridice de drept privat care este Societatea Comercială „Vega” – S.A. Într-adevăr, obligarea unei persoane juridice de drept privat ca, utilizând fonduri din patrimoniul propriu, să efectueze plata unei sume de bani către un terţ (în speta, Banca Română de Comerţ Exterior – S.A.) cu care nu are nici un raport juridic (contractual sau extracontractual) generator de obligaţii constituie o încălcare a dreptului de proprietate privată (mai precis, a prerogativei dispoziţiei juridice – jus abutendi) al acelei persoane juridice asupra fondurilor din patrimoniul propriu, utilizate pentru efectuarea acestei plati impuse. Iar atunci când aceasta obligare este dispusă printr-o lege sau printr-o ordonanţa ori printr-o ordonanţa de urgenţă, un asemenea act normativ este neconstitutional, contravenind dispoziţiilor art. 41 alin. (1) teza întâi şi ale art. 135 alin. (1) şi (6) din Constituţie.(II.2) Dispoziţiile art. 41 alin. (1) teza întâi şi ale art. 135 alin. (1) şi (6) din Constituţie sunt opozabile erga omnes, asadar chiar şi statului însuşi.O alta interpretare a acestor texte constituţionale este inadmisibila, în lumina prevederilor art. 17 pct. 2 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, potrivit cărora: "Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa", iar conform art. 20 alin. (1) din Constituţie, "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte".De aceea, autorităţilor publice – inclusiv Parlamentului şi Guvernului (precum şi, desigur, Curţii Constituţionale sau altor asemenea autorităţi) – le este interzis sa violeze proprietatea privată chiar şi dacă o asemenea violare ar îmbracă forma unei legi sau a unei ordonanţe ori a unei ordonanţe de urgenţă.(II.3) Societatea Comercială "Vega" – S.A. susţine ca "nu a prelucrat niciodată ţiţei din import, nu a avut relaţii contractuale cu fosta Companie Română de Petrol şi nu a primit credite în valută de la Banca Română de Comerţ Exterior – S.A.". Asupra realităţii acestei sustineri se va pronunţa, pe bază de probe, instanţa judecătorească (iar nu Curtea Constituţională), după repunerea cauzei pe rol.Dar presupunand ipotetic, pentru necesităţile acestei demonstratii, ca instanţa judecătorească ar constata, pe bază de probe, ca susţinerea corespunde realităţii, aceasta va insemna ca Societatea Comercială "Vega" – S.A. a fost "aleasă" în mod arbitrar prin art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 spre a i se impune măsurile respective. Cu alte cuvinte, ar rezultă ca i-ar fi permis statului ca, oricând doreşte, în baza liberului sau arbitru, fără nici un control, sa dispună oricărei societăţi comerciale măsuri prin care se încalcă dreptul de proprietate privată al acesteia. Mai mult decât atât, s-ar putea chiar imagina ca măsurile impuse Societăţii Comerciale „Vega” – S.A. prin art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 pot fi luate, la fel de bine, împotriva unei persoane fizice, „aleasă”, de asemenea, în baza unor criterii arbitrare. Şi toate acestea în condiţiile în care, potrivit art. 17 pct. 2 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, „Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.De aceea în măsura în care Societatea Comercială "Vega" – S.A. nu a beneficiat, direct sau indirect, de credite în valută acordate de Banca Română de Comerţ Exterior – S.A., prevederile art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 sunt în contradictie şi cu art. 1 alin. (3) din Constituţie, text conform căruia, între altele, „România este stat de drept, […] în care […] drepturile şi libertăţile cetăţenilor, […] dreptatea […] reprezintă valori supreme şi sunt garantate”.(III) Este posibila formularea unor eventuale contraargumente faţă de considerentele cuprinse în secţiunea (II) imediat anterioară. În cele ce urmează se va proceda la analizarea lor.(III.1) Articolul 135 alin. (6) din Constituţie dispune ca proprietatea privată este inviolabilă "în condiţiile legii", astfel încât s-ar putea susţine ca prin lege (sau prin ordonanţa a Guvernului ori prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului, acte emise în condiţii constituţionale) s-ar putea lua asemenea măsuri privitoare la dreptul de proprietate privată. Aceeaşi eventuala sustinere s-ar putea argumenta şi prin invocarea tezei a doua a alin. (1) al art. 41 din Constituţie, potrivit căreia conţinutul şi limitele dreptului de proprietate (publică sau privată) "sunt stabilite prin lege".O astfel de sustinere ar fi inexactă. Într-adevăr, trebuie observat ca Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 este, incontestabil, un act individual (chiar dacă se referă la mai mulţi subiecti pasivi decât Societatea Comercială „Vega” – S.A., dar fiecare în parte este individualizat, personalizat). Pe de altă parte însă este, de asemenea, incontestabil ca prin termenul lege folosit în art. 41 alin. (1) teza a doua, ca şi prin expresia condiţiile legii din cuprinsul textului art. 135 alin. (6) trebuie înţelese „un act normativ cu putere de lege” şi, respectiv, „condiţiile stabilite prin act normativ cu putere de lege”, asadar condiţiile impuse prin norme juridice cu caracter general şi impersonal, aplicabile oricăror subiecte de drept aflate într-o situaţie identică. Altfel s-ar ajunge la rezultatul inadmisibil ca pentru anumite persoane să fie impuse anumite măsuri care ar fi inaplicabile altor persoane aflate în condiţii identice. Cu alte cuvinte, este inadmisibil ca anumiti proprietari să se afle la adapost de restrictii ori impuneri care ar fi, pe de altă parte, obligatorii pentru alţi proprietari aflaţi într-o situaţie totalmente identică; sau, din nou cu alte cuvinte, este inadmisibil ca o anumită societate comercială concretă să fie obligată a rambursa către o banca un credit de care niciodată nu a beneficiat (sub rezerva ca aceasta situaţie de fapt ar rezultă indubitabil din probele administrate legal în faţa instanţelor judecătoreşti competente), iar toate celelalte societăţi comerciale din ţara, aflate într-o situaţie totalmente identică (adică nebeneficiare ale creditelor acordate de acea banca), sa nu fie supuse aceloraşi măsuri de restrangere a dreptului lor de proprietate.De aceea legea, avută în vedere de art. 41 alin. (1) teza întâi din Constituţie, şi, respectiv, condiţiile legii, la care se referă art. 135 alin. (6) din Constituţie, nu pot fi identificate cu prevederile art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997, care este „o lege cu caracter individual”.(III.2) Inaplicabilitatea în speta a art. 41 alin. (1) teza întâi şi a art. 135 alin. (1) şi (6) din Constituţie ar mai putea fi susţinută, eventual, şi prin recurgerea la dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora: "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav."Şi aceasta eventuala sustinere ar fi însă inexactă, întrucât: a) pentru motivele arătate imediat anterior în cadrul secţiunii (III.1) a acestei opinii separate, "legea" prin care se poate opera o asemenea restrangere trebuie să fie un act normativ, pe când Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 este un act cu caracter individual; b) în speta nu se poate identifica nici una dintre valorile enumerate la alin. (1) al art. 49 („apărarea siguranţei naţionale […]” etc.), singurele în raport cu existenta cărora ar fi admisibilă o restrangere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (precum dreptul de proprietate privată).(III.3) S-ar mai putea, eventual, contraargumenta în sensul că în speta dispoziţiile art. 41 alin. (1) teza întâi şi cele ale art. 135 alin. (1) şi (6) din Constituţie, referitoare la protecţia dreptului de proprietate privată, ar intră în coliziune cu şi ar fi astfel inlaturate de cele ale art. 53 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora: "Orice alte prestaţii [decât impozitele şi taxele] sunt interzise, în afară celor stabilite prin lege în situaţii excepţionale." Cu alte cuvinte, s-ar putea eventual susţine ca Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 este o „lege” care a obligat la „prestaţiile” prevăzute la art. 7 (încheierea unor convenţii de rambursare a creditelor în valută acordate de Banca Română de Comerţ Exterior – S.A.) „în situaţii excepţionale”.Şi aceasta eventuala sustinere ar fi însă inexactă, întrucât, pentru motivele arătate anterior în cadrul secţiunii (III.1) a acestei opinii separate, "legea" prin care se pot stabili, "în situaţii excepţionale", "orice alte prestaţii" trebuie să fie un act normativ, pe când Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 este un act cu caracter individual.(III.4) De asemenea, s-ar mai putea eventual contraargumenta în sensul că în speta dispoziţiile art. 41 alin. (1) teza întâi şi ale art. 135 alin. (1) şi (6) din Constituţie, referitoare la protecţia dreptului de proprietate privată, ar intră în coliziune cu şi ar fi astfel inlaturate de cele ale art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituţie, acestea din urma justificând constituţional emiterea art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997.Potrivit art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituţie, "Statul trebuie să asigure: […] b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;". Aceasta dispoziţie nu este însă pertinenta pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ce face obiectul prezentei cauze, întrucât: a) prin acceptarea aplicării sale ar insemna să se facă abstractie de împrejurarea ca aceasta sustinere nu este în nici un fel sugerata în punctul de vedere al Guvernului, înaintat Curţii Constituţionale potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în condiţiile în care exista puternice temeiuri spre a presupune ca, dacă ar fi fost vorba realmente despre necesitatea emiterii Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 în vederea „protejării intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară”, aceasta necesitate ar fi fost invocată expres în mentionatul punct de vedere al Guvernului; b) chiar şi dacă o asemenea invocare s-ar fi făcut (ori dacă s-ar considera ca ea este implicita), generalitatea termenilor utilizaţi la art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituţie este de natura sa impună prudenta în aplicarea acestui text în modalitatea concretă avută în vedere în cadrul acestei demonstratii; c) acceptarea restrângerii exerciţiului dreptului de proprietate prin recurgerea la dispoziţiile atât de generale ale art. 134 alin. (2) lit. b) ar lasă camp liber pentru măsuri arbitrare ale statului, care ar putea ocoli cu usurinta, pe aceasta cale indirecta, dispoziţiile restrictive ale art. 49 din Constituţie; d) în sfârşit, chiar şi dacă s-ar trece peste cele trei argumente imediat anterioare, trebuie observat ca, potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituţie, „Statul trebuie să asigure […]” nu numai „protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară”, ci şi, deopotrivă, „libertatea comerţului”; iar dacă este asa, atunci nu se vede de ce nu ar trebui sa prevaleze ideea ca prin art. 7 alin. 1 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 (care dispune ca Societatea Comercială „Vega” – S.A. „sa încheie convenţii de rambursare a creditelor în valută acordate de Banca Română de Comerţ Exterior – S.A.”) se încalcă libertatea comerţului.(III.5) Eventuala sustinere a aplicabilitatii în speta a art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituţie ar putea fi combinata cu argumentarea ca, în definitiv, în momentul emiterii Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 72/1997, statul detinea 51% din capitalul Societăţii Comerciale „Vega” – S.A., astfel încât putea impune măsurile economice prevăzute la art. 7 (chiar şi peste eventuala voinţa contrară a titularilor acţiunilor corespunzătoare restului de 49% din capital).O asemenea eventuala argumentare ar face însă abstractie, în mod nejustificat, de specificul exercitării drepturilor acţionarilor în cadrul societăţilor comerciale. Într-adevăr, titularii de acţiuni în cadrul societăţilor comerciale nu sunt proprietari (sau coproprietari ori coindivizari) ai acelor societăţi comerciale, întrucât dreptul lor poarta asupra acţiunilor, iar acestea le conferă prerogative specifice (cum sunt: dreptul de vot în adunarea generală a acţionarilor, dreptul de a incasa dividende etc.), care sunt diferite de prerogativele dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul acelor societăţi comerciale. În realitate, insesi societăţile comerciale (în calitatea lor de persoane juridice de drept privat) sunt titulare ale dreptului de proprietate (sau ale altor categorii de drepturi patrimoniale) asupra bunurilor aflate în patrimoniul lor. De aceea statul care, precum în speta, este acţionar majoritar în cadrul unei societăţi comerciale are doar posibilitatea ca, prin intermediul imputernicitilor Fondului Proprietăţii de Stat în cadrul adunării generale a acelei societăţi comerciale, sa exercite prerogativele conferite de lege oricărui acţionar (de exemplu, sa impună prin vot majoritar încheierea, cu o banca, de convenţii de rambursare a unor credite). Desigur, într-o astfel de situaţie ar fi deopotrivă aplicabile dispoziţiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998, potrivit cărora: "Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, de oricare dintre actionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei." Ceea ce înseamnă ca, dacă prin ipoteza, acţionarul majoritar ar impune ca societatea comercială sa încheie convenţii de rambursare către o banca a unor credite pe care, în realitate, nu le-a primit, ceilalţi acţionari ar putea cere desfiinţarea acestei decizii a adunării generale de către instanţa competenţa, care va trebui sa analizeze în ce măsura acest act cu titlu gratuit în favoarea băncii este în concordanta cu scopul obţinerii de profit, care exista implicit în orice act constitutiv al unei societăţi comerciale.Faţa de aceste consideratii rezultă ca dispoziţiile art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 nu ar putea fi întemeiate constituţional nici pe ideea exercitării de către stat, ca acţionar majoritar, a unor prerogative de proprietar, conform principiilor referitoare la dreptul de proprietate, statuate prin art. 41 şi 135 din Constituţie.(III.6) În sfârşit, este posibila invocarea – de această dată sub aspect metodologic – a dispoziţiilor tezei a doua a art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora: "[…] Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituţiei." Pe baza acestui text s-ar putea eventual argumenta ca, prin enuntul dispozitivului propus de prezenta opinie separată, se realizează o interpretare a intelesului normativ al prevederilor art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 şi/sau se indica modul în care trebuie aplicate aceste prevederi.Analizandu-se şi acest eventual argument trebuie să se observe ca, prin exigenta legală cuprinsă în teza a doua a art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se interzice Curţii Constituţionale: a) sa pronunţe decizii care să se adauge la conţinutul normativ al unei legi sau ordonanţe, asumându-şi astfel rolul de "legiuitor pozitiv"; b) sa pronunţe decizii prin care să controleze modul în care prevederile legale sunt aplicate, în fapt, de către cei cărora le sunt adresate.Asa fiind, înseamnă că nu se statuează asupra "modului de interpretare a legii" şi nici asupra "modului de aplicare a legii", ci se statuează asupra "intelesului contrar Constituţiei", atunci când Curtea Constituţională – potrivit prezentei opinii separate – ar dispune:"Prevederile art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 privind regularizarea datoriei fostei Companii Române de Petrol sunt neconstituţionale (sub aspectul obligării Societăţii Comerciale lt; lt;Vega gt; gt; – S.A. la rambursarea către Banca Română de Comerţ Exterior – S.A., conform anexei la ordonanţa, a sumei de 101,89 miliarde lei, reprezentând contravaloarea a 14,49 milioane dolari S.U.A., la cursul de 7.032 lei/dolar S.U.A., existent la 30 iunie 1997) în măsura în care Societatea Comercială lt; lt;Vega gt; gt; – S.A. din Ploiesti nu a beneficiat, direct ori indirect, de credite în valută acordate de Banca Română de Comerţ Exterior – S.A.”Acest enunt constituie o statuare asupra "intelesului contrar Constituţiei" al dispoziţiilor art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997, fără a se realiza o interpretare a acestor dispoziţii, fără a se realiza un control asupra modului de aplicare a acestora şi fără a se adauga la conţinutul lor normativ. Într-adevăr, acest enunt identifica o încălcare a unor texte constituţionale [art. 1 alin. (3), art. 41 alin. (1) teza întâi şi art. 135 alin. (1) şi (6)], lipsind de efecte prevederile art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997, dacă („în măsura în care”) ele ar avea înţelesul de a obliga Societatea Comercială „Vega” – S.A. la rambursarea către Banca Română de Comerţ Exterior – S.A. a sumei de 101,89 miliarde lei, deşi Societatea Comercială „Vega” – S.A. nu a beneficiat, direct sau indirect, de credite în valută acordate de Banca Română de Comerţ Exterior – S.A. (împrejurare de fapt asupra căreia, desigur, nu Curtea Constituţională, ci instanţele judecătoreşti sunt competente sa decidă).(IV) Curtea Constituţională are nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a se pronunţa asupra "intelesului contrar Constituţiei" [conform art. 2 alin. (3) teza finala din Legea nr. 47/1992] al dispoziţiilor art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997, în măsura în care Societatea Comercială „Vega” – S.A. din Ploiesti nu a beneficiat, direct sau indirect, de credite în valută acordate de Banca Română de Comerţ Exterior – S.A.(IV.1) S-a subliniat de mai multe ori pe parcursul prezentei opinii separate că nu Curtea Constituţională, ci instanţele judecătoreşti au competenţa de a stabili, potrivit legii, dacă este ori nu reală susţinerea formulată de Societatea Comercială "Vega" – S.A. în sensul că "nu a prelucrat niciodată ţiţei din import, nu a avut relaţii contractuale cu fosta Companie Română de Petrol şi nu a primit credite în valută de la Banca Română de Comerţ Exterior". Până la sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa judecătorească nu statuase încă, potrivit legii, asupra conformitatii sau neconformitatii cu realitatea a situaţiei de fapt prezentate de către Societatea Comercială "Vega" – S.A. După repunerea cauzei pe rolul instanţei judecătoreşti şi după administrarea probelor, potrivit legii, instanţa va putea constata, după caz, fie ca susţinerea formulată de Societatea Comercială "Vega" – S.A. nu este reală, fie ca aceasta este reală.Dacă instanţa judecătorească va constata ca susţinerea referitoare la situaţia de fapt nu este reală, este de presupus ca aceasta va decide respingerea acţiunii reclamantei (în măsura în care, desigur, nu ar exista alte motive care să impună totuşi admiterea acţiunii – motive care însă exced cadrului analizei de faţa).Cum va trebui însă instanţa judecătorească sa procedeze în ipoteza în care, pe baza probelor administrate potrivit legii, ar rezultă ca, în realitate, Societatea Comercială "Vega" – S.A. "nu a prelucrat niciodată ţiţei din import, nu a avut relaţii contractuale cu fosta Companie Română de Petrol şi nu a primit credite în valută de la Banca Română de Comerţ Exterior"? Va putea, în acel moment, instanţa judecătorească sa dispună, ea, neaplicarea legii, adică a dispoziţiilor art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997? Va putea instanţa judecătorească sa decidă ca o dispoziţie legală nu se aplică, întrucât acea dispoziţie legală încalcă anumite prevederi ale Constituţiei din 1991? Va putea instanţa judecătorească să se substituie atribuţiilor – exclusive – ale Curţii Constituţionale de „unica autoritate de jurisdicţie constituţională” [conform art. 1 alin (1) din Legea nr. 47/1992]? Va putea instanţa judecătorească să facă abstractie de dispoziţiile art. 123 din Constituţie, text potrivit căruia: „(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (2) Judecătorii […] se supun numai legii”? Răspunsul este, evident, negativ. Instanţa judecătorească va fi obligată sa dea curs dispoziţiilor legale în vigoare, pertinente pentru soluţionarea litigiului, adică să se supună legii, asadar să constate ca „este legal” ca Societatea Comercială „Vega” – S.A. să fie obligată la încheierea unor contracte pentru rambursarea către Banca Română de Comerţ Exterior – S.A. a sumei de 101,89 miliarde lei. O hotărâre judecătorească prin care s-ar dispune neaplicarea unei legi în vigoare ar fi nelegală.(IV.2) Iar dacă este asa, atunci instanţa judecătorească sesizată pentru soluţionarea litigiului dintre Societatea Comercială "Vega" – S.A. şi Guvernul României, după ce va repune cauza pe rol ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale de respingere a prezentei excepţii de neconstituţionalitate, nici nu ar mai trebui sa paseasca la administrarea probelor pe baza cărora să fie stabilită reală situaţie de fapt, întrucât: a) dacă din probe va rezultă ca susţinerea reclamantei Societatea Comercială "Vega" – S.A. nu corespunde realităţii, acţiunea va trebui, evident, respinsă (ca neîntemeiată); b) iar dacă, dimpotriva, din probe ar rezultă ca susţinerea reclamantei corespunde realităţii, acţiunea va trebui, de asemenea, respinsă (ca inadmisibila, fiindca este inadmisibil sa ceri sa nu ti se aplice legea). Cu alte cuvinte, decizia Curţii Constituţionale prin care excepţia este respinsă cu motivarea ca în speta soluţionarea sa presupune verificarea unor "aspecte privind situaţia de fapt şi justificarea drepturilor subiective ale părţilor", verificare care intră în competenţa exclusiva a instanţei judecătoreşti, face inutila desfăşurarea oricărei proceduri judecătoreşti ulterioare, inclusiv a procedurilor pentru care cauza este trimisa la instanţa judecătorească de către Curtea Constituţională, fiindca, indiferent de rezultatul acestor proceduri judecătoreşti referitoare la stabilirea situaţiei de fapt, acţiunea va trebui respinsă.(IV.3) Cu toate acestea s-ar putea eventual considera, pentru necesităţile demonstratiei de faţa, ca o anumită ratiune ar mai exista totuşi pentru desfăşurarea de către instanţa judecătorească a procedurilor de stabilire, pe bază de probe, a situaţiei de fapt. Este vorba despre ratiunea conform căreia, în ipoteza în care din probele administrate ar rezultă ca este reală susţinerea reclamantei Societatea Comercială "Vega" – S.A. cu privire la situaţia de fapt, reclamanta (sau instanţa judecătorească din oficiu) ar putea ridica din nou, dar într-o conjunctura diferita, excepţia de neconstituţionalitate, atâta timp cat, de această dată, este clar că nu s-ar mai pune problema verificării de către însăşi Curtea Constituţională a unor "aspecte privind situaţia de fapt şi justificarea drepturilor subiective ale părţilor", pur şi simplu pentru ca aceste verificări au fost deja efectuate. Vor fi aplicabile în acel moment rationamentele expuse mai sus, în cadrul secţiunii (I.2), rationamente care demonstreaza ca, întrucât ar fi absurd ca soluţia Curţii Constituţionale să fie determinata doar de faza procesuala în care excepţia a fost ridicată (şi anume, anterior sau ulterior realizării probelor privind situaţia de fapt), înseamnă ca în oricare dintre cele doua situaţii Curtea Constituţională trebuie să treacă la realizarea operaţiunilor juridice pentru care a fost investită, adică sa procedeze la controlarea abstracta a constituţionalităţii dispoziţiilor legale ce constituie obiectul excepţiei. În plus, ar mai insemna ca decizia la care se referă prezenta opinie separată ar avea de fapt semnificatia unei respingeri pentru motivul prematuritatii ridicării excepţiei, cu consecinţa prelungirii nejustificate a procesului, în următoarele etape: trimiterea cauzei la instanţa judecătorească, în vederea realizării verificărilor de fapt care exced competentei Curţii Constituţionale; desfăşurarea procedurilor judecătoreşti de realizare a acestor verificări; ridicarea din nou a excepţiei de neconstituţionalitate; soluţionarea, abia în aceasta noua conjunctura, a fondului excepţiei de neconstituţionalitate (prin admiterea sau respingerea ei, după caz). Este însă evident ca o asemenea prelungire inutila a procesului nu poate constitui intenţia Deciziei nr. 183 din 17 decembrie 1998 a Curţii Constituţionale, astfel încât exista un motiv suplimentar pentru a concluziona ca aceasta Curte are nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a se pronunţa asupra "intelesului contrar Constituţiei" [conform art. 2 alin. (3) teza finala din Legea nr. 47/1992] al dispoziţiilor art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997, în măsura în care Societatea Comercială „Vega” – S.A. din Ploiesti nu a beneficiat, direct sau indirect, de credite în valută acordate de Banca Română de Comerţ Exterior – S.A.(V) Deosebirea dintre, pe de o parte, decizia la care se referă prezenta opinie separată şi, pe de altă parte, enuntul acestei opinii separate consta în aceea ca, în cazul în care, ipotetic, în urma verificărilor efectuate de către instanţa judecătorească pe bază de probe, ar rezultă ca Societatea Comercială "Vega" – S.A. nu a beneficiat, direct sau indirect, de credite acordate de Banca Română de Comerţ Exterior – S.A., atunci efectele neconstitutionalitatii art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 [neconstituţionalitate demonstrata prin argumentele înfăţişate în cadrul secţiunilor (II) şi (III) de mai sus] nu ar mai putea fi inlaturate de către instanţa judecătorească. Nici o alta autoritate decât Curtea Constituţională nu ar putea inlatura ipotetica violare a dreptului de proprietate privată al reclamantei Societatea Comercială „Vega” – S.A., întrucât numai acestei Curţi îi este conferita, prin art. 144 lit. c) din Constituţie, puterea de a decide lipsirea de efecte a dispoziţiilor art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 (altfel decât prin abrogare, adică prin recunoaşterea ipoteticei erori de către legiuitorul însuşi).Constituţia şi Legea nr. 47/1992 au conferit Curţii Constituţionale puteri pe care aceasta nu trebuie să evite a le exercita.Constituie o asemenea evitare abandonarea soluţionării unui litigiu în competenţa exclusiva a instanţei judecătoreşti, atunci când soluţia litigiului depinde şi de caracterul constituţional ori neconstitutional al unei legi pe care nici o instanţa judecătorească din România nu are puterile constituţionale de a nu o aplica fără a încalcă ea însăşi legea şi, prin aceasta, în mod indirect, Constituţia.Una dintre menirile oricărei Constituţii este aceea de a apara cetăţenii acelei tari împotriva abuzurilor statului. Numai Curtea Constituţională poate asigura aceasta apărare atunci când abuzurile statale se realizează prin dispoziţii legale.(VI) Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept. De aceea, considerentele şi dispozitivul deciziei la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii erga omnes, conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cat şi enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertăţii de exprimare şi afirmarea independentei unuia dintre judecătorii Curţii Constituţionale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinta soluţionării litigiului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti sau în privinta constituţionalităţii prevederilor art. 7 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 72/1997 privind regularizarea datoriei fostei Companii Române de Petrol.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAI–––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește