DECIZIE nr. 155 din 19 septembrie 2000

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silită a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna



Lucian Mihai – preşedinteKozsokar Gabor – judecătorIoan Muraru – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorMariana Trofimescu – procurorMarioara Prodan – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silită a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „G.C.P. – General Consulting and Procurement” – S.A. din Bucureşti în dosarele nr. 6.841/1999, nr. 6.842/1999, nr. 6.844/1999 şi nr. 6.846/1999 ale Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială, precum şi în Dosarul nr. 429/2000 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia comercială.La apelul nominal se prezintă avocat Mihai Constantinescu pentru Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare, lipsind celelalte părţi (autorul excepţiei şi Banca Comercială Română – S.A.), faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Magistratul-asistent referă Curţii ca autorul excepţiei solicita, prin cerere aflată la dosar, amânarea cauzei la data de 26 septembrie 2000 în vederea discutarii conexarii cu dosarele nr. 137C/2000 şi nr. 140C/2000, aflate pe rol la acea data, dosare având aceleaşi părţi şi acelaşi obiect.Având cuvântul asupra acestei cereri, reprezentantul Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare se opune amânării cauzei, solicitată de autorul excepţiei, care, în calitate de debitor, urmăreşte tergiversarea soluţionării cauzei şi amânarea plăţii datoriei. Totodată, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă, solicita conexarea dosarelor nr. 117C/2000, nr. 122C/2000, nr. 138C/2000 şi nr. 139C/2000 la Dosarul nr. 116C/2000, toate aflate pe rolul Curţii la termenul din 19 septembrie 2000, deoarece au aceleaşi părţi şi acelaşi obiect.Reprezentantul Ministerului Public solicita, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă, admiterea ambelor cereri formulate de părţi, şi anume a cererii de conexare a dosarelor aflate pe rolul Curţii la acest termen, având aceleaşi părţi şi acelaşi obiect, iar după conexare, a cererii de amânare a cauzei la data de 26 septembrie 2000, în vederea discutarii conexarii la acest dosar şi a dosarelor aflate pe rol la acel termen.Curtea respinge cererea de amânare a cauzei, formulată de autorul excepţiei, considerând ca este nejustificată amânarea în vederea discutarii conexarii cu alte dosare care au termen ulterior, o asemenea amânare determinând tergiversarea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate în dosarele care au termen fixat pentru data de astăzi. Examinând cererea de conexare formulată de partea prezenta, Curtea, în temeiul art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, precum şi al art. 164 din Codul de procedură civilă, pentru o mai buna administrare a justiţiei dispune conexarea dosarelor indicate mai sus la Dosarul nr. 116C/2000.Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare solicita respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 ca fiind inadmisibila, invocand excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, pronunţată de Curtea Constituţională în dosare conexate având aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauza juridică, decizie prin care excepţia a fost respinsă. Se considera ca exista tripla identitate de părţi, obiect şi cauza juridică, întrucât identitatea de obiect nu trebuie raportată la cauzele concrete, ci numai la contestarea legitimitatii constituţionale a Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999. Totodată se arata ca atât în sens material, cat şi în sens formal sunt îndeplinite cerinţele art. 1201 din Codul civil referitoare la autoritatea de lucru judecat, precum şi prevederile art. 145 alin. (2) din Constituţie referitoare la puterea şi obligativitatea deciziilor Curţii.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind nefondata, considerând ca Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 nu contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16, 21, 24, 125 şi 128. Se invoca în acest sens Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, prin care Curtea Constituţională a respins o excepţie având acelaşi obiect, aceleaşi părţi şi care este raportată la aceleaşi texte constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:Prin încheierile din 11 ianuarie 2000 şi din 29 februarie 2000, pronunţate în dosarele nr. 6.841/1999, nr. 6.842/1999, nr. 6.844/1999 şi, respectiv, nr. 6.846/1999 ale Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială, precum şi prin Încheierea din 21 februarie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 429/2000 de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia comercială, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a ansamblului dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silită a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna şi, în special, a dispoziţiilor art. 4, 5, 8, 9, art. 11 alin. (2), art. 12, 13, 18, 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 alin. (2), art. 34 alin. (1) şi (2) şi ale art. 40. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „G.C.P. – General – Consulting and Procurement” – S.A. din Bucureşti.Obiectul dosarelor menţionate îl constituie apelul declarat împotriva sentinţelor civile pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi, respectiv, de Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială, prin care s-au respins opoziţiile împotriva formelor de executare iniţiate de Banca Română de Comerţ Exterior – Bancorex – S.A.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 este neconstitutionala în totalitatea ei, pentru ca este „vadit partinitoare”, incalcand prevederile art. 16 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora „Nimeni nu este mai presus de lege”. Se mai arata ca aceasta ordonanţa „a fost emisă într-un domeniu în care exista deja o reglementare”, şi anume dispoziţiile art. 478-489 din Codul comercial, care reglementau regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare până la intrarea în vigoare a Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, lege prin care aceste dispoziţii au fost abrogate, prevăzându-se însă la art. 102 alin. (1) ca amanetul sau ipoteca asupra bunurilor, constituite şi înregistrate anterior, rămân supuse dispoziţiilor legale existente la data constituirii lor. Autorul excepţiei considera ca sunt aplicabile şi prevederile Codului de procedura civilă referitoare la procedura executării silite, inclusiv în materie imobiliară. Totodată se arata ca însăşi Legea nr. 99/1999 prevede dreptul la opoziţie la vânzarea bunului gajat al debitorului, creditorului sau proprietarului bunului, drept pe care aceştia îl pot exercita în termen de 5 zile libere de la primirea notificării. Or, Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 „instituie o procedură specială în domeniul executării silite mobiliare şi imobiliare, procedura care deroga de la dispoziţiile dreptului comun şi care este valabilă doar în ce priveşte Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare şi debitorii acesteia”. Astfel, art. 4 stipulează ca titlul executoriu se comunică debitorului şi se pune în executare fără nici o alta formalitate, iar art. 23 din ordonanţa prevede că executarea silită a bunurilor imobile ipotecate şi a bunurilor mobile gajate se poate face în termen de 5 zile de la comunicarea titlului executoriu către proprietarul acestora, fără încuviinţarea instanţei. Potrivit art. 3 alin. (1) din aceeaşi ordonanţa, prin titlu executoriu se înţelege contractele sau convenţiile de credit dintre banca şi debitorul cedat ori alte titluri constatatoare ale creanţelor, actele prin care s-au constituit garanţii personale sau reale pentru restituirea acestor creanţe cesionate Agenţiei pentru Valorificarea Activelor Bancare, precum şi orice alte acte sau înţelegeri încheiate de aceasta pentru realizarea creanţelor preluate. Se mai arata ca art. 12 din ordonanţa criticata prevede un termen de prescripţie mai scurt pentru acţiunile îndreptate împotriva Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare şi în acest fel „se creează o inegalitate discriminatorie de tratament juridic între Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare, în calitate de creditor, care se supune unei anumite legi – Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 -, şi ceilalţi creditori aflaţi în situaţii asemănătoare şi care se supun unei alte legi, cu mult mai dezavantajoase […]. Pe de altă parte se creează o discriminare între debitorii Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare şi ceilalţi debitori”, incalcandu-se principiul egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 din Constituţie.Autorul excepţiei invoca în motivarea acesteia şi încălcarea prevederilor art. 24 referitoare la garantarea dreptului la apărare şi a celor cuprinse în art. 128 din Constituţie privind folosirea căilor de atac. Se susţine în acest sens ca prin art. 11 alin. (2) din ordonanţa se prevede o singura cale de atac – recursul, partea interesată fiind lipsită de o cale de atac – apelul, ceea ce în opinia autorului excepţiei constituie "o atingere grava a dreptului la apărare, mai ales ca apelul este singura cale devolutiva de atac şi provoacă o rejudecare a fondului". Totodată se considera ca textul contravine şi prevederilor art. 16 din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi. Tot ca încălcare a dreptului la apărare este considerată şi dispoziţia cuprinsă în art. 9 alin. (3) din ordonanţa, prin care se instituie prezumţia renunţării de către parte la apărările ce puteau fi formulate prin întâmpinare şi la probele în susţinerea acestor apărări, în cazul în care partea nu comunică întâmpinarea prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire înainte de primul termen de judecată, inlaturandu-se astfel aplicarea dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură civilă.De asemenea, se invoca şi încălcarea, prin art. 40 din ordonanţa, a prevederilor art. 21 din Constituţie referitoare la liberul acces la justiţie, deoarece, potrivit acestui text, debitorii pot contesta în justiţie măsurile dispuse de Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare numai cu depunerea unei cauţiuni egale cu jumătate din valoarea activului bancar supus valorificării. Un alt text considerat a fi contrar principiului constituţional al liberului acces la justiţie este cel cuprins în art. 9 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999, care prevede că reclamantul este obligat sa comunice cererea, actele pe care se întemeiază şi, după caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora la instanţa, sub sancţiunea neprimirii cererii de către judecător, în timp ce Codul de procedură civilă condiţioneaza primirea cererii de către judecător doar de îndeplinirea unor condiţii de forma pentru cererea respectiva.Un alt motiv de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 îl constituie, în opinia autorului excepţiei, încălcarea prevederilor art. 125 din Constituţie, care stabilesc ca justiţia se realizează prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, prevăzând în acelaşi timp ca este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare, iar competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege. Deoarece Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 da în competenţa Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare toată procedura executării silite, cu excepţia litigiilor, autorul excepţiei considera ca prevederile ordonanţei sunt neconstituţionale, executarea silită făcând parte din noţiunea de justiţie, „fiind ultima faza a procesului civil”.Curtea de Apel Bucureşti – Secţia comercială, exprimandu-şi opinia asupra excepţiei ridicate în Dosarul nr. 429/2000, considera ca "Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999, cu referire specială la articolele amintite, nu constituie o încălcare a principiilor constituţionale, legiuitorul având dreptul sa deroge de la alte legi, printr-un act normativ special, în privinta reglementării unor instituţii juridice”.Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială, exprimandu-şi opinia, considera ca excepţia de neconstituţionalitate (ridicată în dosarele nr. 6.841/1999, nr. 6.842/1999, nr. 6.844/1999 şi nr. 6.846/1999) este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate sunt în concordanta cu prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei. Astfel, se arata ca, deşi executarea silită a creanţelor reglementate prin Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 se face fără participarea instanţei, dreptul constituţional la liberul acces la justiţie, consacrat de art. 21, nu este încălcat, deoarece debitorul are deschisă calea contestaţiei la executare. Se apreciază, de asemenea, ca dispoziţiile art. 8 şi 11 din ordonanţa, prin care este reglementată competenţa materială a curţii de apel în soluţionarea cererilor de orice natura privind realizarea creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna, sunt constituţionale.În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia de neconstituţionalitate nu este intemeiata, Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 instituind doar o reglementare specială în materia executării silite pentru realizarea creanţelor bancare neperformante preluate de Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare, care, conform Hotărârii Guvernului nr. 387/1999, este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, subordonat Guvernului. Sumele rezultate din valorificarea activelor sunt destinate acoperirii creditelor acordate de băncile cu capital majoritar de stat şi altor plati, iar diferenţa se virează la bugetul de stat. Se considera ca „activitatea Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare este de interes general, întrucât are ca scop recuperarea unor fonduri ca resurse pentru bugetul de stat, componenta a bugetului public naţional, potrivit art. 137 alin. (1) din Constituţie”. Or, conform art. 1725 din Codul civil, în ceea ce interesează „tezaurul public”, reglementările proprii, de excepţie de la dreptul comun, sunt de resortul legii speciale. O astfel de reglementare se regaseste în Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, aprobată şi modificată prin Legea nr. 108/1996, potrivit căreia sunt realizate prin executare silită obligaţii de plată a unor sume ce reprezintă venituri publice. Se mai arata ca, în temeiul art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituţie, statul trebuie să asigure „protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară”. În acest scop acesta stabileşte măsuri cu caracter economic, prin care se urmăreşte realizarea politicii financiare specifice reformei în acest domeniu. În continuare se considera ca adoptarea ordonanţei ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, prin care se instituie un regim juridic special de urmărire şi valorificare a creanţelor preluate de Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare, se justifica prin faptul ca majoritatea sumelor rezultate din valorificarea activelor bancare se fac venituri la bugetul de stat, ceea ce impune „o recuperare cat mai optima şi într-un timp cat mai scurt a sumelor respective”. Se apreciază ca prin aceasta ordonanţa nu sunt incalcate prevederile constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (2), deoarece creanţele sunt recuperate potrivit legii speciale, în condiţii egale şi fără nici un fel de discriminări. De asemenea, nu se încalcă nici dreptul la apărare, întrucât părţile sunt libere să-şi angajeze un apărător în litigiile ce se nasc în legătură cu executarea unor astfel de creanţe. Acest drept nu este lezat nici cu privire la reglementarea cuprinsă în ordonanţa, potrivit căreia nerespectarea obligaţiei de comunicare prezuma renunţarea de către parte la apărările ce puteau fi formulate prin întâmpinare şi la probele în susţinerea acestor apărări, neacceptandu-se invocarea propriei culpe în neîndeplinirea obligaţiei de comunicare a întâmpinării, precum şi a termenului în care trebuie îndeplinită. Referitor la obligaţia depunerii unei cauţiuni, se considera ca nici aceasta dispoziţie nu este neconstitutionala, nefiind vorba de o taxa de timbru, cum se susţine în motivarea excepţiei, ci de o garanţie ce ar putea fi dispusă de instanţa şi în alte litigii privind contestaţia asupra executării silite, garanţie obligatorie în cazul reglementat de ordonanţa, datorită specificului acestor creanţe. Se mai arata că nu sunt incalcate nici prevederile art. 128 din Constituţie referitoare la căile de atac, ordonanţa reglementand prin art. 11 alin. (2) căile de atac pentru aceasta procedura specială. În final se apreciază că nu sunt incalcate nici prevederile art. 125 din Constituţie, deoarece litigiile în legătură cu aceste creanţe se soluţionează de instanţele judecătoreşti.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Curtea Constituţională constata ca a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silită a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 27 august 1999. Excepţia se referă în primul rând la ansamblul acestei ordonanţe şi, în mod special, la dispoziţiile art. 4, 5, 8, 9, art. 11 alin. (2), art. 12, 13, 18, 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 alin. (2), art. 34 alin. (1) şi (2) şi ale art. 40 din actul normativ menţionat.Ulterior sesizării Curţii Constituţionale Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 a fost modificată prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 25/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 3 aprilie 2000, însă criticile de neconstituţionalitate formulate nu au legătură cu textele modificate.Autorul excepţiei considera ca dispoziţiile ordonanţei criticate sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) şi (2), ale art. 21, 24, 125 şi 128 din Constituţie.Aceste texte constituţionale au următorul cuprins:– Art. 16: "(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.(2) Nimeni nu este mai presus de lege."; … – Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."; … – Art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat.(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu."; … – Art. 125: "(1) Justiţia se realizează prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.(2) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. … (3) Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege."; … – Art. 128: "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca asupra conformitatii dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 cu aceleaşi prevederi constituţionale s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000, respingând excepţia. În considerentele acelei decizii s-a reţinut ca Ordonanţa Guvernului nr. 55/1999 nu contravine prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, deoarece „are în vedere o categorie specială de creanţe, pentru care prevede o procedură specială, şi anume creanţele bancare neperformante preluate la datoria publică interna, asa cum se precizează în titlul ordonanţei, ca şi în cuprinsul unor articole ale acesteia (de exemplu, în art. 2, 7, 8 şi 42)”. S-a mai arătat ca asupra principiului egalităţii Curtea s-a mai pronunţat, „statuand în mod constant ca egalitatea nu este sinonima cu uniformitatea, astfel ca, dimpotriva, pentru situaţii diferite, justificate obiectiv şi raţional, trebuie să corespundă un tratament juridic diferit. Tratamentul juridic diferit se justifica prin natura specială a creanţelor preluate la datoria publică interna”. S-a mai constatat, referitor la pretinsa încălcare a art. 16 alin. (2) din Constituţie, ca aceasta sustinere nu este relevanta, deoarece prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport cu natura deosebită a raporturilor reglementate. Din aceasta perspectiva „ordonanţa nu încalcă normele constituţionale, întrucât, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, «Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege», şi anume prin lege ordinară, nu prin lege organică, astfel ca norme în aceste materii pot fi stabilite şi prin ordonanţe date de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare adoptate de Parlament, asa cum în mod constant Curtea Constituţională a afirmat în jurisprudenta sa”. Referindu-se la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea principiului accesului liber la justiţie, Curtea a reţinut prin aceeaşi decizie ca „se face o confuzie între, pe de o parte, stabilirea unor condiţii privind exercitarea unor drepturi prevăzute în ordonanţa, care nu contravin acestui principiu, condiţii de natura sa împiedice abuzul de drept şi, în acelaşi timp, să asigure celeritatea procedurii de realizare a creanţelor prevăzute de ordonanţa şi, pe de altă parte, îngrădirea accesului la justiţie”. S-a precizat ca în realitate cele doua condiţii, prevăzute în textele de lege criticate, justificate în contextul măsurilor derogatorii prevăzute de ordonanţa, nu constituie îngrădiri ale accesului liber la justiţie.Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la apărare, Curtea a considerat prin aceeaşi decizie ca dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 sunt compatibile cu exercitarea dreptului la apărare pentru părţile interesate, deoarece regulile speciale care prevăd condiţii de natura să asigure celeritatea judecării proceselor prin scurtarea unor termene şi comunicarea actelor nu împiedica totuşi partea interesată să îşi valorifice drepturile sau sa combata susţinerile adversarului şi nu aduc atingere dreptului de a-şi angaja avocat. Totodată dreptul la apărare nu este încălcat nici prin dispoziţiile din ordonanţa, potrivit cărora hotărârile instanţei nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel, ci numai cu recurs, iar instanţa competenţa să soluţioneze litigiul în fond este Curtea de Apel, ceea ce atrage competenţa Curţii Supreme de Justiţie pentru soluţionarea recursului. Curtea a mai statuat ca dispoziţiile din ordonanţa, potrivit cărora în anumite categorii de litigii nu este prevăzută şi calea de atac a apelului, ci numai aceea a recursului, nu pot fi considerate neconstituţionale, deoarece nici o dispoziţie constituţională nu limitează dreptul legiuitorului de a reglementa o anumită cale de atac, cu condiţia de a nu se aduce atingere altor texte constituţionale. De asemenea, Curtea a considerat ca prin dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 nu se încalcă nici prevederile art. 125 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Justiţia se realizează prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, deoarece executarea hotărârilor judecătoreşti nu reprezintă o activitate de infaptuire a justiţiei (de soluţionare a litigiilor). Prin urmare, nu se poate considera ca prin ordonanţa criticata Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare ar fi dobândit atribuţii de infaptuire a justiţiei. Referitor la critica de neconstituţionalitate intemeiata pe argumentul ca ordonanţa deroga de la dispoziţiile Codului de procedura civilă, Curtea Constituţională a precizat că nu se poate retine neconstituţionalitatea acestor prevederi de vreme ce ordonanţa – emisă în baza delegării legislative prin lege specială de abilitare – poate să modifice normele de competenţa şi de procedura, în temeiul art. 125 alin. (3) din Constituţie.Curtea constata ca atât considerentele Deciziei nr. 126 din 4 iulie 2000, cat şi soluţia pronunţată îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauza, deoarece excepţia de neconstituţionalitate se referă la aceleaşi dispoziţii legale, este raportată la aceleaşi prevederi constituţionale, neinvocandu-se în speta elemente noi de natura sa determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 55/1999 privind executarea silită a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna, excepţie ridicată de Societatea Comercială „G.C.P. – General Consulting and Procurement” – S.A. din Bucureşti în dosarele nr. 6.841/1999, nr. 6.842/1999, nr. 6.844/1999 şi nr. 6.846/1999 ale Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială şi în Dosarul nr. 429/2000 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia comercială.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 19 septembrie 2000.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Marioara Prodan–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește