Informatii Document
Publicat în: MONITORUL OFICIAL nr. 164 din 15 martie 2010
Actiuni Suferite
Actiuni Induse
Refera pe
Referit de
Nu exista actiuni suferite de acest act | |
Nu exista actiuni induse de acest act | |
Acte referite de acest act: | |
Acte care fac referire la acest act: | |
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii
Acsinte Gaspar – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorIon Predescu – judecătorTudorel Toader – judecătorAugustin Zegrean – judecătorCarmen-Cătălina Gliga – procurorBenke Karoly – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Rosign” – S.A. din Timişoara în Dosarul nr. 9.801/30/2008 al Tribunalului Timiş – Secţia civilă.La apelul nominal răspunde Societatea Comercială "Rosign" – S.A. din Timişoara, prin avocat, cu delegaţie la dosar, lipsind cealaltă parte, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care arată, în esenţă, că nulitatea deciziei de concediere nu trebuie să atragă automat obligaţia reintegrării angajatului afectat prin măsura respectivă. Numai anumite cauze de nulitate ar trebui să producă acest efect, pentru că, în caz contrar, textul, astfel cum este aplicat în practica judiciară, este neconstituţional.Reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepţia ridicată este neîntemeiată, invocând, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 27 mai 2009, pronunţată în Dosarul nr. 9.801/30/2008, Tribunalul Timiş – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Rosign” – S.A. din Timişoara într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei ce vizează o decizie de concediere şi reintegrarea angajatului în funcţia anterior deţinută.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 269/2005 este eronată, întrucât textul legal criticat nu prevede posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a dispune reintegrarea, ci obligaţia acestora. Astfel, indiferent de motivul de nulitate a deciziei de concediere, instanţa este obligată să-l reintegreze pe angajatul în cauză, ceea ce este inadmisibil. Se arată că nu orice motiv de nulitate a deciziei de concediere trebuie să ducă la reintegrare, astfel un motiv de formă ce atrage nulitatea deciziei nu poate fi considerat suficient pentru reintegrare din moment ce, pe fond, decizia de concediere este întemeiată. În final, se susţine că art. 78 alin. (2) din Codul muncii încurajează comportamentul antisocial al angajaţilor, aceştia rămânând nepedepsiţi pentru faptele săvârşite, consacră lipsa de egalitate între părţile semnatare ale unui contract de muncă şi reactivează raporturi de muncă iremediabil compromise.Tribunalul Timiş – Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 78 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, care au următorul cuprins:"(2) La solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere."Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 45 privind libertatea economică, ale art. 57 privind exercitarea drepturilor şi a libertăţilor, ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei şi ale art. 135 alin. (2) lit. a) privind economia.Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, se constată următoarele:Prin Decizia nr. 269 din 12 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 21 iunie 2005, şi Decizia nr. 1.230 din 20 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 14 februarie 2008, Curtea, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din Codul muncii, a statuat că „repunerea părţilor în situaţia anterioară nu lezează în niciun mod dreptul de proprietate al angajatorului, drept care trebuie exercitat cu respectarea conţinutului şi limitelor sale, stabilite de lege. Fără posibilitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară concedierii, atingerea adusă dreptului la muncă al salariatului nu s-ar repara şi nu s-ar asigura stabilitatea raporturilor la muncă.De asemenea, Curtea a mai statuat că prevederile art. 45 din Constituţie nu îl îndreptăţesc pe angajatorul agent economic să acţioneze în mod arbitrar, nesocotind dispoziţiile legale referitoare la angajarea şi concedierea personalului.Pentru aceleaşi argumente, Curtea a stabilit că nu poate fi reţinută nici critica privind încălcarea prevederilor art. 57 din Constituţie, referitoare la obligaţia exercitării drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă, fără încălcarea drepturilor şi a libertăţilor altora".Prin Decizia nr. 1.101 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 9 octombrie 2009, Curtea a reţinut că „instanţa de judecată se pronunţă asupra aspectelor de temeinicie şi legalitate a deciziilor de concediere şi dispune măsura reintegrării în măsura în care este posibil la solicitarea salariatului în cazul anulării măsurii concedierii, fără a analiza oportunitatea acestei măsuri. Analiza oportunităţii măsurii excede controlului judiciar şi este irelevantă în raport cu efectele anulării măsurii concedierii. Mai mult, încetarea raporturilor de muncă nu poate fi guvernată de factori subiectivi pe care le-ar putea invoca angajatorul. Totodată, nu se poate susţine că în materie de muncă anularea unei măsuri să nu repună părţile în situaţia iniţială. În caz contrar, nulitatea măsurii concedierii ar îndreptăţi salariatul numai la plata unor sume de bani şi s-ar deschide posibilitatea angajatorului de a concedia oricând o persoană, fără ca aceasta să aibă posibilitatea de a reveni pe postul anterior ocupat.În consecinţă, Curtea constată că textul legal criticat nu contravine nici prevederilor art. 124 din Constituţie".Întrucât în cauză nu au intervenit elemente noi, de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii Constituţionale, soluţiile şi considerentele acestor decizii îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.Prin urmare, Curtea reţine că este lipsită de orice fundament juridic susţinerea autorului excepţiei în sensul că Decizia Curţii Constituţionale nr. 269 din 12 mai 2005 este eronată. Nulitatea unui act juridic aduce părţile în situaţia în care acestea au fost înainte de apariţia acelui act, deci operează regula repunerii în situaţia anterioară. Prin urmare, instanţa de judecată trebuie să repună în situaţia anterioară persoana căreia i s-a desfăcut în mod nelegal contractul de muncă, în măsura în care aceasta solicită, în mod expres, reintegrarea. Curtea reţine că reintegrarea este o consecinţă firească, un efect al constatării nulităţii actului, renunţarea la această măsură putând-o face numai cel în favoarea căruia s-ar impune.Raportat la motivele care pot atrage nulitatea contractului de muncă, Curtea constată că nulitatea unui act poate fi atrasă de condiţii de formă şi de fond. Or, ambele categorii de nulităţi, în cazul de faţă, sunt de ordine publică, astfel încât încălcarea oricăreia dintre ele atrage anularea deciziei de concediere. Raţiunea care stă la baza acestei orientări, a considerării ambelor categorii de condiţii ca fiind de ordine publică şi, deci, de o importanţă egală, o constituie faptul că în raportul de muncă ce se naşte statul, prin politica sa, trebuie să ocrotească partea aflată în situaţie de inferioritate economică. În acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 356 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 13 septembrie 2005, a statut că, „în condiţiile în care, de regulă, între părţile contractului de muncă – angajator şi salariat – există o discrepanţă vădită din punctul de vedere al potenţialului economic şi financiar în favoarea celui dintâi, de natură să-i permită a-şi impune punctul de vedere la negocierea clauzelor contractului, statul – şi anume statul de drept, democratic şi social, aşa cum este definită România în termenii art. 1 alin. (3) din Constituţie, – este ţinut să intervină legal în sprijinul celui aflat într-o poziţie de inferioritate economică. Obligaţia statului, în sensul arătat, decurge nemijlocit din prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie”. Prin urmare, nu se poate reţine nici încălcarea art. 16 din Constituţie, părţile contractante nefiind în aceeaşi situaţie, ceea ce, după cum s-a arătat, justifică acordarea unei mai mari atenţii din partea statului în raport cu partea mai vulnerabilă economic.Cu referire la pretinsa încălcare a textului art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, Curtea constată că această susţinere este neîntemeiată, întrucât de plano nu se poate ajunge la ideea că reintegrarea în muncă este contrară valorificării factorilor de producţie. Măsurile pozitive pe care statul trebuie să le adopte pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie nu echivalează cu lipsa oricărei preocupări a acestuia de protecţie a celor ce reprezintă partea inferioară economic în raporturile de muncă în sensul art. 41 alin. (2) din Constituţie. Prin urmare, ambele categorii de măsuri legislative se coroborează între ele, ceea ce impune ca şi concluzie irefragabilă faptul că aceste măsuri coexistă, şi nu intră în raporturi de contrarietate. Astfel, raportat la cauza de faţă, se constată că reintegrarea este o măsură legislativă ce vizează protecţia angajaţilor împotriva concedierilor abuzive şi coexistă cu celelalte măsuri pozitive pe care statul le poate adopta în considerarea art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Rosign” – S.A. din Timişoara în Dosarul nr. 9.801/30/2008 al Tribunalului Timiş – Secţia civilă.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 februarie 2010.PREŞEDINTE,ACSINTE GASPARMagistrat-asistent,Benke Karoly–––