DECIZIE Nr. 15 din 8 martie 1994

Vasile Gionea – preşedinteViorel Mihai Ciobanu – judecătorMihai Constantinescu – judecătorIoan Muraru – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorAlexandru Grigorie – procurorFlorentina Geangu – magistrat-asistent.Pe rol, pronunţarea asupra recursului formulat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 49 din 29 septembrie 1993. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 22 februarie 1994, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, în lipsa părţilor care, deşi legal citate, nu s-au prezentat, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru data de 8 martie 1994. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele: Inculpatii Axente Vasile şi Popov Chirila au invocat, în dosarul nr. 3736/1991 al Judecătoriei Tulcea, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 şi ale art. 234 din Codul Penal, susţinând ca întrucît art. 135 alin. (2) din Constituţie recunoaşte numai doua forme de proprietate – publică şi privată -, prevederile din Codul penal în baza cărora au fost trimişi în judecata sunt neconstituţionale. Prin Decizia nr. 49 din 29 septembrie 1993, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatind ca dispoziţiile art. 224 şi ale art. 234 din Codul penal au fost abrogate parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţa, acestea urmează să se aplice numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Împotriva acestei decizii Ministerul Public a declarat recurs, aratind, în esenta: 1. Curtea nu este competenţa să se pronunţe asupra excepţiilor de neconstituţionalitate care privesc legi anterioare intrării în vigoare a Constituţiei; 2. Pe fond se apreciază ca în mod greşit s-a dispus abrogarea parţială a unor dispoziţii din Codul penal referitoare la avutul obştesc. În susţinerea acestui motiv s-au invocat următoarele argumente: – limitarea bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice numai la cele prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie este gresita, deoarece mai sunt şi alte bunuri stabilite prin legi sau care urmează să se stabilească prin alte legi şi care, având acelaşi regim juridic, nu pot fi caracterizate ca făcând parte din proprietatea privată; – Curtea Constituţională poate să hotărască asupra neconstitutionalitatii legilor şi nu sa pronunţe abrogarea, care este de competenţa Parlamentului; – Curtea, în decizia atacată, se întemeiază pe Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 7 septembrie 1993, ceea ce nu este justificat, deoarece în acest fel judecata în alte spete devine inutila. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,examinînd încheierea de sesizare, decizia atacată, motivele de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile recurentului – Ministerul Public – susţinute în şedinţa publică din 22 februarie 1994, precum şi dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale, raportate la prevederile Constituţiei, ale Legii nr. 47/1992 şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, retine următoarele: Primul motiv de recurs care vizează necompetentă Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra excepţiei invocate urmează a fi înlăturat ca nefondat. În legătură cu acest motiv s-a statuat constant prin deciziile Curţii Constituţionale ca dacă instanţa de judecată nu a reţinut ca un text legal este abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, sesizind Curtea cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, aceasta este obligată să se pronunţe în virtutea dreptului constituţional al cetăţenilor de a invoca neconstituţionalitatea unui text pe care instanţa înţelege sa-l aplice. Competenţa Curţii de a se pronunţa asupra legilor anterioare Constituţiei rezultă, fără echivoc, şi din dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, care, prin ipoteza, sunt aplicabile exclusiv legilor anterioare Constituţiei. Nici cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează soluţia de fond criticata sub aspectul constatării abrogării parţiale a unor dispoziţii din Codul penal referitoare la avutul obştesc, nu este fondat. Justificarea acestui motiv de recurs, în sensul că s-ar fi făcut o limitare a bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice numai la cele prevăzute în art. 135 din Constituţie, nu poate fi reţinută, deoarece este evident ca decizia atacată nu se rezuma numai la bunurile enumerate de art. 135 alin. (4) din Constituţie, ci se referă la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4), adică şi "alte bunuri stabilite prin lege". Totodată, nu poate fi reţinută nici susţinerea conform căreia Curtea nu poate constata abrogarea unei legi anterioare Constituţiei. Potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, aceste legi rămân în vigoare în măsura în care nu contravin Constituţiei. Rezultă ca, prin natura sa, contrarietatea unei legi anterioare Constituţiei cu prevederile acesteia are drept consecinţa abrogarea. Cu alte cuvinte, neconstituţionalitatea este cauza abrogării. În cazul legilor anterioare Constituţiei, neconstituţionalitatea are un caracter specific, întrucît cauza sa este posterioară legii, constind în schimbarea temeiului legitimitatii sale constituţionale. În aceste condiţii, controlul constituţionalităţii unei legi preconstitutionale care are ca rezultat constatarea contrarietatii acesteia cu prevederile Constituţiei nu duce la declararea legii ca neconstitutionala – o lege putind fi apreciată numai în funcţie de regimul constituţional sub imperiul căruia a fost adoptată – ci la constatarea abrogării, soluţie ce constituie consecinţa constituţională prevăzută de art. 150 alin. (1) a unei asemenea contrarietati. În sfârşit, nu poate fi reţinută nici critica adusă deciziei de fond în sensul că se întemeiază pe Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1993 – publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993 – în considerarea faptului ca astfel este inutila judecata în alte spete. Potrivit art. 29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aceasta nu statuează decît asupra problemelor de drept. Spre a se evita soluţii contradictorii, art. 26 din regulament permite completului ce doreşte să se abata de la practica Curţii Constituţionale sa sesizeze plenul spre a se pronunţa asupra interpretării ce urmează a fi data în viitor. Decizia plenului este obligatorie doar pentru completele de judecată, astfel încât prin aceasta decizie nu se soluţionează o excepţie de neconstituţionalitate concretă. De aceea ea nu are drept consecinţa inutilitatea judecării excepţiilor, în cadrul cărora s-ar putea ridica noi probleme şi noi interpretări posibile care ar putea determina reluarea procedurii necesare în vederea asigurării consecventei practicii constituţionale. În ce priveşte art. 224 din Codul penal, Curtea constata ca prin rămînerea definitivă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 33 din 26 mai 1993, ca urmare a respingerii recursului declarat în cauza de Ministerul Public, art. 224 din Codul penal a fost abrogat parţial, astfel ca, în prezent, atât excepţia de neconstituţionalitate cu privire la acest articol invocată de Axente Vasile şi Popov Chirila în faţa Judecătoriei Tulcea, cît şi recursul Ministerului Public, declarat împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 49 din 29 septembrie 1993, sunt lipsite de obiect. Cu referire la art. 234 din Codul penal, întrucît motivele de recurs sunt nefondate, urmează a fi menţinută soluţia pronunţată în fond cu privire la constatarea abrogării parţiale a art. 234 din Codul penal în concordanta cu Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1993 şi, pe cale de consecinţa, a se respinge recursul Ministerului Public. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c), art. 145 alin. (2) şi art. 150 alin. (1) din Constituţie, al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:1. Constata ca, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 33 din 26 mai 1993, rămasă definitivă, art. 224 din Codul penal este abrogat parţial, conform art. 150 alin. (1) din Constituţie, şi, în consecinţa, urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi, prin urmare: Respinge ca lipsite de obiect excepţia de neconstituţionalitate cu privire la art. 224 din Codul penal ridicată de Axente Vasile şi Popov Chirila în dosarul nr. 3736/1991 al Judecătoriei Tulcea, precum şi recursul Ministerului Public declarat împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 49 din 29 septembrie 1993, în ce priveşte art. 224 din Codul penal. 2. Respinge recursul Ministerului Public declarat împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 49 din 29 septembrie 1993, vizind dispoziţiile art. 234 din Codul penal şi, prin urmare, menţine aceasta decizie cu privire la constatarea abrogării parţiale a art. 234 din Codul penal. Definitivă. Pronunţată în şedinţa publică din 8 martie 1993. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. dr. VASILE GIONEAMagistrat-asistent,Florentina Geangu–––––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește