DECIZIE nr. 168 din 6 iunie 2002

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 teza întâi şi ale art. 145 din Codul de procedură penală



Nicolae Popa – preşedinteCostica Bulai – judecătorNicolae Cochinescu – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorPetre Ninosu – judecătorŞerban Viorel Stanoiu – judecătorIoan Vida – judecătorIuliana Nedelcu – procurorMihaela Senia Costinescu – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 teza întâi şi ale art. 145 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Neculai şi Duman Palfi în Dosarul nr. 524/2002 al Curţii de Apel Pitesti – Secţia penală.La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, arătând ca asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 141 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 179/2001 şi prin Decizia nr. 180/2001, statuand ca aceste dispoziţii sunt constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:Prin Încheierea din 21 februarie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 524/2002, Curtea de Apel Ploiesti – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 teza întâi şi ale art. 145 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Neculai Gheorghe şi Palfi Duman în dosarul acelei instanţe.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine ca art. 141 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală este contrar prevederilor constituţionale ale art. 20 alin. (2), deoarece nu prevede calea de atac a recursului şi împotriva încheierii prin care se respinge cererea de revocare a unei măsuri preventive. Se susţine ca dispoziţiile criticate contravin prevederilor art. 2 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care stabilesc ca "Orice persoană declarata vinovata de o infracţiune de către un tribunal are dreptul sa ceara examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege", articolul fiind intitulat "Dreptul la doua grade de jurisdicţie".Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine, de asemenea, ca dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 23 alin. (1) şi ale art. 25 alin. (1) din Constituţie. Se susţine ca art. 145 alin. 2 se referă exclusiv la faza urmăririi penale, de unde rezultă ca atunci când măsura este dispusă de instanţa aceasta nu mai este limitată în timp şi durează până la soluţionarea cauzei. Aceasta conduce la neconstituţionalitatea textului de lege criticat, creandu-se soluţii diferite, după cum măsura se dispune în cursul urmăririi penale, când durata acesteia nu poate depăşi 30 de zile, sau în cursul judecaţii, când durata nu este limitată. Autorul excepţiei susţine ca este o situaţie similară celei reglementate prin dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998. Prin urmare, autorul excepţiei susţine ca măsura obligării de a nu părăsi localitatea nu putea fi dispusă decât pentru cel mult 30 de zile, iar nu sine die, asa cum s-a procedat.Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei, Curtea de Apel Pitesti – Secţia penală arata că nu exista nici o neconcordanta între dispoziţiile art. 141 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală şi ale art. 20 alin. (2) din Constituţie, cele două categorii de norme vizând materii diferite. Se apreciază ca este mai curând o problemă de modificare a dispoziţiilor art. 141, astfel încât acestea să permită atacarea, separat cu recurs, a încheierii prin care s-a respins cererea de revocare a măsurii preventive. Reglementările internaţionale au prioritate, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţie, dar acestea nu se pot substitui dreptului intern, care poate reglementa reguli de procedura penală pentru anumite situaţii, competenţa şi căile de atac fiind materii în care reglementarea este atributul exclusiv al legiuitorului intern.În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală, în special a celor care limitează durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea la 30 de zile, lăsând să se înţeleagă ca în cursul judecaţii aceasta durata nu este limitată, instanţa apreciază ca dispoziţiile constituţionale prevăzute la art. 16 alin. (1) şi la art. 23 alin. (1) nu au legătură cu dispoziţiile art. 145 alin. 2 din Codul de procedură penală. Singura dispoziţie care ar putea fi pusă în discuţie este cea prevăzută de art. 25 alin. (1) din Constituţie, referitoare la dreptul la libera circulaţie. Textul menţionează însă ca numai legea stabileşte condiţiile exercitării dreptului la libera circulaţie în ţara şi străinătate, astfel ca legea poate să ingradeasca şi sa limiteze exercitarea acestui drept. Dacă s-ar pune problema ca şi în cursul judecaţii măsura să fie limitată în timp, aceasta ar insemna modificarea legii, ceea ce excede competentei Curţii Constituţionale. Nu se poate accepta similitudinea invocată între dispoziţiile art. 149 alineatul final şi cele ale art. 145 alin. 2 din Codul de procedură penală, deoarece, pe de o parte, metoda analogica nu are suport în materie procesuala penală, iar pe de altă parte, Constituţia se referă la măsura arestării preventive atunci când limitează durata la 30 de zile, nu şi la durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea. În afară de aceasta, deşi nelimitată ca durata pe parcursul judecaţii, exista oricând posibilitatea revocării măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, din oficiu sau la cerere, în conformitate cu prevederile art. 139 sau 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, atunci când nu mai exista temei pentru menţinerea ei sau când măsura obligării de a nu părăsi localitatea este ilegala.În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a trimite punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în cauza.Guvernul considera excepţia ca fiind neîntemeiată. În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, Guvernul precizează ca referirea la prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este fundamentată, întrucât acestea se referă la dreptul la o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti prin care se constata vinovăţia unei persoane, pe când art. 141 alin. 1 se referă la încheiere, deci la o hotărâre prin care nu se soluţionează fondul cauzei, ci priveşte o măsura procesuala provizorie.În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală, considerate ca fiind contrare prevederilor art. 16, 23 şi 25 din Constituţie, Guvernul arata ca măsura obligării de a nu părăsi localitatea este o constrângere în stricta conformitate cu prevederile art. 49 din Constituţie, referitoare la restrangerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi cu dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivita cărora competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege. Mai mult, art. 25 alin. (1) teza a doua din Constituţie prevede că legea stabileşte condiţiile exercitării dreptului la libera circulaţie, putând institui limitări ale exerciţiului acestui drept, fără a contraveni prevederilor constituţionale.Preşedinţii Camerei Deputaţilor şi Senatului nu au trimis punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Curtea Constituţională constata ca este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 141 alin. 1 teza întâi şi ale art. 145 din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:– Art. 141 alin. 1 teza întâi: "Încheierea data în prima instanţa prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat.";– Art. 145: "Măsura obligării de a nu părăsi localitatea consta în îndatorirea impusa învinuitului sau inculpatului, de procuror ori de instanţa de judecată, de a nu părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură. Procurorul poate lua această măsură prin ordonanţa şi numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1.În cursul urmăririi penale, durata măsurii prevăzute în alineatul precedent nu poate depăşi 30 de zile.În caz de încălcare a măsurii aplicate se poate lua împotriva învinuitului sau inculpatului una din celelalte măsuri preventive, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acelor măsuri."Dispoziţiile constituţionale invocate de autorii excepţiei ca fiind incalcate sunt următoarele:– Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.";– Art. 20 alin. (2): "Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.";– Art. 23 alin. (1): "Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.";– Art. 25 alin. (1): "Dreptul la libera circulaţie, în ţara şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept."Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constata ca prevederile art. 141 alin. 1 teza întâi şi ale art. 145 din Codul de procedură penală sunt constituţionale, iar excepţia, sub acest aspect, este neîntemeiată.În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei referitoare la îngrădirea prin art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală a dreptului de exercitare a căilor de atac, întrucât acesta nu prevede calea de atac a recursului şi împotriva încheierii prin care se respinge cererea de revocare a unei măsuri preventive, Curtea retine ca art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală este în deplina concordanta cu art. 128 din Constituţie, care reglementează folosirea căilor de atac. Acest drept fundamental se realizează în condiţiile legii şi, prin urmare, este în competenţa exclusiva a legiuitorului de a stabili care sunt căile de atac şi în ce condiţii pot fi exercitate. Faptul ca încheierea prin care se respinge cererea de revocare a măsurii arestării preventive nu poate fi atacată separat cu recurs se explica, pe de o parte, prin necesitatea de a evita o prelungire abuzivă a procesului, iar pe de altă parte, prin faptul ca respectiva încheiere poate fi atacată cu recurs o dată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei.Prevederile art. 2 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu sunt aplicabile în cauza dedusă judecaţii, întrucât acestea se referă la dreptul persoanei la o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti prin care se soluţionează un proces, în timp ce art. 141 alin. 1 se referă la încheierea prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive, deci nu priveşte o hotărâre prin care se soluţionează fondul cauzei.Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală, Curtea constata ca acestea nu sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece nu instituie nici un fel de privilegii sau discriminări. Faptul ca legiuitorul a instituit numai pentru faza urmăririi penale o durată maxima de 30 de zile în care invinuitul sau inculpatul este supus măsurii obligării de a nu părăsi localitatea nu poate conduce la concluzia ca în acest mod s-ar crea o discriminare nejustificată a persoanelor aflate în faza judecaţii, împotriva cărora instanţa poate dispune luarea măsurii preventive pe întreaga durata a desfăşurării procesului. Aceasta împrejurare este justificată de necesitatea soluţionării cu celeritate a procesului penal şi pentru evitarea obstructionarii cercetării judecătoreşti. Este evident ca situaţiile în care se afla aceste persoane nu sunt similare, astfel încât tratamentul juridic nu poate fi decât diferenţiat. De altfel, în conformitate cu prevederile art. 139 sau 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, exista oricând posibilitatea revocării măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai exista temei pentru menţinerea măsurii preventive.Curtea constata, de asemenea, ca dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală nu sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (1) privind libertatea individuală sau ale art. 25 alin. (1) referitoare la libera circulaţie, deoarece măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea reprezintă o restrangere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi în deplina concordanta cu prevederile art. 49 din Constituţie. Aceasta măsura preventivă se impune pentru desfăşurarea în bune condiţii a instrucţiei penale, iar legea reglementează cazurile şi condiţiile în care ea este aplicabilă.În ceea ce priveşte referirea la dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998, Curtea constata că nu se poate stabili nici o legătură între dispoziţiile art. 145 şi cele ale art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, astfel încât soluţia adoptată în decizia menţionată mai sus, precum şi considerentele pe care aceasta se întemeiază nu sunt valabile şi în cauza de faţa.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 teza întâi şi ale art. 145 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Neculai şi Duman Palfi în Dosarul nr. 524/2002 al Curţii de Apel Pitesti – Secţia penală.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 iunie 2002.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. NICOLAE POPAMagistrat-asistent,Mihaela Senia Costinescu––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește