DECIZIE nr. 136 din 21 octombrie 1998

cu privire la constituţionalitatea art. 6 al Legii privind proprietatea publicăşi regimul juridic al acesteia



Prin Adresa nr. 74 din 16 septembrie 1998, trimisa de secretarul general al Senatului, Curtea Constituţională a fost sesizată, în vederea declanşării controlului de constituţionalitate în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie, de un grup de 26 de senatori, şi anume: Mihail Grama, Teodor Campean, Ioan Baras, Marin Nicolai, Nicolae Zavici, Mircea Ioan Popa, Ulm Nicolae Spineanu, Petru Caraman, Petru Juravlea, Florin Bogdan, George Achim, Laurentiu Ulici, Dan Amedeu Lazarescu, Şerban-Mati-Bujorel Dinu Sandulescu, Andreiu Oprea, Iosif Csapo, Bela Marko, Valentin-Zoltan Puskas, Nemeth Csaba, Iuliu Lorinczi, Sereş Denes, Attila Verestoy, Victor Fuior, Justin Tambozi, Ioan Burghelea şi Corneliu Turianu, cu privire la constituţionalitatea art. 6 al Legii privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.La data de 29 septembrie 1998 s-a înregistrat la Curtea Constituţională o scrisoare semnată de domnul senator Corneliu Turianu, prin care sunt supuse atenţiei preşedintelui Curţii unele consideratii suplimentare în sprijinul obiectiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din legea anterior menţionată.Secretarul general al Senatului a înaintat Curţii Constituţionale, printr-o adresa din 20 octombrie 1998, solicitarile de retragere a semnăturii de pe sesizarea de neconstituţionalitate, formulate de 2 dintre cei 26 de senatori, şi anume domnii Victor Fuior şi Justin Tambozi.Prin obiecţia de neconstituţionalitate se solicită să se constate ca Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia "nu poate fi legitimata, ca urmare a neconformitatii articolului 6 al legii cu prevederile Constituţiei". Totodată se solicita Curţii să se pronunţe şi asupra celorlalte prevederi legale de care "dispoziţia legală nu poate fi disociata".În motivarea obiectiei formulate se arata ca prevederile legale atacate sunt neconstituţionale pentru următoarele motive:"Verificarea constituţionalităţii unui act normativ se face în raport cu Constituţia în vigoare", însă dispoziţia legală atacată prevede că "valabilitatea titlului de proprietate al statului" dobândit în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 "nu se raportează la Constituţia din 1991".Dispoziţiile art. 6 din lege sunt neconstituţionale pentru ca ele legitimează conformitatea efectelor actelor de naţionalizare sau de expropriere din anii 1948-1989 cu Constituţia din anul 1991.Se susţine, în continuare, ca "valabilitatea titlului de proprietate al statului nu se raportează", în speta, la Constituţia din anul 1991, ci la actele normative, "inclusiv constitutiile succesive emise în perioada comunista". Actele de naţionalizare iniţiate în anul 1948 au avut ca efect etatizarea proprietăţii, iar o dată cu aceasta nu s-a mai utilizat nici în legislaţie, nici în opinia juridică noţiunea de domeniu public sau privat.Asa fiind, considera autorii sesizării, nu este constituţional să se legitimeze valabilitatea titlului de proprietate al statului "după cum a fost sau nu în acord cu legislaţia comunista".De asemenea, se arata ca, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei în vigoare şi nu a altora anterioare, Curtea Constituţională poate exercita controlul de constituţionalitate numai asupra legilor în vigoare. "Este o condiţie de admisibilitate intemeiata pe prevederile art. 145 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale nu au efecte decât pentru viitor, ceea ce exclude, prin definiţie, ca asemenea decizii să-şi poată extinde efectele asupra unor dispoziţii legale, implicit abrogate, deci pe trecut".Sesizarea conţine şi alte argumente care însă au conotatii politice sau vizează politica legislativă ori norme de tehnica legislativă. Astfel, se afirma ca repunerea foştilor proprietari în situaţia anterioară nu poate fi "soluţionată prin introducerea controversatului art. 6 în cuprinsul unei legi-cadru" cum este legea atacată, "ci numai prin intervenţia unor acte legislative cu aplicabilitate specială", cu caracter reparatoriu.În conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului asupra obiectiei de neconstituţionalitate.Preşedintele Senatului, în punctul sau de vedere, considera ca sesizarea "este neîntemeiată, întrucât din conţinutul contestaţiei nu rezultă aspecte de neconstituţionalitate a art. 6 al legii, nemultumirea contestatarilor limitându-se la critici cu privire la o dreapta reglementare", iar aspectele ridicate nu sunt de natura sa încalce vreo prevedere constituţională şi deci "nu pot intră în competenţa Curţii Constituţionale, competenţa reglementată de art. 144 lit. a) din Constituţie şi de art. 13 alin. (1) lit. A.a) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale". În final se precizează ca autorii sesizării nu au invocat în cuprinsul acesteia vreun text constituţional care să fie încălcat de art. 6 din legea contestată.În punctul de vedere al Guvernului se arata, în esenta, următoarele:– deşi se invoca neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 6 din legea atacată, "autorii sesizării nu indica textele din Constituţie în raport cu care ar trebui să se verifice pretinsa neconstituţionalitate a art. 6", iar critica de neconstituţionalitate "este imprecisa, abstracta" şi motivele sesizării "sunt în realitate divagatii politice şi istorice";– se creează o grava confuzie între competenţa Curţii Constituţionale şi competenţa instanţelor judecătoreşti în ceea ce priveşte aprecierea legilor anterioare Constituţiei, prin care bunurile au fost preluate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989;– valabilitatea titlului de proprietate al statului nu poate fi verificata decât în raport cu reglementările existente la data naşterii acestui titlu, deoarece numai asa se respecta principiul neretroactivitatii legilor; rezultă ca art. 6 din lege este în deplina concordanta cu art. 15 din Constituţia României;– dacă raportarea s-ar face la Constituţia din anul 1991, s-ar ajunge la concluzia absurda ca toate bunurile preluate de stat după 6 martie 1945, prin moduri specifice proprietăţii socialiste, sunt deţinute de stat fără un titlu valabil;– autorii sesizării impartasesc o conceptie radicala, nihilista, în materia proprietăţii statului, sustinand ca toate bunurile preluate de stat în perioada 1945-1989 trebuie considerate ca fiind preluate fără titlu, pentru simplul motiv ca reglementările în vigoare la data preluării erau comuniste;– prevederile din art. 6 privind competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili valabilitatea titlului de proprietate al statului sunt constituţionale atât în raport cu art. 15, cat şi cu art. 125 din legea fundamentală, care stabileşte plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti;– Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia nu este decât o lege-cadru care atinge tangential problema restituirii imobilelor, astfel încât să permită stabilirea corecta a domeniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale; această lege nu închide calea reparaţiilor prin legi speciale.Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat punctul sau de vedere.În temeiul prevederilor art. 54 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, în scopul soluţionării obiectiei s-a solicitat opinia domnului academician profesor doctor docent Ion Filipescu, care, în esenta, considera ca dispoziţiile art. 6 din legea atacată sunt neconstituţionale numai în măsura în care textul stabileşte ca bunurile intrate în proprietatea statului în perioada avută în vedere aparţin domeniului public, inlaturandu-se astfel posibilitatea reparatiei abuzurilor, şi în măsura în care noţiunea "cu titlu valabil" nu este precis determinata, fiind pusă alături de formularea "cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", ceea ce ar putea crea impresia ca sunt notiuni ori situaţii diferite sau condiţii diferite care trebuie îndeplinite.CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,ţinând seama de obiecţia de neconstituţionalitate formulată, de punctele de vedere comunicate, de referatul ştiinţific elaborat la cererea sa, de raportul întocmit de judecătorul- raportor, precum şi de prevederile art. 6 din Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:1. Luând în dezbatere competenţa Curţii Constituţionale de a soluţiona obiecţia de neconstituţionalitate cuprinsă în sesizarea sprijinita, la data dezbaterilor, de numai 24 de senatori, Plenul Curţii a decis, cu o majoritate de 5 voturi, ca aceasta este competenţa sa rezolve sesizarea, dat fiind ca aprecierea constituţionalităţii şi a legalităţii actului de sesizare a Curţii are în vedere momentul înregistrării sesizării, iar nu un moment ulterior. S-a considerat ca, în aceasta privinta, nu-şi poate găsi aplicarea principiul disponibilităţii, întrucât acesta este propriu procesului civil, iar nu unei proceduri de drept public, cum este aceea a soluţionării obiectiei de neconstituţionalitate.2. Textul art. 6 din Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, la care se referă obiecţia de neconstituţionalitate, este următorul:"(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie. … (3) Instanţele judecătoreşti sunt competente sa stabilească valabilitatea titlului." … 3. În temeiul art. 3 alin. (2) şi al art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională constata ca este competenţa să soluţioneze fondul sesizării de neconstituţionalitate, care i-a fost înaintată cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie.4. Invocand neconstituţionalitatea art. 6 din lege în întregul său, pentru motivul ca prevederile acestuia "nu sunt conforme şi nici compatibile cu normele constituţionale", autorii obiectiei nu indica nici un text ori principiu al Constituţiei care ar fi încălcat prin dispoziţiile menţionate ale legii.Având în vedere prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea considera că nu este cazul ca lipsa precizarii exacte a unor texte ori principii constituţionale incalcate să fie asimilată, în soluţionarea sesizării de faţa, cu lipsa de motivare în drept, care ar atrage, potrivit practicii constante a Curţii, respingerea sesizării (a se vedea, de pilda, deciziile nr. 5/1992, nr. 392/1997 şi nr. 412/1997).Într-adevăr, astfel cum va rezultă din analiza principalului argument adus de autorii sesizării, acesta ar putea presupune punerea în discuţie a caracterului retroactiv al textului atacat, asadar a concordanţei acestui text cu art. 15 alin. (2) din legea fundamentală.5. Aprecierile cu caracter moral şi politic cu referire la regimul comunist, cuprinse în sesizare, oricât ar fi de îndreptăţite, nu pot servi la soluţionarea de către Curtea Constituţională a obiectiei de neconstituţionalitate.6. Principalul argument adus de autorii obiectiei de neconstituţionalitate a art. 6 din Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia porneşte de la opinia ca prin acest text se legitimează valabilitatea titlului de proprietate al statului, după cum acest titlu a fost sau nu în acord cu legislaţia comunista. Ar fi, în alţi termeni, în cadrul acestei opinii – căreia i se raliaza autorul referatului ştiinţific – să se recunoască, printr-o lege actuala, existenta unor efecte ale anumitor reglementări – caracterizate ca nedrepte, imorale sau abuzive – din perioada comunista, ceea ce ar echivala cu legitimarea, prin legea noua, a acestor măsuri. În continuarea şi dezvoltarea acestui argument, în referatul ştiinţific se pune întrebarea "dacă o lege actuala poate declara ca valabile pentru viitor efecte ale naţionalizarilor ori ale confiscarilor anterioare contrare Constituţiei". ┐i, în fine, ca o concluzie a referatului, care nu face decât sa expliciteze principalele argumente cuprinse în sesizarea de neconstituţionalitate: "dacă art. 6 menţionat legitimează trecutul, înseamnă ca are efect retroactiv, deoarece se aplică trecutului".7. Examinarea cuprinsului art. 6 din lege duce la concluzia ca textul respectiv nu are nici scopul şi nici efectul de a "legitima" reglementări din trecut şi nu poate avea în nici un fel caracter retroactiv.Într-adevăr, pornind de la constatarea existenţei în patrimoniul statului a unor bunuri dobândite, în perioada comunista, prin acte juridice valabile în raport cu reglementările atunci în vigoare, textul art. 6 din lege nu face decât sa declare apartenenţa acelor bunuri la unul dintre domeniile pe care legea le reglementează dând expresie art. 135 din Constituţie. În alţi termeni, reglementarea pe care o consacra art. 6 al legii porneşte de la constatarea ca, în lumina principiilor juridice ce pot fi luate în discuţie, ca şi a situaţiei concrete existente în domeniul proprietăţii asupra bunurilor la care se referă autorii obiectiei de neconstituţionalitate, aceste bunuri aparţin, în proprietate, statului român, dacă au fost dobândite cu respectarea condiţiilor enumerate de textul examinat. Iar constatarea unei asemenea realitati nu înseamnă nicidecum "legitimarea" unor moduri de dobândire ce contravin în prezent principiilor constituţionale.Dacă simpla recunoaştere a dreptului de proprietate -publică sau privată – a statului asupra bunurilor dobândite prin naţionalizare, expropriere etc. ar echivala cu "legitimarea" neconstitutionala a efectelor unor reglementări abuzive, atunci ar insemna ca sunt neconstituţionale şi Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, precum şi Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului. Ar fi, totodată, contrare Constituţiei şi toate legile care, în viitor, ar dispune restituiri de bunuri ori plata de despăgubiri în folosul foştilor proprietari. Aceasta deoarece o lege care dispune retrocedarea unor imobile nu poate să nu pornească de la premisa ca bunurile ce se restituie sau pentru care se plătesc despăgubiri au aparţinut statului.Tocmai de aceea – astfel cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 73/1995 – trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neingradit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul sau în baza unor titluri conforme cu legislaţia existenta în momentul dobândirii lor, precum şi de a stabili modul în care -prin restituire în natura, prin plata unor despăgubiri sau în orice alta modalitate – foştii proprietari sau moştenitorii acestora vor beneficia de reparaţii pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.Aceasta prerogativa a statului este pe deplin compatibila cu competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili, în baza art. 6 alin. (3) din lege, în fiecare caz în parte, valabilitatea titlului de preluare, ceea ce este în deplina concordanta cu prevederile art. 21 şi 125 din Constituţie.8. Condiţiile pe care art. 6 din Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia le prevede pentru ca un bun sa apartina domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale sunt precizate în lege, pentru prima data, în ceea ce priveşte aceste categorii de bunuri; aceste condiţii sunt în deplin acord cu jurisprudenta Curţii Constituţionale, ca şi cu legislaţia din perioada în care a avut loc dobândirea de către stat a bunurilor respective. Ele corespund totodată reglementărilor în baza cărora s-au retrocedat deja ori au fost stabilite despăgubiri pentru bunurile trecute în proprietatea statului (sau, după caz, în proprietatea cooperatist-agricolă).Enumerarea în art. 6 al legii a acestor condiţii acoperă în totalitate dobândirea de bunuri de către stat "cu titlu", adică în condiţiile respectării cadrului legal din momentul respectiv. Cea mai mare parte a bunurilor intrate în patrimoniul statului a fost creata ori dobandita ca urmare a activităţii economice din întreprinderile statului. Asemenea dobandiri sunt şi ele avute în vedere prin enumerarea condiţiilor cuprinse în art. 6. Contestarea validităţii intrării în proprietatea statului a unor bunuri în condiţiile enumerate la art. 6 din lege duce, fără nici un temei, la golirea de conţinut a patrimoniului statului, de vreme ce în aceasta enumerare sunt cuprinse, neîndoielnic, toate modurile de dobândire a dreptului de proprietate al statului în perioada avută în vedere de lege.9. Astfel cum s-a mai arătat, prevederile art. 6 din lege sunt în deplin acord cu jurisprudenta Curţii Constituţionale în materia trecerii în proprietatea statului, prin naţionalizare, expropriere ori în virtutea altor moduri reglementate prin lege, a unor bunuri aparţinând proprietăţii private, în perioada regimului comunist.Într-adevăr, prin Decizia nr. 3/1993, Curtea a stabilit ca prevederile constituţionale actuale nu pot avea drept urmare desfiinţarea unui drept de proprietate constituit anterior intrării în vigoare a Constituţiei, dispoziţiile acesteia aplicându-se numai în ceea ce priveşte regimul dreptului respectiv. Ulterior, prin Decizia nr. 73/1995 s-a statuat în sensul că, în ceea ce priveşte soluţionarea conflictului legilor în timp, legea posterioară nu poate, fără a avea caracter retroactiv, sa aducă atingere modalitatii în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, modalitate guvernata de principiul tempus regit actum.În consecinţa, chiar dacă naţionalizarea sau alte moduri prin care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naştere dreptul de proprietate al statului nu sunt corespunzătoare prevederilor Constituţiei, dreptul subiectiv de proprietate al statului, constituit potrivit reglementărilor legale anterioare actualei legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietăţii.Asa fiind, se arata în decizia menţionată a Curţii, dreptul fostului proprietar de a i se restitui imobilul se naşte în viitor, prin aplicarea prevederilor legale care îi reconstituie acest drept. Prevederile privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii, potrivit art. 41 din Constituţie, se aplică numai după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate.Cu toate acestea, în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit proprietar (Decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1995).10. Cu privire la cuprinsul art. 6 din lege, avut în vedere prin obiecţia de neconstituţionalitate, este evident ca acesta nu poate fi considerat ca având caracter retroactiv, de vreme ce se referă la apartenenţa unor bunuri la domenii ce nu au existat anterior Constituţiei din anul 1991. Tot asemenea, textul alin. (1) nu poate avea nici efectul de a face imposibila, în viitor, retrocedarea bunurilor intrate în proprietatea statului cu titlu. În primul rând, cuprinsul art. 6 alin. (1) nu se ocupa în nici un fel de retrocedarea bunurilor dobândite de stat în temeiul unui titlu valabil, căci un asemenea titlu putea fi reprezentat, de pilda, de un contract de vânzare-cumpărare ori de dobândirea unei succesiuni vacante etc., adică de acte juridice care nu au nimic abuziv ori imoral.Pe de altă parte – se susţine prin referatul ştiinţific alcătuit la solicitarea Curţii – pentru bunurile ce fac parte, în sensul art. 6 din lege, din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, repararea abuzurilor din trecut este imposibila şi pentru ca aceste bunuri sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile; reparaţia s-ar putea face, asadar, numai pentru bunurile din domeniul privat.Acest punct de vedere nu poate fi reţinut. În primul rând, dacă ar exista un asemenea obstacol, acesta ar privi numai restituirea în natura, iar nu şi reparaţia prin echivalent. În al doilea rând – şi este un aspect esenţial – trebuie reţinut ca legea reglementează modul de trecere a unui bun din domeniul public în cel privat, prin hotărâre a Guvernului ori, după caz, a consiliului judeţean (art. 10 din lege). Asa fiind, deoarece restituirea în natura foştilor proprietari a unor asemenea bunuri ar urma să fie stabilită prin lege, ea ar urma să fie asimilată, pentru bunurile ce aparţin domeniului public al statului, cu o prealabilă trecere a bunului respectiv în domeniul privat. În mod asemănător se vor putea găsi soluţii şi pentru bunurile care, făcând obiectul proprietăţii publice a unităţilor administrativ-teritoriale, ar urma să fie restituite foştilor proprietari.Asadar, simpla apartenenţa a unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea lui în natura vechiului proprietar şi, cu atât mai puţin, pentru despăgubirea acestuia prin echivalent.Asa fiind, concluzia cuprinsă în sesizarea de neconstituţionalitate, potrivit căreia bunurile indicate la art. 6 din lege nu mai pot fi restituite foştilor proprietari ori ca restituirea nu mai este dorita de legiuitor (care se va limita la restituirea celor dobândite de stat fără titlu), reprezintă exclusiv rezultatul unor supozitii fără nici un suport în substanţa reglementării. Faptul ca art. 26 din lege stabileşte obligaţia Guvernului de a elabora proiectul unei legi de restituire în natura sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv (iar nu a tuturor imobilelor, deci şi a acelora preluate altfel decât abuziv) poate avea în vedere faptul ca, în sens larg, naţionalizarea şi alte moduri de trecere a unor bunuri aparţinând particularilor în proprietatea statului au caracter abuziv (chiar în prezenta unor titluri "valabile") sau poate insemna doar o prioritate pe care legea o reglementează în ceea ce priveşte restituirea bunurilor respective.În fine, alin. (2) şi (3) ale art. 6 consacra, pe de o parte, competenţa instanţelor judecătoreşti în soluţionarea acţiunilor în revendicare privind imobile preluate fără titlu, inclusiv prin violenta, iar pe de altă parte, recunoaşterea competentei instanţelor de a stabili validitatea titlului de trecere a unor bunuri în proprietatea statului, fără de care nu le poate fi recunoscută competenţa de a statua în acţiunile de revendicare.În aceasta problema Curtea Constituţională s-a pronunţat (prin Decizia nr. 112/1995) în acelaşi sens, hotărând ca revine instanţelor judecătoreşti sa stabilească dacă, în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietăţii nu a avut loc niciodată.Oricum, chestiunile referitoare la reglementarea prin legi viitoare a restituirii unor bunuri ori a acordării unor despăgubiri pentru pagubele suferite de foştii proprietari nu ţin de constituţionalitatea textelor la care se referă obiecţia de neconstituţionalitate.11. În sesizarea de neconstituţionalitate se susţine, de asemenea, ca repunerea foştilor proprietari în situaţia anterioară ar urma să fie reglementată prin acte normative speciale, iar nu prin Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care are caracterul unei legi-cadru.În legătură cu aceasta sustinere Curtea retine ca stabilirea cuprinsului unei legi, asadar alegerea reglementărilor ce o compun, nu este o chestiune de constituţionalitate, ci, cel mult, una de tehnica legislativă. În acest domeniu legiuitorul este, desigur, suveran.De altfel, chiar şi în ipoteza în care Curtea Constituţională ar considera ca unele prevederi ale legii de faţa ar fi mai potrivite în cuprinsul unei legi viitoare, ea nu ar putea nicicum sa elimine din lege un text sau altul spre a fi cuprins într-o reglementare ce s-ar da cu o alta ocazie. Aceasta, deoarece Curtea nu se poate substitui legiuitorului.12. Autorii sesizării exprima, tot astfel, opinia ca începutul perioadei ce trebuie avută în vedere, în ceea ce priveşte trecerea imobilelor în proprietatea statului, ar începe de la 30 decembrie 1947, iar nu – asa cum se prevede în lege – de la 6 martie 1945. Este însă evident ca, în afară oricăror consideratii teoretice ori practice, nu este în atributia Curţii de a hotărî modificarea textelor legii supuse controlului de constituţionalitate, pentru ca în acest fel s-ar substitui legiuitorului, incalcand dispoziţiile art. 58 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.13. În legătură cu cuprinsul art. 6 din lege, la care se referă obiecţia de neconstituţionalitate, acesta a fost caracterizat în referatul ştiinţific aflat la dosar ca fiind inutil.În aceasta privinta trebuie observat, în primul rând, ca nici Curtea Constituţională şi nici organele ori persoanele care aplica o reglementare legală nu au indreptatirea sa considere ca în lege exista texte inutile, căci, spre a fi aplicată, legea trebuie interpretată în sensul în care produce efecte, iar nu în acela în care nu ar produce nici un efect. Pe de altă parte însă, chiar dacă s-ar aprecia ca un text ar fi inutil, este evident ca acest fapt nu determina şi caracterul sau neconstitutional.14. În lumina celor arătate, Curtea Constituţională considera ca sesizarea de neconstituţionalitate formulată de grupul celor 26 de senatori de a constata neconstituţionalitatea art. 6 din Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia urmează să fie respinsă.Admiterea obiectiei de neconstituţionalitate ar pune Curtea Constituţională în situaţia de a atribui art. 6 din lege efecte ce nu ar putea fi acceptate decât prin deplasarea elementelor rationamentelor logice şi juridice pe alte fagasuri decât cele care le sunt proprii, cu consecinţe mergand până la nerecunoasterea posibilităţii de despăgubire a foştilor proprietari.Soluţia preconizata în sesizarea de neconstituţionalitate ar avea şi efectul – deopotrivă inacceptabil – de a pune instanţa de jurisdicţie constituţională în situaţia de a se pronunţa asupra conformitatii unui text de lege cu prevederile Constituţiei, pornind nu de la reglementarea pe care textul o conţine nemijlocit, ci de la premise ale acestei reglementări, ce îşi găsesc sorgintea în dispoziţii legale mai vechi, care, din diferite motive, nu pot sau nu mai pot să fie supuse controlului de constituţionalitate.Un asemenea mod de a proceda ar putea deschide calea eludarii dispoziţiilor legii fundamentale privind controlul de constituţionalitate.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie, precum şi al art. 2, al art. 13 alin. (1) lit. A.a), al art. 17 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Constata ca prevederile art. 6 din Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia sunt constituţionale.Definitivă şi obligatorie.Decizia se comunică Preşedintelui României.Deliberarea a avut loc la data de 21 octombrie 1998 şi la ea au participat: Lucian Mihai, preşedinte, Costica Bulai, Constantin Doldur, Gâbor K≤szokâr, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu şi Romul Petru Vonica, judecători.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat asistent-şef,Claudia Miu––––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește