DECIZIE nr. 137*) din 12 noiembrie 1996

––––Notă …
*) Definitivă prin nerecurare.Mihai Constantinescu – preşedinteLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorGabriela Dragomirescu – magistrat-asistentCompletul de judecată, convocat potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constata următoarele:Prin Încheierea din 21 martie 1995, pronunţată în Dosarul nr. 1.672/1994, Tribunalul Municipiului Bucureşti – Secţia comercială a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 76/1992 şi a Ordonanţei Guvernului nr. 18/1994, invocată de Societatea Comercială „Armit” – S.R.L. În susţinerea excepţiei, cît priveşte neconstituţionalitatea Legii nr. 76/1992, se arata ca „o lege nu poate interveni în libera contractare a părţilor, cît timp nu se încalcă ordinea publică prin crearea de avantaje neprevăzute în contract în favoarea uneia dintre părţi, şi nici nu poate dezechilibra contractul acordind uneia dintre părţi dreptul de a fixa scadenta ulterior contractului”, iar cu privire la neconstituţionalitatea Ordonanţei Guvernului nr. 18/1994, ca aceasta „nu are dreptul constituţional de a modifica o lege majorând penalizarea”.Exprimindu-şi opinia, Tribunalul Municipiului Bucureşti – Secţia comercială considera excepţia de neconstituţionalitate neîntemeiată, deoarece Legea nr. 76/1992 şi Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 nu contravin prevederilor Constituţiei. Se apreciază ca scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea dispoziţiilor normative în discuţie a fost acela de evitare a blocajului financiar manifestat la nivelul economiei naţionale, datorat intirzierii efectuării plăţilor din partea agenţilor economici. Aceste prevederi sunt în concordanta cu dispoziţiile art. 36 din Codul comercial şi ale art. 1.362 din Codul civil.CURTEA,având în vedere încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine:Curtea este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 76/1992 privind măsuri pentru rambursarea creditelor rezultate din acţiunea de compensare, regimul plăţilor agenţilor economici, prevenirea incapacităţii de plată şi a blocajului financiar şi a Ordonanţei Guvernului nr. 18/1994 privind măsuri pentru întărirea disciplinei financiare a agenţilor economici.Excepţia de neconstituţionalitate invocată se referă la Legea nr. 76/1992 şi la Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994, dar, în speta, obiectul litigiului îl constituie plata contravalorii unor produse, a penalitatilor în decontare şi a despăgubirilor aferente. Potrivit prevederilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl poate constitui numai o prevedere dintr-o lege sau ordonanţa de care depinde judecarea cauzei” şi, în consecinţa, Curtea urmează să se pronunţe numai cu privire la prevederile art. 7 din Legea nr. 76/1992, în redactarea nemodificata prin Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994, deoarece, prin Legea nr. 12/1995 de aprobare a ordonanţei, modificarea textului art. 7 a fost eliminata.Art. 7 din Legea nr. 76/1992, republicată, prevede: „În cazul neîndeplinirii, în termen de 30 de zile de la data scadentei, a obligaţiilor prevăzute la art. 6 alin. 1, debitorii vor plati, în afară sumei datorate, o penalitate de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, cu excepţia situaţiei în care în convenţii sau în alte acte au fost stipulate penalităţi mai mari.În convenţiile comerciale dintre agenţii economici, indiferent de forma în care acestea se încheie, părţile au obligaţia de a prevedea penalităţi pentru întârziere în decontare de minimum 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, în afară altor penalităţi contractuale ce pot fi stipulate.Totalul penalitatilor pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. 1 şi 2, nu poate depăşi cuantumul sumei asupra cărora sunt calculate.În cazul în care penalităţile prevăzute în prezentul articol nu acoperă integral prejudiciul suportat prin intirzierea efectuării plăţii, creditorul va putea solicita acordarea de daune în completare, potrivit dispoziţiilor din dreptul comun".Cu privire la constituţionalitatea art. 7 din Legea nr. 76/1992, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 89 din 4 octombrie 1995, rămasă definitivă prin Decizia nr. 18 din 27 februarie 1996, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 8 aprilie 1996.Prin Decizia nr. 89/1995 a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a art. 7 din Legea nr. 76/1992, republicată, reţinându-se, în esenta, următoarele:Posibilitatea limitării prin lege a libertăţii de voinţa a părţilor, în caz de neexecutare a obligaţiilor asumate, în speta prin instituirea unei clauze penale minime, cu caracter obligatoriu, este acceptată şi practicată în economiile liberale, nefiind o creaţie a Legii nr. 76/1992. Insesi prevederile art. 1.088 din Codul civil stabilesc ca daunele-interese se cuvin fără necesitatea dovedirii unei pagube, ele fiind datorate din ziua cererii de chemare în judecata, în afară de cazurile în care, după lege, dobinda curge de drept. De asemenea, art. 43 din Codul comercial prevede că datoriile în bani produc dobinda de drept. Asadar, instituirea penalităţii criticate, contractuală sau pe cale legislativă, nu aduce atingere libertăţii şi principiului consensualismului, căci părţile sunt libere sa încheie orice contract permis de lege, potrivit propriului lor acord de voinţa, neexistand nimic neconstitutional în faptul ca neexecutarea obligaţiilor asumate da dreptul creditorului, în condiţiile reglementate de lege, să poată pretinde un minimum de penalităţi pe care aceasta le instituie.S-a reţinut, de asemenea, ca dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 76/1992, republicată, operind în mod egal faţă de toţi subiectii raporturilor contractuale, nu constituie nici o încălcare a principiului egalităţii părţilor contractante, fiind de reţinut ca principiul stipulat la art. 16 alin. (1) din Constituţie este cel al egalităţii în drepturi a cetăţenilor.În considerarea obligaţiei sale constituţionale prevăzute la art. 134 alin. (2) lit. a), statul este în măsura sa introducă, prin mijloacele legale ce-i stau la dispoziţie, mecanisme financiare şi juridice apte sa descurajeze rau-platnicii, evitând blocajul financiar şi constituind, pe aceasta cale, un minimum de garanţie pentru agenţii economici corecti, fapt care răspunde interesului public ca economia naţionala sa funcţioneze corespunzător în condiţiile proprii economiei de piaţa din actuala perioada de tranzitie.Argumentele care au fundamentat aceasta decizie subzistă şi în cauza de faţa, neexistand motive care să determine schimbarea practicii Curţii. De altfel, neconstituţionalitatea prevederilor art. 7 din Legea nr. 76/1992, republicată, a mai fost invocată de către Societatea Comercială „Armit” – S.R.L. în cauza soluţionată prin deciziile sus-menţionate, astfel ca, sub acest aspect, reiterarea excepţiei este inadmisibila, fiind contrară autorităţii lucrului judecat, asa cum s-a statuat în practica jurisdicţională a Curţii, conform Deciziei nr. 27 din 25 mai 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 15 iulie 1993.În dosarul de faţa s-a invocat şi faptul ca Legea nr. 76/1992 ar „dezechilibra contractul, acordind uneia dintre părţi dreptul de a fixa scadenta ulterior contractului”. Aceasta critica priveşte dispoziţia art. 6 alin. 2 din Legea nr. 76/1992, potrivit căreia, „în cazul plăţilor pentru care nu este prevăzută scadenta, aceasta se stabileşte de creditor, prin înştiinţarea debitorului cu cel puţin 10 zile înaintea termenului de plată”.În legătură cu aceasta sustinere se retine ca art. 6 alin. 2 din Legea nr. 76/1992 nu numai că nu „dezechilibreaza” contractul, ci instituie o măsura de protecţie pentru debitor, deoarece prevede că scadenta obligaţiei acestuia, care se stabileşte de către creditor, trebuie precedată de înştiinţarea adresată debitorului cu cel puţin 10 zile înainte. Într-adevăr, este de principiu ca, în cazul în care contractul nu stabileşte nici un termen pentru executarea obligaţiei debitorului, creditorul poate cere plata oricând. Acest principiu nu consacra o inegalitate a părţilor, ci corespunde pe deplin voinţei prezumate a acestora, deoarece obligaţiile sunt stabilite prin contract în scopul de a fi executate şi, dacă creditorul n-ar fi îndreptăţit sa stabilească, în cazul dat, scadenta, debitorul n-ar putea fi obligat niciodată la executare.În consecinţa, şi aceasta sustinere urmează a fi respinsă.Şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 18/1994 de modificare a Legii nr. 76/1992, în legătură cu care se susţine ca „nu are dreptul constituţional de a modifica o lege majorând penalizarea”, urmează a fi respinsă.Art. I din Ordonanţa Guvernului nr. 18 din 21 ianuarie 1994 privind măsuri pentru întărirea disciplinei financiare a agenţilor economici, emisă în temeiul Legii nr. 4/1994, prevede modificarea art. 7 din Legea nr. 76/1992, dar articolul unic din Legea nr. 12 din 3 februarie 1995 pentru aprobarea ordonanţei dispune eliminarea art. I din aceasta. Ca atare, rezultă ca, la data publicării Legii nr. 12/1995 în Monitorul Oficial al României, Partea I, adică 7 februarie 1995, textul art. 7 este cel din Legea nr. 76/1992, republicată, respectiv cel care stabileşte cuantumul penalizarii de întârziere în decontare de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, în afară altor penalităţi contractuale ce pot fi stipulate.Deoarece încheierea de sesizare prin care Curtea este investită cu excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei Guvernului nr. 18/1994 este din 21 martie 1995, deci ulterioară Legii nr. 12/1995, rezultă ca excepţia cu privire la aceasta este lipsită de obiect şi urmează a fi respinsă.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, în unanimitate:CURTEAÎn numele legiiDECIDE: Respinge ca vadit nefondata excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 din Legea nr. 76/1992, republicată, şi a Ordonanţei Guvernului nr. 18/1994, invocată de Societatea Comercială „Armit” – S.R.L., în Dosarul nr. 1.672/1994 al Tribunalului Municipiului Bucureşti – Secţia comercială.Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.Pronunţată în şedinţa publică din 12 noiembrie 1996.PREŞEDINTE,dr. Mihai ConstantinescuMagistrat-asistent,Gabriela Dragomirescu––––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește