DECIZIE Nr. 18 din 27 februarie 1996

Ioan Deleanu – preşedinteCostica Bulai – judecătorViorel Mihai Ciobanu – judecătorMihai Constantinescu – judecătorAntonie Iorgovan – judecătorRaul Petrescu – procurorDoina Suliman – magistrat-asistentPe rol pronunţarea asupra recursului declarat de Societatea Comercială "Tehnocin" – S.A. Onesti împotriva Deciziei nr. 89, pronunţată la data de 4 octombrie 1995 de Curtea Constituţională.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 20 februarie 1996, în prezenta recurentei, Societatea Comercială "Tehnocin" – S.A. Onesti, şi în lipsa celorlalte părţi legal citate, şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea Constituţională a amânat pronunţarea la data de 27 februarie 1996.CURTEA,examinând actele şi lucrările dosarului, constata:Prin Decizia nr. 89 din 4 octombrie 1995, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 76/1992 astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994, invocată de Tribunalul Maramures, din oficiu, în Dosarul nr. 2.569/1994 al acestui tribunal, de Societatea Comercială „Bonalungi Prod.” – S.R.L. Oradea în Dosarul nr. 643/1994 al Tribunalului Bihor, de Societatea Comercială „Armit” – S.R.L. Bucureşti în Dosarul nr. 1.671/1994 al Tribunalului Municipiului Bucureşti – Secţia comercială, de Societatea Comercială „Tehnocin” – S.A. Onesti, în Dosarul nr. 2.107/1994 al Curţii de Apel Bacau, şi de Societatea Comercială „Martexim” – S.A. Baia Mare în Dosarul nr. 5.578/1994 al Tribunalului Maramures; toate aceste sesizări au fost conexate, întrucât priveau constituţionalitatea aceleiaşi dispoziţii legale.Prin art. 7 din Legea nr. 76/1992 s-a instituit o penalitate pentru fiecare zi de întârziere a plăţii datorate unei persoane juridice, după împlinirea unui termen de 30 de zile de la scadenta.Excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată cu motivarea ca aceasta dispoziţie ar fi contrară următoarelor prevederi constituţionale: art. 29 privind libertatea conştiinţei, art. 30 privind libertatea de exprimare, art. 134 alin. (2) privind libertatea comerţului şi art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii.Decizia recurată a reţinut ca dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 76/1992 nu sunt contrare prevederilor constituţionale sus-menţionate, atât libertatea conştiinţei, cat şi libertatea de exprimare sau libertatea comerţului, neinterzicand legiuitorului posibilitatea de a institui o clauza penală în vederea disciplinarii plăţilor datorate persoanelor juridice pentru produsele livrate, pentru lucrările executate sau pentru serviciile prestate. De asemenea, decizia a reţinut ca această măsură nu este contrară egalităţii cetăţenilor în faţa legii.Societatea Comercială "Tehnocin" – S.A. Onesti a atacat cu recurs Decizia Curţii Constituţionale nr. 89 din 4 octombrie 1995, reluand, în esenta, susţinerile din faţa primei instanţe.CURTEA,având în vedere decizia atacată cu recurs, motivele de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor în cauza, concluziile procurorului, precum şi dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 76/1992 raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Potrivit primului motiv de recurs, recurenta considera ca, prin instituirea clauzei penale prevăzute de art. 7 din Legea nr. 76/1992, legiuitorul s-a substituit părţilor contractuale, ceea ce este contrar prevederilor art. 29 privind libertatea conştiinţei şi art. 30 privind libertatea de exprimare, din Constituţie.Instituirea unei norme având ca scop asigurarea plăţii produselor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate nu poate avea semnificatia încălcării libertăţii conştiinţei sau libertăţii de exprimare.Pe lângă faptul ca exerciţiul acestor drepturi este un atribut fundamental al cetăţenilor, asa încât prevederile constituţionale corespunzătoare sunt aplicabile persoanelor juridice numai în măsura în care interesează exerciţiul drepturilor respective de către cetăţeni, ceea ce se exclude în ipoteza avută în vedere de art. 7 din Legea nr. 76/1992, nu este de conceput ca un drept să justifice o ilegalitate, deci ca libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare, care, în domeniul contractual fundamentează libertatea contractuală, să justifice practica neachitarii preţului pentru produsele livrate, lucrările executate sau serviciile prestate. De aceea, în virtutea principiului libertăţii contractuale, nu se poate nega atributul legiuitorului de a stabili o clauza penală pentru plata preţului datorat, existând interesul public ca persoana juridică ce şi-a îndeplinit obligaţia de livrare să-şi poată constitui resursele financiare de care depinde îndeplinirea obligaţiilor sale fiscale şi de alta natura, continuarea producţiei şi propria sa dezvoltare. Caracterul imperativ sau dispozitiv al art. 7 din Legea nr. 76/1992, republicată, este o problemă de interpretare a legii, nu de constituţionalitate, fiind deci de competenţa instanţelor judecătoreşti.De aceea art. 7 din Legea nr. 76/1992 nu împiedica dreptul părţilor de a încheia contractul, nici libertatea lor în stabilirea clauzelor contractuale, fiind doar un mijloc contractual de sancţionare a părţii care, deşi a primit livrarea, îşi încalcă obligaţia de plată a preţului datorat, întrucât generalizarea unei asemenea practici este contrară unui interes public evident.Pentru aceleaşi motive, nu este întemeiat nici cel de-al doilea motiv de recurs, legat de principiul libertăţii contractuale, mai ales având în vedere prevederile art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituţie, care justifica interesul statului de a institui mijloace legale care să descurajeze pe rau-platnici, în scopul de a oferi un minimum de garanţii pentru agenţii economici corecti.Nici motivul de recurs legat de încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie nu poate fi reţinut. Se susţine de recurent ca aplicarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii ar presupune instituirea unei clauze penale şi pentru nelivrarea produsului contractat, nu doar pentru neplata preţului datorat.În afară faptului ca principiul egalităţii priveşte pe cetăţeni, nu pe persoanele juridice, desigur în măsura în care nu ar fi afectată egalitatea cetăţenilor în faţa legii, ceea ce nu este cazul în litigiul de faţa, dar nici dacă s-ar adopta teza recurentului, critica formulată nu se justifica, cat timp cele doua ipoteze avute în vedere – livrarea şi plata datorată – reprezintă situaţii juridice diferite, astfel ca nici soluţiile juridice corespunzătoare nu pot fi identice. În prima ipoteza exista interesul furnizorului, al executantului de lucrări sau al prestatorului de servicii de a incasa preţul, pe când în cea de-a doua ipoteza debitorul rau-platnic a primit livrarea, astfel încât singurul interes pentru care un rau-platnic totuşi ar efectua plata este legat de mijloacele de răspundere contractuală.Alte argumente invocate în recurs nu privesc aspecte de constituţionalitate, fiind deci irelevante pentru controlul constituţionalităţii art. 7 din Legea nr. 76/1992.Faţa de considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. c) şi art. 145 alin. (2) din Constituţie, ale art. 1, art. 3 şi art. 13 alin. (1) lit. A. c), art. 23, art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 47/1992,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge recursul declarat de Societatea Comercială "Tehnocin" – S.A. Onesti împotriva Deciziei nr. 89 pronunţată la data de 4 octombrie 1995 de Curtea Constituţională. Definitivă.Pronunţată în şedinţa din 27 februarie 1996.PREŞEDINTE, prof. univ. dr. Ioan DeleanuMagistrat-asistent,Doina Suliman–––––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește