DECIZIE nr. 159 din 14 octombrie 1999

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctiva



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorIoan Muraru – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorPaula C. Pantea – procurorMaria Bratu – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctiva, excepţie ridicată din oficiu de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 11.174/1997 al acestei instanţe.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 21 septembrie 1999, fiind consemnate în încheierea din acea data, când Curtea a amânat pronunţarea pentru 28 septembrie 1999 şi apoi pentru 5 octombrie 1999, pentru 12 octombrie 1999 şi pentru 14 octombrie 1999.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 18 noiembrie 1998, pronunţată în Dosarul nr. 11.174/1997, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Decretul nr. 218/1960, excepţie ridicată din oficiu de către instanţa judecătorească.În motivarea excepţiei instanţa judecătorească susţine ca dispoziţiile art. III din Decretul nr. 218/1960 contravin art. 41 alin. (2) din Constituţie, „întrucât prevăd un termen diferit de prescripţie extinctiva a dreptului la acţiune în restituirea bunurilor aflate în posesia statului, instituind prin aceasta, pentru bunurile proprietatea statului, un regim juridic mai favorabil decât regimul juridic aplicabil proprietăţii persoanelor fizice şi celorlalte persoane juridice, în afară statului”. Referitor la admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa considera ca „sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 23 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, Decretul nr. 218/1960 nefiind abrogat expres prin nici un act normativ ulterior […]”. În legătură cu jurisprudenta Curţii Constituţionale, referitoare la neconstituţionalitatea textului normativ în cauza, instanţa considera ca, într-adevăr, aceasta excepţie „a mai făcut obiectul unor decizii ale Curţii Constituţionale, printre care şi Decizia nr. 5/1995, însă toate aceste decizii se refereau la cauze în care se solicită să se constate ca naşterea dreptului de proprietate al statului, prin Decretul nr. 218/1960, s-a realizat printr-un act normativ neconstitutional. Or, în considerentele Deciziei nr. 5/1995, Curtea Constituţională a reţinut ca trebuie facuta distincţie între constituirea dreptului şi efectele sale sub imperiul actelor normative anterioare Constituţiei din 1991, pe de o parte, şi efectele dreptului constituit anterior care se produc în continuare sub regimul Constituţiei actuale, pe de altă parte. În cauzele la care se referă deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a Decretului nr. 218/1960, era vorba despre constituirea dreptului şi despre efectele sale sub imperiul actelor normative anterioare Constituţiei din 1991, pentru aceste cazuri Curtea arătând că nu este competenţa să se pronunţe”. În continuare instanţa apreciază ca excepţia din cauza de faţa este admisibilă, întrucât, spre deosebire de excepţiile ridicate în celelalte dosare, „se referă însă la efectele Decretului nr. 218/1960, ce se produc după adoptarea Constituţiei din 1991, pârâtul, Ministerul de Interne, solicitând aplicarea în prezent a dispoziţiilor acestui act normativ, prin constatarea ca prescrisă a acţiunii reclamantului”.Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Decretul nr. 218/1960 este intemeiata, motivand, în esenta, ca textul criticat prin excepţia de neconstituţionalitate stabilea la alin. 1 ca dreptul la orice acţiune având ca obiect restituirea în natura sau prin echivalent a unui bun intrat, înainte de data publicării acestui decret, în posesiunea statului, în aceea a unei organizaţii cooperatiste sau a oricărei alte organizaţii obşteşti, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951, se prescrie prin doi ani socotiţi de la data la care a avut loc intrarea în posesie. Totodată se arata ca la alin. 2 al art. III din Decretul nr. 218/1960 se prevede că „prin acelaşi termen se prescrie şi dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor obţinut în urma exercitării vreunuia dintre drepturile la acţiune la care se referă alin. 2”, iar la alin. 3 se prevede că „dispoziţiile art. 13-17 din Decretul nr. 167/1958 nu sunt aplicabile prescripţiei prevăzute în articolul de faţa”. Pentru considerentul ca termenul de prescripţie de 2 ani, instituit prin Decretul nr. 218/1960, este mai mic decât termenul de prescripţie de drept comun stabilit de Decretul nr. 167/1958, se considera ca aceasta dispoziţie legală, având semnificatia instituirii unui regim mai favorabil pentru proprietatea statului, contravine art. 41 alin. (2) din Constituţie, conform căruia „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege …”.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de e e e neconstituţionalitate în discuţie.Consiliul Legislativ, căruia i s-a cerut punctul de vedere cu privire la acţiunea în timp a dispoziţiilor art. III din Decretul nr. 218/1960 şi ale Decretului nr. 712/1966, a comunicat, în esenta, ca dispoziţiile respective „şi-au produs efectele în aplicare la data intrării lor în vigoare”.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, opinia Consiliului Legislativ, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctiva a fost ridicată într-o cauza civilă având ca obiect acţiunea în revendicare mobiliară, prin care reclamantul a solicitat restituirea de către Ministerul de Interne a unei sabii de Toledo şi a unui stilet lucrat în filigran, pe care le predase, la cererea autorităţilor vremii, în perioada 1948-1950. În cadrul procesului, ca urmare a faptului ca Ministerul de Interne s-a aparat prin invocarea prescrierii dreptului la acţiune conform prevederilor art. III din Decretul nr. 218/1960, instanţa a invocat din oficiu neconstituţionalitatea acestor prevederi legale.Textul art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctiva, a cărui neconstituţionalitate a fost invocată din oficiu de instanţa judecătorească, are următorul conţinut: „Dreptul la orice acţiuni având ca obiect restituirea, în natura sau prin echivalent, a unui bun intrat, înainte de data publicării decretului de faţa, în posesiunea statului, în aceea a unei organizaţii cooperatiste sau a oricărei alte organizaţii obşteşti, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951, se prescrie prin doi ani socotiţi de la data când a avut loc intrarea în posesiune. Prin acelaşi termen se prescrie şi dreptul de a cere executarea silită în domeniul oricărui titlu executor în urma exercitării vreunuia dintre drepturile la acţiune la care se referă alin. 1.Dispoziţiile art. 13-17 inclusiDee faţa."Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constata următoarele:Dispoziţiile a căror neconstituţionalitate este invocată pe calea excepţiei de faţa nu pot fi disociate de cele ale Decretului nr. 712/1966 cu privire la bunurile ce se încadrează în prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctiva, dispoziţii potrivit cărora „Bunurile ce se încadrează în prevederile articolului III din Decretul nr. 218 din 1 iulie 1960 pentru modificarea Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la prescripţia extinctiva şi se afla în posesia unei organizaţii socialiste sunt considerate proprietate de stat de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizaţii socialiste”. În consecinţa, intrarea în vigoare a Decretului nr. 712/1966 a consacrat, fără echivoc, trecerea în proprietatea statului a bunurilor la care se referea art. III din Decretul nr. 218/1960.În cauza care face obiectul prezentei decizii contestarea constituţionalităţii textului art. III din Decretul nr. 218/1960 s-a făcut în raport cu dispoziţiile art. 41 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Instanţa care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate considera ca instituirea în mod vadit în favoarea statului a unui termen de prescripţie a dreptului la acţiune în revendicare, prin derogare de la prevederile Codului civil şi ale Decretului nr. 167/1958, contravine flagrant principiului constituţional enuntat la art. 41 alin. (2).Textul art. III din Decretul nr. 218/1960, precum şi cel al Decretului nr. 712/1966 au intrat sub incidenţa controlului exercitat de Curtea Constituţională în mai multe randuri.Astfel Curtea Constituţională, fiind sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, a respins-o prin deciziile nr. 5 din 17 ianuarie 1995 şi nr. 63 din 20 iunie 1995, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 10 mai 1995 şi, respectiv, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 15 ianuarie 1996. În esenta, motivarea soluţiei a avut în vedere faptul ca prin excepţie se solicitase să fie declarate neconstituţionale actele normative anterioare Constituţiei, prin care s-a constituit un drept de proprietate. Or, după cum se arata în motivarea celor două decizii, „În ceea ce priveşte constatarea neconstitutionalitatii şi deci a abrogării decretelor atacate în temeiul art. 150 alin. (1) al Constituţiei din anul 1991, trebuie distins, pe de o parte, între constituirea dreptului şi efectele sale sub imperiul actelor normative anterioare şi care sunt atacate şi efectele dreptului constituit anterior, care se produc în continuare, sub regimul Constituţiei din anul 1991, pe de altă parte. Legea posterioară, deci Constituţia din anul 1991, nu poate stinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar insemna ca ea să fie aplicată retroactiv, ceea ce interzice art. 15 alin. (2) din Constituţie”. În argumentare s-a invocat şi faptul ca „Noua lege poate modifica regimul juridic anterior, poate suprima acest drept sau îl poate înlocui cu un alt drept care astfel se naşte, cum ar fi cazul reconstituirii dreptului afectat de legea anterioară. Dar fără retroactivitate noua lege nu poate desfiinta modalitatea în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv. Aceasta concluzie nu este infirmata de faptul ca dreptul de proprietate al statului, constituit pe baza decretelor atacate, reprezintă o situaţie juridică în curs, deoarece în acest caz nu mai suntem în domeniul neretroactivitatii, ci în acela al aplicării imediate a legii noi, astfel încât dreptului de proprietate constituit anterior Constituţiei îi sunt aplicabile prevederile regimului constituţional actual”. Totodată Curtea a reţinut ca „nici în situaţia în care este sesizată cu ilegalitati şi abuzuri, cu încălcări ale ordinii constituţionale săvârşite înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, nu este competenţa să le rezolve. Dacă ar face un asemenea lucru, Curtea Constituţională însăşi ar încalcă Constituţia şi principiile dreptului, pentru ca ar inlatura un abuz, o ilegalitate, printr-o arogare abuzivă de competenţa, ceea ce este evident în afară ideii de justiţie constituţională”.Aceste consideratii, care stau la baza soluţiilor pronunţate de Curtea Constituţională, îşi păstrează actualitatea şi în cauza de faţa, în sensul că în situaţia drepturilor născute în temeiul unor acte normative anterioare Constituţiei din 1991, care şi-au produs şi epuizat efectele înainte de intrarea în vigoare a acesteia, nu se mai pune problema ca respectivele acte normative să poată fi declarate neconstituţionale şi, pe cale de consecinţa, drepturile în discuţie să fie desfiinţate.A decide ca prin dispoziţiile sale privind reglementarea proprietăţii Constituţia în vigoare ar putea desfiinta sau modifica situaţii juridice anterioare, existente ca o consecinţa a unor acte normative preconstitutionale, care au avut ca efect trecerea unor bunuri în proprietatea statului, ar insemna să se încalce principiul constituţional al neretroactivitatii legii, prevăzut la art. 15 alin. (2) din legea fundamentală.În aceste condiţii, deşi atât art. III din Decretul nr. 218/1960, cat şi Decretul nr. 712/1966, care îi precizează efectele privind dobândirea de către stat a dreptului de proprietate, sunt în mod vadit incompatibile cu prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, care nu îngăduie un tratament preferenţial, derogatoriu de la normele dreptului comun, pentru proprietatea privată a statului, aceasta constatare nu atrage nici un efect cu privire la competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra legitimitatii dobândirii dreptului de proprietate de către stat în temeiul celor două acte normative care şi-au produs efectele într-un alt regim constituţional.Pe de altă parte, textul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede: „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei.”Curtea retine în legătură cu aceasta dispoziţie legală ca textele celor două decrete nu mai erau în vigoare la data adoptării Constituţiei din 1991.Atât art. III din Decretul nr. 218/1960, cat şi Decretul nr. 712/1966 au fost edictate într-o maniera care sfida orice idee de dreptate şi de morala, pentru constituirea unui drept de proprietate al statului asupra bunurilor care se aflau la acea data „în posesia unei organizaţii socialiste” şi stabilind, totodată, ca bunurile respective „sunt considerate proprietate de stat de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizaţii socialiste”. Din însuşi conţinutul celor două acte normative rezultă ca acestea şi-au consumat efectele chiar în momentul apariţiei lor, fiind adoptate pentru constituirea abuzivă a unui drept de proprietate al statului asupra unor bunuri în posesia cărora acesta intrase „fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951„. Cele doua decrete nu se mai aplicau însă şi în cazul unor bunuri care ar fi intrat în posesia statului sau a unei organizaţii socialiste după data apariţiei lor, tocmai datorită faptului ca se atinsese finalitatea pentru care fuseseră emise.Aceasta este explicatia pentru care, deşi nu au fost niciodată abrogate expres, cele doua acte normative criticate nu au mai fost considerate a fi "active", fiind ieşite din vigoare prin însăşi producerea efectului care a fost urmărit la data adoptării lor. În acest sens a opinat de altfel şi Consiliul Legislativ în punctul de vedere exprimat la solicitarea Curţii Constituţionale. De asemenea, aceasta constituie şi explicatia faptului ca în jurisprudenta anterioară a Curţii Constituţionale cu privire la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a prevederilor Decretului nr. 218/1960 şi ale Decretului nr. 712/1966 nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 150 alin. (1) din Constituţie. Dacă la data adoptării Constituţiei cele doua acte normative ar fi fost considerate active, Curtea ar fi trebuit, în cadrul controlului de constituţionalitate, să constate ca ele nu mai sunt în vigoare, întrucât, în mod evident, acestea contraveneau legii fundamentale.De altfel, în sensul că decretele în cauza nu mai sunt în vigoare, Curtea Suprema de Justiţie s-a pronunţat, dar cu alta motivare, prin Decizia nr. 447 din 14 decembrie 1993 a Secţiei comerciale, retinand în acelaşi timp ca aceste decrete contraveneau chiar şi regimului constituţional existent la data adoptării lor (aspect care însă nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate efectuat prin prezenta decizie de Curtea Constituţională).În legătură cu susţinerea instanţei judecătoreşti care a ridicat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate, în sensul că aceasta este admisibilă, întrucât textul criticat se referă la efecte "ce se produc după adoptarea Constituţiei din 1991", Curtea observa ca de fapt instanţa a aplicat un text, şi anume art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care nu mai este în vigoare în urma modificărilor şi completărilor aduse acestei legi prin Legea nr. 138 din 24 iulie 1997. Conform acestui text prevederile alin. (1) şi (2) ale art. 26, referitoare la posibilitatea folosirii ca temei legal pentru rejudecarea cauzelor civile şi penale a deciziei definitive a Curţii Constituţionale prin care se constata neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, se aplică numai raporturilor juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei.Faţa de cele de mai sus Curtea retine ca, prin coroborarea alin. (1) al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu alin. (6) al aceluiaşi articol, excepţia privitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. III din Decretul nr. 218/1960 urmează să fie respinsă ca fiind inadmisibila.Aceasta soluţie nu exclude însă posibilitatea ca instanţa judecătorească, în cadrul competentei conferite de prevederile art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, să soluţioneze acţiunea cu care a fost investită, examinând modul în care s-a constituit dreptul de proprietate al statului asupra bunurilor revendicate, pentru a vedea dacă erau îndeplinite condiţiile prevăzute în dispoziţiile constituţionale şi legale, în vigoare la data respectiva.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca fiind inadmisibila excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctiva, excepţie ridicată din oficiu de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 11.174/1997 al acestei instanţe.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 octombrie 1999.PREŞEDINTELECURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Maria Bratu–––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește