DECIZIE nr. 160 din 19 octombrie 1999

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 136 alin. (1) teza finala din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 10 din 23 noiembrie 1972



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorIoan Muraru – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorPaula C. Pantea – procurorDoina Suliman – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 136 alin. (1) din Codul muncii, ridicată de Maria Chiriac în Dosarul nr. 255/1999 al Tribunalului Iaşi.La apelul nominal Consiliul Local al Comunei Tutora este reprezentat de consilier juridic Mihaela Adriana Fonocu. Lipsesc celelalte părţi, şi anume Maria Chiriac şi Direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat – Trezoreria Iaşi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Consiliului Local al Comunei Tutora considera ca excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibila, deoarece autoarea acesteia, lăsând să se judece procesul de către instanţa de fond, fără a ridica excepţia, se supune autorităţii lucrului judecat. Neatacând sentinta, creditoarea, autoare a excepţiei, a considerat-o legală şi temeinica şi, implicit, a considerat ca art. 136 din Codul muncii, în temeiul căruia au fost acordate drepturile băneşti solicitate, este constituţional. Se apreciază, de asemenea, ca, prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei de apel, creditoarea apelantă îşi contesta titlul executoriu pe baza căruia a formulat cererea de înfiinţare şi validare a popririi.Reprezentantul Ministerului Public solicita admiterea excepţiei, deoarece considera ca art. 136 alin. (1) din Codul muncii este abrogat prin efectul art. 150 alin. (1) din Constituţie, fiind contrar prevederilor constituţionale ale art. 38 privind dreptul la munca.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 28 aprilie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 255/1999, Tribunalul Iaşi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 136 alin. (1) din Codul muncii, ridicată de Maria Chiriac. Excepţia a fost invocată cu ocazia judecării apelului introdus împotriva Sentinţei civile nr. 12.570 din 11 septembrie 1998, prin care Judecătoria Iaşi a respins cererea de înfiinţare şi validare a popririi, formulată de autoarea excepţiei, în temeiul art. 136 din Codul muncii.Autorul excepţiei susţine ca dispoziţiile art. 136 din Codul muncii "trebuie considerate desuete sub aspectul lor restrictiv, în raport cu prevederile constituţionale care garantează dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei atunci când, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea la timp a unei cereri, este indreptatita să obţină recunoaşterea dreptului pretins".Exprimandu-şi opinia, instanţa de judecată apreciază ca, în măsura în care excepţia vizează dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale art. 136 din Codul muncii, este inadmisibila, deoarece acestea nu sunt pertinente în soluţionarea cauzei. În consecinţa, în temeiul art. 23 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, instanţa de judecată a respins excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii. În ceea ce priveşte însă alin. (1) al aceluiaşi articol, instanţa considera ca acesta este abrogat prin efectul art. 150 alin. (1) din Constituţie, întrucât contravine legii fundamentale.Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se apreciază ca excepţia ridicată este nefondata, art. 136 alin. (1) din Codul muncii fiind constituţional, întrucât "cuprinde reglementarea specială în materie, specifică dreptului muncii, nefiind posibila aplicarea altor reguli, cum ar fi cele referitoare la despăgubirea integrală, care operează în materia dreptului civil". Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia este neîntemeiată. Se arata că nu se poate retine încălcarea prevederilor art. 48 alin. (1) din Constituţie prin art. 136 alin. (1) din Codul muncii, întrucât aceste prevederi constituţionale nu au incidenţa asupra răspunderii patrimoniale a unităţii, reglementată de normele dreptului muncii. Textul de lege criticat, se arata în continuare, nu contravine nici prevederilor art. 38 din Constituţie, "întrucât instituirea unei măsuri reparatorii, constând în reincadrarea în munca şi acordarea unei despăgubiri ce reprezintă echivalentul banesc al prejudiciului cauzat persoanei încadrate în munca prin desfacerea nejustificată a contractului pe întreaga perioadă în care a fost privată de posibilitatea de a munci, constituie o garanţie a dreptului la munca şi o măsura de protecţie socială a muncii". Nici abrogarea prin art. 150 alin. (1) din Constituţie nu se poate susţine, deoarece, în opinia Guvernului, textul de lege criticat, deşi este anterior Constituţiei, nu contravine dispoziţiilor şi principiilor acesteia.Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, concluziile scrise, depuse de autoarea excepţiei, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:I. Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Prin Încheierea din 28 aprilie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 255/1999, Tribunalul Iaşi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 136 alin. (1) din Codul muncii (adoptat prin Legea nr. 10 din 23 noiembrie 1972), care au următorul cuprins: „În caz de anulare a desfacerii contractului de muncă, unitatea este obligată sa reincadreze în funcţia avută pe cel căruia i s-a desfăcut contractul în mod nejustificat şi să-i plătească pe timpul cat a fost lipsit de salariu din aceasta cauza o despăgubire calculată pe baza salariului sau mediu realizat în ultimele 3 luni anterioare desfacerii contractului de muncă.” Din analiza concluziilor scrise, depuse în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, rezultă însă ca, în realitate, aceasta vizează doar teza finala a alin. (1) al art. 136 din Codul muncii, care se referă la modul de calcul al despăgubirilor cuvenite salariatului reintegrat în munca ca urmare a anulării desfacerii contractului de muncă. Ca urmare, Curtea Constituţională se va pronunţa numai asupra acestor dispoziţii legale, iar nu şi asupra dispoziţiilor cuprinse în teza întâi a alin. (1) al art. 136 din Codul muncii.II. Examinând în continuare legalitatea sesizării în baza dispoziţiilor tezei finale a art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, care limitează controlul de constituţionalitate exclusiv la dispoziţiile legale „de care depinde soluţionarea cauzei”, Curtea constata ca dispoziţiile art. 136 alin. (1) teza finala din Codul muncii sunt pertinente pentru soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, sesizată cu apelul declarat împotriva sentinţei prin care se respinsese cererea de înfiinţare şi validare a popririi, în executarea obligaţiei de plată a despăgubirilor. Este adevărat ca în cadrul procedurilor de executare nu mai pot fi formulate cereri cu privire la fondul litigiului, care a fost soluţionat prin hotărârea judecătorească, devenită titlu executoriu, în baza căreia se realizează executarea. Dar în speta instanţa de fond, care a soluţionat definitiv şi irevocabil plângerea împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă, nu a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite, dispunând doar anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă, reintegrarea salariatului şi plata despăgubirilor pe perioada de la data desfacerii contractului de muncă până la data reintegrarii efective a salariatului. Într-o atare situaţie, stabilirea cuantumului exact al despăgubirilor datorate revine instanţei de executare, care, prin urmare, trebuie să decidă dacă sunt sau nu aplicabile dispoziţiile tezei finale a art. 136 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora calcularea despăgubirilor se face pe baza salariului mediu realizat în ultimele 3 luni anterioare desfacerii contractului de muncă.III. Analizând conţinutul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constata că nu poate fi primită susţinerea autorului excepţiei referitoare la faptul ca prin dispoziţiile art. 136 alin. (1) teza finala din Codul muncii se încalcă art. 48 din Constituţie, conform căruia persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este indreptatita să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Într-adevăr, aceste prevederi constituţionale au în vedere îndeplinirea, printre altele, a dublei condiţii ca vătămarea sa fi fost cauzată de o autoritate publică, prin intermediul unui act administrativ. În speta însă primăria nu a acţionat în calitate de autoritate publică, ci în cea de angajator, deci de parte în cadrul contractului de muncă, iar decizia desfacerii contractului de muncă nu este un act administrativ, ci un act de dreptul muncii.Pe de altă parte, Curtea Constituţională retine ca, potrivit art. 38 alin. (1) teza întâi din Constituţie, "Dreptul la munca nu poate fi îngrădit". Aceste dispoziţii sunt cuprinse în titlul II al Constituţiei, intitulat "Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale".Având în vedere prevederile constituţionale ale art. 11 alin. (1), potrivit cărora "Statul român se obliga sa îndeplinească întocmai şi cu buna-credinţa obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte", precum şi ale art. 20 alin. (1), în temeiul cărora "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte", Curtea retine, de asemenea, ca România este semnatara a mai multor acte internaţionale care recunosc şi garantează dreptul la munca. Astfel, prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974, a fost ratificat Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Potrivit art. 6 pct. 1 din acest act internaţional „Statele părţi la prezentul pact recunosc dreptul la munca, ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obţine posibilitatea să-şi câştige existenta printr-o munca liber aleasă sau acceptată, şi vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept”. În plus, prin art. 7 din acelaşi act internaţional, statele părţi „recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condiţii de muncă juste […] „, drept care trebuie să asigure, printre altele, dar îndeosebi „remuneraţia”. Tot astfel, prin Legea nr. 74 din 3 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, a fost ratificată Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996. Conform art. 1 pct. 2 din Carta socială europeană revizuită, „În vederea exercitării efective a dreptului la munca, părţile se angajează: […] 2. sa protejeze de o maniera eficienta dreptul lucrătorului de a-şi câştiga existenta printr-o munca liber întreprinsă”. În raport cu dispoziţiile reproduse ale art. 38 alin. (1) teza întâi din Constituţie şi în lumina prevederilor internaţionale menţionate, Curtea constata ca sunt neconstituţionale prevederile tezei finale a art. 136 alin. (1) din Codul muncii, referitoare la limitarea despăgubirii cuvenite salariatului la o sumă calculată pe baza salariului mediu realizat în ultimele 3 luni anterioare desfacerii nelegale a contractului de muncă.În speta, este stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă ca dreptul la munca al autorului excepţiei a fost încălcat prin desfacerea nelegală a contractului de muncă de către primărie şi ca deci persoana angajata a fost lipsită astfel, printr-un act injust al angajatorului, de încasarea salariului. Salariul reprezintă, neîndoielnic, scopul principal al exercitării dreptului la munca. Aceasta determina consecinţa ca, pentru perioada în care un salariat a fost împiedicat printr-o măsura nelegală să îşi îndeplinească obligaţiile prevăzute în contractul de muncă şi, corelativ, să îşi primească salariul ce i s-ar fi cuvenit pentru munca pe care ar fi prestat-o dacă nu i-ar fi fost încălcat de către angajator dreptul la munca, acest salariat are dreptul de a beneficia de o despăgubire echivalenta cu totalul sumelor de bani pe care le-ar fi primit dacă nu s-ar fi luat de către angajator măsura nelegală de îndepărtare din munca.Limitarea la o sumă comensurata pe baza unor criterii artificiale a despăgubirii acordate în cazul reintegrarii în munca a celui căruia i s-a desfăcut contractul de muncă în mod nejustificat constituie, de altfel, o derogare de la regula generală de drept al muncii, stabilită prin art. 111 alin. (1) din Codul muncii, conform căruia: "Unitatea este obligată, în condiţiile legii, sa despăgubească persoana încadrată în munca, în situaţia în care aceasta a suferit, din culpa unităţii, un prejudiciu în timpul îndeplinirii îndatoririlor de muncă sau în legătură cu serviciul." Asa fiind, dispoziţiile art. 136 alin. (1) teza finala din Codul muncii sunt neconstituţionale şi prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări,". Şi aceasta întrucât se afla în situaţii egale salariaţii cărora li s-a creat un prejudiciu prin desfacerea nelegală, din culpa unităţii, a contractului de muncă, adică salariaţii aflaţi în ipoteza reglementată prin art. 136 alin. (1) teza finala din Codul muncii, precum şi salariaţii cărora li s-a creat un prejudiciu prin vreo alta fapta culpabilă a angajatorului decât desfacerea nelegală a contractului de muncă, adică salariaţii aflaţi în ipoteza reglementată prin art. 111 alin. (1) din Codul muncii. De aceea, în vederea respectării principiului constituţional stabilit prin art. 16 alin. (1) din legea fundamentală, este necesară, pentru toate aceste situaţii, instituirea unui tratament juridic nediscriminatoriu, care presupune aplicarea regulii generale cuprinse în art. 111 alin. (1) din Codul muncii.Faţa de cele arătate în privinta neconstitutionalitatii art. 136 alin. (1) teza finala din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 10 din 23 noiembrie 1972, adică anterior adoptării Constituţiei, rezultă ca sunt incidente dispoziţiile art. 150 alin. (1) din legea fundamentală, conform cărora „Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii,”, cu consecinţa constatării, pe aceasta cale, ca prevederile legale menţionate nu mai sunt în vigoare.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 150 alin. (1) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, CURTEA,În numele legiiDECIDE:Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Maria Chiriac în Dosarul nr. 255/1999 al Tribunalului Iaşi şi constata ca sunt contrare Constituţiei şi, în consecinţa, nu mai sunt în vigoare, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile tezei finale a art. 136 alin. (1) din Codul muncii, conform cărora despăgubirea cuvenită salariatului reincadrat în funcţia avută, ca urmare a anulării desfacerii contractului de muncă, este "calculată pe baza salariului sau mediu realizat în ultimele 3 luni anterioare desfacerii contractului de muncă".Definitivă şi obligatorie.Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.Pronunţată în şedinţa publică din data de 19 octombrie 1999.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Doina Suliman–––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește