DECIZIE nr. 150 din 7 octombrie 1999

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 217 alin. 6 din Codul penal



Ioan Muraru – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorIuliana Nedelcu – procurorClaudia Miu – magistrat-asistent şefPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 217 alin. 6 din Codul penal, excepţie ridicată de Nicolae Radu în Dosarul nr. 384/1999 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală.La apelul nominal este prezent autorul excepţiei, Nicolae Radu, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Autorul excepţiei declara ca lasă la aprecierea Curţii soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a excepţiei, invocand considerentele Deciziei nr. 177 din 15 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999, prin care Curtea Constituţională, pronunţându-se asupra dispoziţiilor art. 213 alin. 2 din Codul penal, a constatat ca dispoziţia „cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului” este neconstitutionala. Excepţia de neconstituţionalitate ce face obiectul cauzei vizează aceeaşi dispoziţie legală, cuprinsă în alin. 6 al art. 217 din Codul penal, astfel încât, pentru identitate de ratiune, se impune admiterea excepţiei aflate în dezbatere.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, prin Încheierea din 3 iunie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 384/1999, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 217 alin. 6 din Codul penal, excepţie ridicată de Nicolae Radu.În motivarea excepţiei se susţine ca prevederile art. 217 alin. 6 din Codul penal "creează o diferentiere în regimul de protecţie a proprietăţii, în sensul acordării unui plus de garanţie proprietăţii statului prin aplicarea principiului oficialitatii în exercitarea acţiunii penale, în timp ce în cazul proprietăţii private punerea în mişcare a acţiunii penale şi aplicarea sancţiunii sunt condiţionate de plângerea prealabilă a persoanei vătămate". Se susţine în continuare ca dispoziţia "cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului", cuprinsă în textul de lege criticat, este contrară prevederilor constituţionale ale art. 41 alin. (2), precum şi celor ale art. 135 alin. (1). Se mai arata ca art. 217 alin. 6 din Codul penal stabileşte o inegalitate a cetăţenilor în faţa legii, prin aceea ca rapeste inculpatului care săvârşeşte o infracţiune de distrugere a unor bunuri ale statului posibilitatea de a beneficia de împăcarea părţilor sau de retragerea plângerii, posibilitate de care beneficiază numai autorii infracţiunilor de distrugere a unor bunuri proprietate privată. Întrucât aceasta prevedere legală instituie o situaţie diferita pentru autorii unor asemenea infracţiuni, ea contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi.Exprimandu-şi opinia, în temeiul prevederilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, instanţa de judecată considera excepţia intemeiata, deoarece „nu se poate ca statul, în ceea ce priveşte bunurile care formează obiectul proprietăţii private, sa beneficieze de o ocrotire diferita de aceea a persoanelor fizice sau juridice de drept privat, respectiv de exercitarea acţiunii penale din oficiu, ce presupune parcurgerea fazei urmăririi penale şi sesizarea instanţei prin rechizitoriu, în timp ce persoanele fizice sau cele juridice de drept privat exercita plângerea prealabilă potrivit procedurii stipulate de aceasta, reglementările prevăzute de Codul de procedură penală fiind distincte. De asemenea, se evidenţiază o inegalitate şi din punct de vedere al beneficiului împăcării părţilor, ce operează numai pentru subiectii care au distrus bunuri ce nu aparţin proprietăţii private a statului”.Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.În punctul sau de vedere Guvernul apreciază ca dispoziţiile art. 217 alin. 6 din Codul penal contravin într-adevăr prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, nu însă şi prevederilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 135 alin. (1) din legea fundamentală. De aceea considera ca excepţia este intemeiata numai în raport cu art. 41 alin. (2) din Constituţie, asa cum este şi jurisprudenta Curţii Constituţionale, exprimată în deciziile nr. 177/1998 şi nr. 5/1999, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. 2 din Codul penal şi, respectiv, a dispoziţiilor art. 214 alin. 3 din acelaşi cod.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate, fiind legal sesizată.Critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 217 alin. 6 din Codul penal, potrivit cărora "Dacă bunul este proprietate privată, cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor inlatura răspunderea penală".Autorul excepţiei considera ca aceasta dispoziţie legală încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1), potrivit cărora "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări", pe cele cuprinse în art. 41 alin. (2) teza întâi, potrivit cărora "Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular", precum şi pe cele cuprinse în art. 135 alin. (1), potrivit cărora "Statul ocroteşte proprietatea".Din examinarea dispoziţiei legale criticate Curtea retine ca dispoziţiile constituţionale ale art. 41 alin. (2) trebuie interpretate în sensul că se referă la ocrotirea în mod egal atât a proprietăţii aparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, cat şi a proprietăţii private a statului. Prin urmare, statul nu poate beneficia de o ocrotire juridică diferita de aceea a persoanelor de drept privat în ceea ce priveşte bunurile ce constituie obiectul proprietăţii sale private.Totuşi, prin art. 217 alin. 6 din Codul penal, s-a prevăzut un regim juridic diferenţiat sub aspectul instituţiei plângerii prealabile. Astfel, dacă bunul face parte din sfera proprietăţii private a altor subiecte de drept decât statul, acţiunea penală împotriva autorului infracţiunii de distrugere poate fi pusă în mişcare numai în baza plângerii prealabile a persoanei vătămate. Dacă însă bunul face obiectul proprietăţii private a statului, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu, această măsură nemaifiind condiţionată de existenta plângerii prealabile a persoanei vătămate.Punerea în mişcare din oficiu a acţiunii penale, astfel cum prevede în prezent art. 217 alin. 6 din Codul penal, asigura o mai energica apărare juridică, indiferent de voinţa persoanei vătămate. Este de ajuns ca organele de urmărire penală să fie sesizate despre săvârşirea faptei sau chiar să se sesizeze din oficiu pentru ca procesul penal să fie pornit. Acest proces, astfel declansat, parcurge şi faza urmăririi penale, în cadrul căreia organele de urmărire penală strang probele necesare soluţionării cauzei, urmând ca sesizarea instanţei să se facă prin rechizitoriul procurorului. Dimpotriva, dacă persoana vătămată este o persoană fizica sau juridică de drept privat, ea trebuie, în plus, să se adreseze instanţei cu plângerea sa, în termen de doua luni (art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală), în caz contrar răspunderea penală fiind înlăturată (art. 131 alin. 1 din Codul penal). În sfârşit, tot ea trebuie să producă şi să prezinte probele necesare în sprijinul plângerii sale. Din toate acestea rezultă ca deosebirea de reglementare este evidenta. Întrucât dispoziţiile art. 41 alin. (2) din Constituţie asigura o egala ocrotire proprietăţii private, indiferent de titular, acestea interzic, implicit, ca legea penală sa cuprindă reglementări diferenţiate cu privire la ocrotirea proprietăţii private. Or, prin art. 217 alin. 6 din Codul penal, se face o diferentiere, pe care Constituţia o interzice, între proprietatea privată a statului şi proprietatea privată a altor subiecte de drept.De altfel, acest principiu constituţional al apărării nediferentiate a proprietăţii private a mai fost examinat cu prilejul soluţionării unor excepţii privitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul unor infracţiuni împotriva patrimoniului.Astfel, prin deciziile nr. 177 din 15 decembrie 1998 şi nr. 5 din 4 februarie 1999, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999 şi nr. 95 din 5 martie 1999, Curtea a admis, în primul caz, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 213 alin. 2 din Codul penal, iar în cel de-al doilea caz, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 214 alin. 3 din acelaşi cod, constatând ca dispoziţia "cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului", cuprinsă în articolele menţionate, este neconstitutionala.Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea constata ca dispoziţia legală criticata este neconstitutionala în raport cu prevederile art. 41 alin. (2) din legea fundamentală.În consecinţa, punerea în mişcare a acţiunii penale, în temeiul art. 217 alin. 6 din Codul penal, se poate face doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu numai atunci când bunul aparţine persoanelor fizice sau juridice de drept privat, ci şi atunci când este în întregime sau în parte în proprietatea privată a statului.Faţa de motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi 25 din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicolae Radu în Dosarul nr. 384/1999 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală şi constata ca este neconstitutionala dispoziţia "cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului", prevăzută la art. 217 alin. 6 din Codul penal.Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 octombrie 1999.PREŞEDINTE,prof. univ. dr. Ioan MuraruMagistrat-asistent şef,Claudia Miu––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește