DECIZIE nr. 140 din 10 martie 2005

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorConstantin Doldur – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorKozsokar Gabor – judecătorPetre Ninosu – judecătorIon Predescu – judecătorSerban Viorel Stănoiu – judecătorFlorentina Baltă – procurorPatricia Marilena Ionea – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, excepţie ridicată de Zhang Xinyuan în Dosarul nr. 3.364/2004 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 1 martie 2005 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea a amânat pronunţarea la 8 martie 2005, în vederea depunerii de concluzii scrise de către autorul excepţiei. Pe data de 8 martie 2005, Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunţării la 10 martie 2005.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 27 iulie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 3.364/2004, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România. Excepţia a fost ridicată de către Zhang Xinyuan cu prilejul soluţionării unei plângeri împotriva Hotărârii nr. 316.078/h/MR din 10 martie 2004 a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile art. 20 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 aduc atingere, sub aspectul nerespectării cerinţei termenului rezonabil, dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil. În acest sens, arată că termenul de 10 zile, în care instanţa trebuie să soluţioneze plângerea împotriva hotărârii privind acordarea statutului de refugiat, este un termen prea scurt, atât în raport cu obiectul cauzei „care obligă la o investigare minuţioasă, vizând relevarea şi analizarea tuturor circumstanţelor şi motivelor care l-au determinat pe reclamant să refuze protecţia ţării de origine şi să solicite protecţia României”, cât şi cu dificultatea administrării probatoriului. Consecinţa este aceea că, în imposibilitate de a parcurge toate etapele cercetării judecătoreşti, atât magistratul, cât şi părţile se văd obligaţi fie să renunţe la unele etape, precum administrarea probelor, fie să le parcurgă în mare viteză, realizându-se astfel „un proces pur formal” în care reclamantul este prejudiciat. În concepţia autorului excepţiei, dreptul la un proces echitabil impune „posibilitatea efectivă şi reală de exercitare a dreptului la justiţie şi de participare directă la propriul proces, cu respectarea tuturor drepturilor procesuale, inclusiv a dreptului de apărare şi la administrarea întregului probatoriu necesar dovedirii temeiurilor cauzei sale […]”, iar exigenţele impuse de legiuitor trebuie să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze însăşi existenţa dreptului. Această interpretare a cerinţei termenului rezonabil şi-o întemeiază pe soluţia pronunţată în cauza Airey contra Irlandei (1979), în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „un obstacol de fapt poate să încalce prevederile Convenţiei în aceeaşi măsură ca un obstacol juridic”. În sfârşit, în sprijinul celor arătate, aminteşte şi faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, hotărârea instanţei de fond este definitivă şi irevocabilă. De asemenea, arată că, în cauză, sunt implicate şi interesele copilului minor al reclamantei, născut în România în 2003, ca urmare a unei legături extramaritale, ceea ce încalcă prevederile Regulamentului planificării familiale din China, implicând consecinţe grave atât asupra mamei, autor al excepţiei, cât şi asupra copilului, căruia nu i se poate înregistra naşterea şi nici emite actele de identitate.Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, ţinând seama de jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care s-a statuat că prevederile legale criticate nu contravin cerinţei soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil şi nici principiului înfăptuirii justiţiei în numele legii, al independenţei judecătorilor şi al supunerii lor numai legii, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. în legătură cu dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000, arată că „textul legal dă petentului posibilitatea de a formula plângere în faţa instanţelor judecătoreşti cu privire la hotărârea pronunţată de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi de a beneficia pe tot parcursul acestei proceduri de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil”. În acest sens, invocă şi faptul că dispoziţiile art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu prevăd dreptul la un dublu grad de jurisdicţie decât în materie penală. În sfârşit, menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care s-a statuat că, potrivit dispoziţiilor constituţionale, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege, iar părţile interesate şi Ministerul Public trebuie să se supună acesteia în exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului,Guvernului şi Avocatului Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. Guvernul apreciază că textul de lege criticat nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate. Astfel, referindu-se la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 în raport cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, arată că legislaţia română referitoare la acordarea statutului de refugiat conferă celui ce solicită acest statut toate garanţiile prevăzute de actele internaţionale care reglementează acest domeniu. În acest sens, menţionează Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaţilor, act ce nu indică o procedură de urmat în vederea stabilirii statutului de refugiat, lăsând statelor competenţa de a stabili cadrul procedural cel mai adecvat şi mai adaptat sistemului administrativ şi jurisdicţional intern. Prevederi asemănătoare se regăsesc şi în „Manualul privind procedurile şi criteriile de determinare a statutului de refugiat”, elaborat de Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi, care obligă statele să acorde solicitanţilor un minimum de garanţii, şi anume posibilitatea formulării unei plângeri împotriva actului prin care se refuză acordarea statutului de refugiat, precum şi posibilitatea de a rămâne pe teritoriul statului căruia îi solicită acordarea statutului de refugiat, pe durata soluţionării acestei plângeri. De asemenea, potrivit art. 21 din Directiva 2003/9/CE privind normele minimale de examinare a cererilor de acordare a statutului de refugiat, statele membre ale Uniunii Europene trebuie să prevadă posibilitatea ca deciziile negative să fie contestate, conform procedurilor prevăzute de dreptul naţional, trebuind totuşi, în ultimă instanţă, ca decizia să facă obiectul unui control judiciar. De asemenea, Guvernul observă că nici unul dintre aceste acte internaţionale nu interzice statelor-părţi să stabilească norme procedurale în materia examinării cererilor de acordare a statutului de refugiat, care să prevadă anumite termene de soluţionare. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reţine că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, conceptul de „termen rezonabil” presupune ca procedura în faţa instanţelor să nu prezinte întârzieri, tergiversări pentru care autorităţile statale să fie responsabile. În acest sens, aminteşte cazurile Bottazzi contra Italiei (1999), Kudla contra Poloniei (2000), Yagtzilar şi alţii contra Greciei (2001) şi Rouard contra Belgiei (2004). Aşa fiind, apreciază că textul de lege criticat nu poate fi interpretat decât ca o expresie a voinţei legiuitorului de a răspunde acestor exigenţe. În fine, referindu-se la dispoziţiile constituţionale care consacră dreptul la un proces echitabil, apreciază că termenul de 10 de zile în care urmează să fie soluţionată plângerea are caracter de recomandare, neexistând nici un impediment ca părţile să solicite şi să obţină administrarea unui amplu probatoriu şi desfăşurarea unei cercetări judecătoreşti minuţioase. Cât priveşte cerinţa ca procedura judiciară având ca obiect examinarea plângerii împotriva deciziei organului administrativ prin care s-a respins cererea de acordare a statutului de refugiat să fie efectivă, precizează că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului se limitează la a obliga statele-părţi să confere acestei proceduri judiciare un caracter suspensiv de executare a deciziei negative a organului administrativ, aşa cum reiese din cauza Conka contra Belgiei (2002).Avocatul Poporului apreciază că excepţia de constituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că textul de lege criticat nu opreşte părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează, într-o societate democratică, desfăşurarea unui proces echitabil. Din contră, apreciază că instituirea unor termene mai scurte dă expresie preocupării legiuitorului de a asigura soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 20 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 3 septembrie 2000, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii potrivit cărora: „Instanţa soluţionează plângerea în termen de 10 zile şi pronunţă o hotărâre motivată, prin care:a) respinge plângerea pentru cel puţin unul dintre motivele prevăzute la art. 18 alin. (1); … b) admite plângerea şi dispune ca structura competentă a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi care a emis hotărârea să analizeze cererea în procedură ordinară." … În susţinerea neconstituţionalităţii acestor texte de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil".De asemenea, critica de neconstituţionalitate este raportată şi la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevăd că "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. […]".Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, ulterior sesizării sale, Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.136 din 1 decembrie 2004, textul de lege criticat fiind preluat, fără modificări, în cuprinsul art. 21 alin. (4).În aceste condiţii, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe asupra acestui articol de lege.Prevederile legale ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale invocate şi în prezenta cauză, Curtea pronunţându-se prin Decizia nr. 389 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.077 din 19 noiembrie 2004, în sensul respingerii criticilor de neconstituţionalitate ca neîntemeiate. Cu acel prilej Curtea a statuat că stabilirea termenului de 10 zile pentru soluţionarea plângerii „nu este de natură să impieteze asupra independenţei judecătorilor şi nu reprezintă un impediment în deplina exercitare a drepturilor de care pot beneficia străinii care urmează procedura de acordare a unei forme de protecţie din partea statului român”.Alături de aceste argumente Curtea reţine şi faptul că termenul instituit de art. 21 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 este un termen relativ sub aspectul sancţiunilor pe care le implică nerespectarea sa. Aşa fiind, în cazul depăşirii sale, validitatea actelor de procedură nu este afectată, ci, eventual, pot fi sancţionate doar persoanele care au tergiversat nejustificat îndeplinirea acestor acte. În consecinţă, acest termen este conceput să vină în sprijinul persoanelor care solicită acordarea statutului de refugiat şi ale căror cauze comportă o urgenţă evidentă, prin asigurarea unui proces rapid.De asemenea, Curtea constată că textul de lege criticat se circumscrie condiţiei termenului rezonabil, aşa cum apare acesta în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, observă că în nici una dintre cauzele supuse judecăţii Curţii de la Strasbourg această cerinţă nu a fost interpretată în sensul obligaţiei statelor şi a autorităţilor de a asigura un proces mai lung. Din contră, soluţia constantă a fost aceea că "justiţia nu trebuie realizată cu întârzieri de natură să-i compromită eficacitatea şi credibilitatea", sens în care pot fi amintite hotărârile pronunţate în cauzele Moreira de Azevedo contra Portugaliei (1990) şi H. contra Franţei (1989).În sfârşit, faptul că instanţa de judecată a înţeles să renunţe la unele etape, precum administrarea probelor, fie să le parcurgă în mare viteză, realizând astfel "un proces pur formal", aşa cum susţine autorul excepţiei, reprezintă o chestiune de aplicare a legii ce nu intră în competenţa Curţii Constituţionale.De asemenea, instanţa de contencios constituţional nu se poate pronunţa decât cu privire la constituţionalitatea prevederilor legale supuse controlului, astfel încât împrejurările de fapt ale cauzei, precum cea privind interesele copilului minor al autorului excepţiei, nu pot fi reţinute în soluţionarea excepţiei.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, excepţie ridicată de Zhang Xinyuan în Dosarul nr. 3.364/2004 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 martie 2005.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Patricia Marilena Ionea_____________

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește