DECIZIE Nr. 127 din 16 noiembrie 1994

Ion Filipescu – preşedinteMiklos Fazakas – judecătorIoan Muraru – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorVictor Dan Zlatescu – judecătorRaul Petrescu – procurorGabriela Dragomirescu – magistrat-asistentPe rol soluţionarea recursului formulat de Episcopia Română Unita cu Roma (greco-catolica) din Cluj-Napoca împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 23 din 27 aprilie 1993. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 2 noiembrie 1994, în prezenta recurentei Episcopia Română Unita cu Roma (greco-catolica) din Cluj-Napoca, a intimatelor Episcopia Română Unita cu Roma (greco-catolica) din Lugoj şi Parohia Ortodoxa Română "Schimbarea la faţa" şi în lipsa intimatei Protopopiatul Roman Ortodox Deta, legal citata, şi au fost consemnate în Încheierea din 2 noiembrie 1994, când Curtea Constituţională, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru 16 noiembrie 1994. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,examinînd actele şi lucrările dosarului, retine: Prin Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, Curtea Constituţională a respins ca vadit nefondate excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 ridicate de către Episcopia Română Unita cu Roma (greco-catolica) din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 7967/1992 al Judecătoriei Cluj-Napoca şi de către Episcopia Română Unita cu Roma (greco-catolica) din Lugoj în Dosarul nr. 64C/1993 al Tribunalului Judeţean Timiş. Împotriva acestei decizii, în termen legal, Episcopia Română Unita cu Roma (greco-catolica) din Cluj-Napoca a formulat recurs, prin care solicită admiterea acestuia şi a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, pentru motivele care, în esenta, sunt următoarele: – decizia Curţii Constituţionale este nelegală şi netemeinica, deoarece, nemotivat şi contrar prevederilor art. 164 din Codul de procedură civilă, s-a dispus conexarea dosarelor nr. 2C/1993 şi nr. 17C/1993; – prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 stabilesc o modalitate de dobândire a proprietăţii şi, deci, nu sunt aplicabile Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolica) din Cluj-Napoca, care are calitatea de proprietar asupra lacasului de cult din Cluj-Napoca, conform extrasului din Cartea funciară şi, ca atare, nu este pertinent cauzei principiul neretroactivitatii legii civile; – statul nu poate garanta deţinerea abuzivă de către pirita Parohia Ortodoxa Română "Schimbarea la faţa" a proprietăţii care-i aparţine în mod legal; – Decretul-lege nr. 9/1989 prin care s-a abrogat Decretul nr. 358/1948 are un caracter pur declarativ, cita vreme noul stat de drept, născut din Revoluţia din decembrie 1989, nu ia măsuri pentru repararea abuzurilor de putere săvârşite de regimul represiv; – transferarea – potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 – dreptului de a stabili statutul lacasurilor de cult unei comisii formate din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase reprezintă o jurisdicţie atribuită insesi părţilor direct interesate care, în caz de neconciliere, nu au nici măcar dreptul de a se adresa justiţiei. Se încalcă astfel prevederile art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie. În scopul soluţionării recursului, Curtea Constituţională, având obligaţia stabilită prin art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 ca în cazul recursului să se pronunţe şi asupra excepţiei de neconstituţionalitate, aplicind prevederile art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege, a solicitat puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Dind curs solicitării Curţii Constituţionale, Guvernul, în punctul sau de vedere exprimat, apreciază ca, potrivit prevederilor art. 144 lit. c) şi art. 150 din Constituţie, art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi art. 23-26 din Legea nr. 47/1992, precum şi potrivit practicii constante a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate fi invocată, competenţa să soluţioneze cauza fiind instanţa de judecată, Curtea Constituţională este competenţa să soluţioneze sub aspectul constituţionalităţii numai legile şi ordonanţele adoptate ulterior intrării în vigoare a Constituţiei. Cu adresa nr. 15 B/489 din 7 august 1993, Guvernul a transmis şi punctul de vedere al Secretariatului de Stat pentru Culte referitor la neconstituţionalitatea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, potrivit căruia modalitatea de restituire a bunurilor, instituită prin aceasta reglementare, răspunde situaţiei practice create între cele doua culte în perioada de după anul 1948 şi, de altfel, prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu ingradesc dreptul părţilor de a se adresa justiţiei pentru înlăturarea consecinţelor măsurilor nelegale ce ar putea fi luate de comisia mixtă, constituită în temeiul articolului criticat ca neconstitutional. Lipsa de eficienta practica a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, invocată de recurenta datorită inexistentei unor norme procedurale care să clarifice modul de constituire a comisiilor mixte, este irelevanta, întrucît aceste lipsuri procedurale pot fi acoperite prin înţelegere între conducerile celor două culte. Nu se poate susţine ca Decretul-lege nr. 126/1990 are un caracter pur declarativ, de vreme ce prin prevederile art. 3 ale acestui act normativ se creează cadrul legal de restituire a bunurilor. În completarea acestei adrese, Secretariatul de Stat pentru Culte, la data de 4 noiembrie 1993, cu nr. 6589, precizează ca, în baza informaţiilor pe care le deţine, nu a luat fiinta comisia mixtă a reprezentanţilor clericali ai cultului greco-catolic şi ai cultului ortodox, prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990. Situaţia lacasurilor de cult ce au aparţinut Episcopiei Române Unite cu Roma din Cluj-Napoca şi Lugoj, la data respectiva, era următoarea: în Cluj-Napoca toate lacasurile au rămas în posesia Bisericii Ortodoxe Române, iar în Lugoj, fosta Catedrala episcopala a fost retrocedata de Înalt Preasfintia Sa Nicolae, Mitropolitul Banatului, în ianuarie 1990. Cu referire la iniţiativa legislativă privind reglementarea situaţiei juridice a lacasurilor de cult ale Bisericii Române Unite cu Roma, Secretariatului de Stat pentru Culte, prin adresa către Guvern nr. 13 din 5 februarie 1993, depusa la dosarul Curţii Constituţionale la data de 2 noiembrie 1994, apreciază ca statul de drept, prin legea sa fundamentală, nu are temeiul legal de a prelua sau dirija patrimoniul unui cult, deoarece, potrivit art. 29 alin. 5 din Constituţie "Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucura de sprijinul acestuia…". În temeiul art. (5) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională, cu adresa nr. 2C/1993, a solicitat Preafericitului Patriarh Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române situaţia, pe localităţi, a bisericilor restituite greco-catolicilor. Din situaţia prezentată de Patriarhia Română – Cancelaria Sfintului Sinod -, cu adresa nr. 156C/30 septembrie 1993, rezultă: "Biserici ortodoxe, foste greco-catolice, cedate prin înţelegere bisericii catolice orientale de rit bizantin": 10; "Biserici ortodoxe, foste greco-catolice, care au fost luate de biserica catolica orientala de rit bizantin, prin forta sau presiune": 50; "Biserici ortodoxe, foste greco-catolice, care au fost obţinute de biserica catolica orientala de rit bizantin prin hotărâre judecătorească": 2; "Biserici ortodoxe, foste greco-catolice, unde se slujeşte alternativ de către cele doua culte": 11. La dosar a mai fost depus, cu nr. 113 din 30 iunie 1993, punctul de vedere al Patriarhiei Române privind propunerea legislativă pentru reglementarea situaţiei juridice a lacasurilor de cult ale Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolica) şi avizul nr. XXII/216 din 22 martie 1993 al Comisiei juridice a Senatului, referitor la aceasta iniţiativa legislativă. Patriarhia Română, cu adresa nr. 118 din 15 iulie 1993, transmite Documentul de la Balamand – "Uniatismul, metoda de unire din trecut şi căutarea actuala a deplinei comuniuni", aprobat în unanimitate de participanţii la a VII-a sesiune plenara a Comisiei mixte internaţionale pentru dialog teologic între Biserica ortodoxa şi Biserica româno-catolica, Balamand, Liban, 17-24 iunie 1993. Potrivit acestui document, se susţine în adresa menţionată, rezultă acordul celor două biserici asupra unor probleme prioritare, printre care şi cea privind rezolvarea prin dialog, prin intermediul unor comisii mixte catolice şi ortodoxe, a eventualelor diferende confesionale sau patrimoniale, pentru prevenirea oricăror violenţe, inclusiv ocuparea de biserici ortodoxe, prin forta. La dosar a fost depusa şi adresa nr. 409-35 din 28 iunie 1993, prin care, în nume personal şi în numele episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolica), domnul George Gutiu – episcop administrator apostolic, solicita ca, în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, să fie avute în vedere art. 20 şi 21 din Constituţie. Adresa menţionată este însoţită de "Memoriu privind problemele patrimoniale ale Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolica)" şi "Memoriul credinciosilor Bisericii Române Unite Greco-catolica". La termenul de judecată din 2 noiembrie 1994, recurenta a depus concluzii scrise, prin care susţine ca decizia recurată contravine şi următoarelor articole din Constituţie: art. 1 alin. (3), art. 11, art. 16, art. 20, art. 21, art. 41, art. 54, art. 72 alin. (3) lit. (k) şi art. 125. Totodată sunt reiterate şi motivele de recurs. Episcopia Română Unita cu Roma din Cluj-Napoca, cu adresa nr. 884 din 7 noiembrie 1994, a depus la dosar "Precizări" în completarea susţinerilor orale şi scrise, cu menţiunea ca îşi însuşeşte pe deplin susţinerile procurorului. În esenta, în precizări se susţine ca înscrierea în Cartea funciară are caracter constitutiv de drept de proprietate asupra lacasului de cult în litigiu. Prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, considerate de Judecătoria Cluj-Napoca şi Curtea Constituţională incidente cauzei, sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 1, art. 11, art. 16, art. 20 şi art. 41. Preluarea forţată a patrimoniului Bisericii Unite cu Roma de către stat este o manifestare tipica de confiscare, legitimitatea unei asemenea măsuri fiind afectată şi în raport cu prevederile art. 1851 din Codul civil. Intimata Parohia Ortodoxa Română "Schimbarea la faţa" Cluj-Napoca, prin adresa depusa la Dosarul nr. 8002, la data de 15 noiembrie 1994, susţine ca prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu contravin dispoziţiilor art. 1, art. 20, art. 29 alin. (1), (3), (4) şi (5) din Constituţie şi deci se justifica menţinerea sa în vigoare. Se mai susţine, de asemenea, ca soluţionarea corecta a restituirii lacasurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma nu se poate realiza în cadrul limitat al dreptului de proprietate consacrat de dreptul civil. Teza constatării dreptului, în baza titlului de proprietate existent, în speta a înscrisurilor din Cartea funciară, nu poate fi acceptată în mod constant şi în totalitatea ei, dat fiind caracterul special al proprietăţilor în discuţie, lacasul de cult şi casa parohiala aferentă fiind prin natura lor bunuri sacre, proprietate obsteasca, aparţinând comunităţii de credinciosi, ca bunuri aflate la dispoziţia şi în uzul public al comunităţii respective. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,examinînd încheierile de sesizare, decizia atacată şi motivele de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor şi concluziile procurorului, dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 raportate la prevederile constituţionale ale Legii nr. 47/1992 şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, retine: Primul motiv de recurs care vizează încălcarea prevederilor art. 164 din Codul de procedură civilă privind conexarea urmează a fi înlăturat ca nefondat. În cele doua dosare ale Curţii Constituţionale, conexate – nr. 2C/1993 şi nr. 17C/1993 – excepţia de neconstituţionalitate privea aceleaşi dispoziţii legale, şi anume: art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, motivarile formulate în susţinerea contrarietatii cu Constituţia fiind în principiu asemănătoare. Părţi în litigiile celor două dosare sunt structuri ale cultului greco-catolic şi cultului ortodox, calitatea de reclamant având-o în ambele dosare structura ce reprezintă cultul greco-catolic. Deoarece pe fond se impunea aceeaşi situaţie, pentru mai buna administrare a justiţiei şi evitarea adoptării de decizii cu acelaşi conţinut, măsura conexarii, dispusă de instanţa de fond, este intemeiata. Pe de altă parte, potrivit art. 29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Curtea statuează numai asupra problemelor de drept şi, deci, soluţionarea situaţiei de fapt, respectiv calificarea caracterului acţiunii introductive a recurentei, este de competenţa exclusiva a instanţei judecătoreşti. În ce priveşte motivul de recurs, în sensul că prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu sunt aplicabile Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolica) din Cluj-Napoca, ce are calitatea de proprietar asupra lacasului de cult din Cluj-Napoca, se retine contradictia care exista între aceasta sustinere, pe de o parte, şi cererea formulată prin recurs de a se admite excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, pe de altă parte. Dacă acest text de lege nu este aplicabil recurentei, atunci de ce se mai solicita declararea lui ca fiind neconstitutional? Dacă însă se solicita declararea textului menţionat ca fiind neconstitutional, înseamnă ca recurenta are interesul de a nu i se aplică acest text. În acelaşi sens este şi susţinerea recurentei în faţa completului de trei judecători ca art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 reprezintă o jurisdicţie sui generis, străină principiilor de drept, pentru a se demonstra neconstituţionalitatea acestuia. Prin urmare, se retine ca, în cauza, se urmăreşte de către recurenta să se declare ca neconstitutional art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990. De asemenea, se retine ca, în cauza, este pertinent principiul neretroactivitatii legii civile, deoarece trebuie determinat domeniul de aplicare în timp a Decretului nr. 358/1948 şi a Decretului-lege nr. 126/1990 care reglementează diferite aspecte privind raportul juridic în legătură cu care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, ambele acte normative fiind anterioare Constituţiei. Este de principiu ca dreptul de proprietate, constituit potrivit legii anterioare, nu poate fi desfiinţat de legea posterioară, deoarece ar insemna aplicarea retroactivă a legii noi. Desigur, legea noua poate să reconstituie dreptul anterior, dar cu efecte numai ex nunc, dreptul reconstituit fiind un drept nou care rezultă din actul de reconstituire. În cauza, dreptul de proprietate s-a născut potrivit Decretului nr. 358/1948, iar Decretul-lege nr. 126/1990 reglementează numai modul de reconstituire a dreptului de proprietate care a aparţinut, iniţial, Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolica). În mod asemănător, Legea nr. 18/1991 a reglementat reconstituirea dreptului de proprietate al taranilor asupra terenului. Reconstituirea dreptului de proprietate s-a reglementat diferit, în raport cu felul bunurilor, obiect al dreptului de proprietate. Astfel, ca urmare a abrogării exprese a Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989, Biserica Română Unita cu Roma (greco-catolica) este recunoscută oficial. Potrivit art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, bunurile preluate de stat prin efectul actului normativ abrogat şi aflate la acea data în patrimoniul statului se restituie Bisericii greco-catolice. S-au exceptat mosiile. Concretizarea prevederii legale menţionate s-a făcut prin Hotărârea Guvernului nr. 466 din 19 august 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 14 septembrie 1992, privind aprobarea propunerilor Comisiei Centrale pentru inventarierea bunurilor proprietate a statului, foste proprietăţi ale Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolica) şi predarea acestora către aceasta. Hotărârea menţionată aproba lista bunurilor ce se predau din proprietatea statului în proprietatea Bisericii Române Unite cu Roma, pe bază de protocol între actualii deţinători şi reprezentanţii Bisericii greco-catolice. Rezultă ca, pentru bunurile precizate, care nu erau destinate uzului public al credinciosilor, reconstituirea dreptului de proprietate al Bisericii Române Unite cu Roma s-a făcut prin restituirea lor. Pentru lacasurile de cult şi casele parohiale, ca accesoriu al lacasurilor de cult, reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut printr-o alta modalitate, şi anume, după desfiinţarea reglementării din anul 1948, s-au prevăzut: a) decizia unei comisii mixte, formată din reprezentanţii clericali ai cultului care a deţinut aceste bunuri după 1948; b) opţiunile credinciosilor din comunitatile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate. În acest sens, art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 prevede: "situaţia juridică a lacasurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolica) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxa Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credinciosilor din comunitatile care deţin aceste bunuri". Prin urmare, Decretul-lege nr. 126/1990 reglementează reconstituirea dreptului de proprietate ce apartinuse, iniţial, Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolica) prin modalităţile menţionate, fără a avea efect retroactiv, fiind în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie, care prevede că legea dispune numai pentru viitor. Pentru lacasurile de cult şi casele parohiale, reconstituirea dreptului de proprietate se poate face numai cu respectarea principiului libertăţii cultelor religioase. Se retine deci ca Decretul-lege nr. 9/1989, care a abrogat Decretul nr. 358/1948, precum şi Decretul-lege nr. 126/1990 au fost adoptate pentru a inlatura urmările actului normativ discriminator din anul 1948. Faţa de cele arătate, rezultă ca menţiunile din Cartea funciară privind bunurile ce au aparţinut, iniţial, Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolica) nu pot avea o semnificaţie juridică privind titularul dreptului de proprietate, independent de actele normative menţionate, respectiv Decretul nr. 358/1948, Decretul-lege nr. 9/1989 şi Decretul-lege nr. 126/1990, care au reglementat preluarea bunurilor în proprietatea statului şi, ulterior, reconstituirea dreptului de proprietate, deci schimbarea titularilor dreptului de proprietate prin efectul legii, iar nu al actului juridic al părţilor, act de drept civil, care să fi intervenit în condiţiile legii. De aceea nu se poate primi susţinerea recurentei ca are calitatea de proprietar asupra bunurilor menţionate potrivit extrasului din Cartea funciară, deoarece dobindirea dreptului de proprietate s-a făcut, direct, în temeiul legii, şi apoi reconstituirea dreptului de proprietate se face, de asemenea, în temeiul legii, înregistrările în Cartea funciară neputind fi decît conforme legii (actelor normative menţionate), fără a o putea desfiinta sau modifica, prioritate având legea (actele normative menţionate) în raport cu Cartea funciară şi nu invers. Dovada în acest sens sunt chiar susţinerile recurentei, fie ca art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu-i este aplicabil, fie în sensul că acest text este neconstitutional, deci nu ar trebui aplicat. Dar aplicarea Decretului-lege nr. 126/1990 presupune ca s-a aplicat Decretul nr. 358/1948, ale cărui efecte se inlatura în acest fel. În consecinţa, acţiunea în revendicare privind bunurile menţionate sau orice alt mijloc juridic de apărare a acestora, folosite de recurenta sau de altcineva, nu ar putea fi soluţionate numai pe baza înregistrărilor din Cartea funciară, fără a tine seama de actele normative arătate, care au semnificatia juridică precizată, în ce priveşte titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu. Prin urmare, soluţionarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor sau stabilirea situaţiei juridice a acestora nu s-ar putea face cu nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor. Având în vedere cele arătate, nu pot fi primite susţinerile recurentei, fie în sensul că Decretul-lege nr. 126/1990 are numai un caracter declarativ, nu şi reparator, fie în sensul că statul nu poate garanta deţinerea abuzivă de către pirita Parohia Ortodoxa Română "Schimbarea la faţa" a proprietăţii ce i-a aparţinut, de vreme ce ratiunea Decretului-lege nr. 126/1990 a urmărit tocmai înlăturarea efectelor actului discriminatoriu din anul 1948. Modalitatea în care se face aceasta inlaturare nu contravine Constituţiei, asa cum s-a arătat, deoarece se tine seama nu numai de principiul libertăţii cultelor prevăzut de art. 29 alin. (3) din Constituţie, ci şi de art. 1 din Constituţie care precizează ca statul român este un "stat … democratic …". Din precizarea pe care o face ultima parte a art. 3 al Decretului-lege nr. 126/1990 "ţinând seama de dorinţa credinciosilor din comunitatile care deţin aceste bunuri" rezultă clar aplicarea principiului majorităţii pe care îl presupune democraţia, deoarece instituie criteriul opţiunii majorităţii enoriasilor pentru determinarea folosinţei religioase a lacasurilor de cult şi a caselor parohiale. Din datele oficiale privind Recensământul populaţiei din 7 iunie 1992 rezultă ca în judeţul Cluj sunt 70,1% credinciosi ortodocsi şi 5,1% credinciosi greco-catolici, iar în municipiul Cluj-Napoca sunt 65,91% credinciosi ortodocsi şi 6,64% credinciosi greco-catolici. Din acelaşi recensamint rezultă ca în judeţul Timiş sunt 78,2% credinciosi ortodocsi şi 1,2% credinciosi greco-catolici, iar în municipiul Lugoj sunt 75,91% credinciosi ortodocsi şi 1,79% credinciosi greco-catolici. Într-un stat de drept, măsura abuzivă săvârşită în anul 1948 privind lacasurile de cult nu poate fi înlăturată printr-o alta măsura care nu ar tine seama de opţiunea majorităţii credinciosilor la data adoptării acesteia. Potrivit art. 54 din Constituţie, cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile cu buna-credinţa, fără sa încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Pe de altă parte, din art. 29 din Constituţie rezultă ca nimeni nu poate fi constrîns sa adopte o opinie ori sa adere la o credinţa religioasă, contrară convingerilor sale, ca libertatea conştiinţei este garantată şi ca ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranta şi de respect reciproc, precum şi ca cultele religioase sunt libere, iar în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă, cultele religioase fiind autonome faţă de stat şi se bucura de sprijinul acestuia. Pentru aceste motive, statul nu a putut sa stabilească o asemenea situaţie juridică a lacasurilor de cult şi a caselor parohiale, care să însemne o presiune inadmisibila asupra majorităţii credinciosilor în ceea ce priveşte cultul pe care să-l exercite. Soluţia pe care art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 o prevede pentru determinarea situaţiei juridice a lacasurilor de cult şi a caselor parohiale este similară cu recomandarea din art. 31 din Documentul de la Balamand, elaborat de Comisia mixtă internationala pentru dialog teologic între Biserica Ortodoxa şi Biserica Româno-Catolica, la a VII-a sesiune plenara, 17-24 iunie 1993, Liban. În recomandarea menţionată, art. 31 cere credinciosilor "sa rezolve diferendele dintre ei prin dialog fratesc, evitând astfel de a incredinta intervenţiei autorităţilor civile soluţionarea practica a problemelor care se puneau între biserici sau comunităţi locale. Aceasta are importanţa în special pentru intrarea în posesiune sau restituirea bunurilor bisericesti. Aceasta nu trebuie să se bazeze numai pe situaţii din trecut sau să se sprijine numai pe principii juridice generale, ci trebuie să ţină seama de complexitatea realitatilor pastorale prezentate şi de situaţiile locale". De asemenea, se retine ca exista concordanta între dreptul intern şi dreptul internaţional în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile cetăţenilor, deoarece art. 21 din Constituţie prevede că dispoziţiile sale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă exista neconcordanta între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. În acest sens, art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este în acord cu normele internaţionale care prevăd principiul libertăţii cultelor şi cel al tolerantei între culte. De asemenea, textul tine seama de standardele internaţionale în materie, după cum rezultă din Documentul de la Balamand. Art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 reglementează modul de soluţionare a situaţiei juridice a lacasurilor de cult şi a caselor parohiale în litigiu, dar nu înseamnă ca el ingradeste părţilor (cultelor) dreptul de a se adresa instanţelor judecătoreşti. Într-adevăr, art. 21 alin. (1) din Constituţie prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispune ca nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. În acelaşi sens este practica Curţii Constituţionale potrivit căreia, în cazul organelor de jurisdicţie ce nu fac parte din sistemul instanţelor judecătoreşti, prevăzute de art. 125 din Constituţie, părţile pot, după epuizarea procedurii respective, să se adreseze instanţelor judecătoreşti. Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime se poate realiza fie pe calea acţiunii directe, fie prin orice alta cale procedurala. Prin urmare, şi cultele religioase se pot adresa justiţiei în aceleaşi condiţii, dar numai după epuizarea procedurii prevăzute de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, dacă este vorba de stabilirea situaţiei juridice a lacasurilor de cult şi a caselor parohiale pe care le avem în vedere, de exemplu, în cazul în care nu se respecta opţiunea majorităţii credinciosilor ori când părţile nu reuşesc să soluţioneze problema în discuţie, ca în cauza de faţa. Faptul ca părţile au ajuns în faţa justiţiei unde s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 soluţionată de completul de trei judecători al Curţii Constituţionale, în prima instanţa, şi apoi de completul de cinci judecători, în recurs prin decizia de faţa, constituie o dovadă în sensul că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu ingradeste dreptul cultelor religioase de a recurge la justiţie, dar după epuizarea procedurii prevăzute de acest text. De aceea susţinerea recurentei, în sensul că jurisdicţia specială instituită prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu ar permite părţilor, în caz de neconciliere, sa recurgă la justiţie, nu poate fi reţinută, accesul liber la justiţie fiind garantat. Dar, după cum s-a precizat, instanţele de judecată, în speta, nu pot să soluţioneze cauza, pe fond, decît în condiţiile actelor normative menţionate, adică: Decretul nr. 358/1948, Decretul-lege nr. 9/1989 şi Decretul-lege nr. 126/1990, fără posibilitatea de a se referi numai la dispoziţiile Codului civil şi la menţiunile din Cartea funciară, dacă este vorba de lacasurile de cult şi casele parohiale la care se referă art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990. O alta interpretare ar insemna ca acest text s-ar aplica numai în faţa comisiei mixte formate din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, dar nu s-ar aplica de către instanţele judecătoreşti. Într-o asemenea soluţie s-ar putea pune problema care este utilitatea invocarii în faţa instanţei de judecată a excepţiei de neconstituţionalitate privind art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990. Importanţa acestui text de lege consta în preocuparea statului de a nu exercita un arbitraj ori o coercitiune de nici un fel şi de a lasă celor două culte deplina libertate sa hotărască potrivit cu dorinţa credinciosilor din comunitatile care deţin bunurile respective. Prin urmare, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate privind art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este esenţială pentru rezolvarea cauzei şi deci obiecţia recurentei, în sensul că nu ar avea incidenţa în rezolvarea cauzei, nu este justificată. Se retine ca acest text este constituţional şi deci excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi primită. Pe de altă parte, textul de lege menţionat, fiind constituţional, urmează a se aplică, deci este incident, chiar când cauza se afla în faţa instanţei de judecată, după epuizarea procedurii pe care el o prevede. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, al art. 13 alin. (1) lit.A.c), art. 24 alin. (2) şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge recursul declarat de Episcopia Română Unita cu Roma (greco-catolica) cu sediul în Cluj-Napoca, str. Motilor nr. 26, împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 23 din 27 aprilie 1993. Definitivă. Pronunţată în şedinţa publică din 16 noiembrie 1994. PREŞEDINTE,acad. prof. dr. doc. Ion FilipescuMagistrat-asistent,Gabriela DragomirescuOPINIE SEPARATĂCu regret se constată că cele doua biserici valoroase n-au găsit o soluţie echitabila nici în cei 5 ani parcursi, cu privire la obiectul litigiului de faţa. Posibilităţile lor pentru rezolvare ar fi fost mult mai largi, bazate pe altruismul religios, căruia îi aparţin, decît cea oferită de justiţie, prin aplicarea riguroasă a legii. Curtea Constituţională, sesizată prin excepţia de neconstituţionalitate, nu poate avea alta cale decît aplicarea ferma a principiilor de baza, incluse în Constituţia în vigoare. Opinia separată de faţa, respectînd aceasta cale unica legală, a ajuns la concluzia mai jos arătată: Constituţia din 13 aprilie 1948 prevedea în art. 27 alin. 1 ca "Libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt garantate de stat". Contrar aceste dispoziţii constituţionale s-a emis Decretul nr. 358 din 2 decembrie 1948, care prevede în art. 1 ca "Cultul greco-catolic încetează a mai exista". De asemenea, este de reţinut ca, concomitent cu aceasta dispoziţie neconstitutionala, episcopii şi mulţi preoti şi credinciosi, fideli acestui cult, au fost intemnitati, unii dintre ei pierzindu-şi chiar viaţa. După încetarea dictaturii, prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 s-a abrogat Decretul nr. 358/1948 sus-amintit. A urmat apoi Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, care în art. 1 prevede: "Ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unita cu Roma (greco-catolica) este recunoscută oficial". Acelaşi Decret-lege nr. 126/1990, în art. 3, contestat în procesul de faţa, prevede: "Situaţia juridică a lacasurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolica) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxa Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credinciosilor din comunitatile care deţin aceste bunuri". Cu privire la acest text a fost invocată, în cursul unui proces de revendicare, excepţia de neconstituţionalitate de către reclamanta Episcopia Română Unita cu Roma (greco-catolica) şi a fost sesizată Curtea Constituţională pentru soluţionarea ei. Prezenta opinie separată considera ca excepţia de neconstituţionalitate privind art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este fondată, întrucît acest text violeaza următoarele principii constituţionale: Art. 150 alin. (1) din Constituţia actuala prevede: "Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii". Cu alte cuvinte, legile şi actele normative care contravin Constituţiei din 8 decembrie 1991 nu mai sunt în vigoare de la data existenţei Constituţiei. O asemenea prima violare a Constituţiei conţine art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, care spune: "Situaţia juridică a lacasurilor de cult şi a caselor parohiale se va stabili de către o comisie mixtă a carei componenta, procedura şi cale de atac nu sunt prevăzute de nici o lege". Dispoziţia sus-citata este în evidenta contradictie cu art. 125 alin. (1) din actuala Constituţie, care spune: "Justiţia se realizează prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege", deci nu prin intermediul unei comisii mixte. O alta neconstituţionalitate o formează violarea art. 21 din Constituţia din 8 decembrie 1991, care prevede: "Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor sale legitime". În consecinţa, nimeni nu este obligat ca, înainte de a se adresa justiţiei, în prealabil să urmeze procedura premergătoare fixată de art. 3 al Decretului-lege nr. 126/1990, al carei rost nu este reglementat de nici o lege şi ar fi o pierdere de timp. În fine, cea mai grava violare a Constituţiei o constituie nerespectarea dreptului de proprietate garantat de art. 41 al Constituţiei, în care se arata ca: "Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege". "Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular". Faţa de acest principiu constituţional şi în contradictie cu acesta, art. 3 al Decretului-lege nr. 126/1990 dispune: "la situaţia juridică a lacasurilor de cult şi a caselor parohiale, comisia mixtă, formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, va ţine seama de dorinţa credinciosilor din comunitatile care deţin aceste bunuri". Este de reţinut ca, comisia mixtă formată din reprezentanţii celor două culte religioase este formată tocmai din reprezentanţi ai părţilor şi nu este o comisie formată din terţe persoane obiective şi dezinteresate. În continuare, ar urma ca, comisia, în realitate reprezentanţii chiar ai părţilor, sa hotărască asupra proprietăţii, conform cu dorinţa credinciosilor din comunitatile care deţin aceste bunuri care, evident, sunt în majoritate ortodocsi. În acest caz, Biserica Română Unita cu Roma (greco-catolica) ar pierde proprietăţile sale, pentru unicul motiv ca numărul credinciosilor săi este inferior celor ortodocsi. Proprietatea este notiune juridică independenta de numărul părţilor, se dobândeşte prin titlu juridic valabil, este opozabilă erga omnes, în sensul art. 480 din Codul civil. Art. 77 al Decretului nr. 177/1948, invocat de pirita, vizează părăsirea, din proprie iniţiativă, a unui cult religios şi înscrierea în alt cult, deci inaplicabil în speta; aici dictatura şi-a demonstrat puterea brutalitatii, iar acest viciu a produs şi propria sa pieire. Nici investiţiile făcute de pirita Biserica Ortodoxa Română în proprietatea reclamantei Biserica Română Unita cu Roma (greco-catolica) nu transfera proprietatea reclamantei în favoarea piritei. Aceste investiţii se restituie piritei conform art. 492 şi următoarele din Codul civil şi astfel nu va exista imbogatire fără justa cauza, în favoarea uneia şi în detrimentul alteia. Pentru argumentele expuse, art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este în contradictie cu actuala Constituţie şi este inaplicabil, iar Biserica Română Unita cu Roma (greco-catolica) trebuie repusă în drepturile sale legitime. Judecător,dr. Miklos Fazakas–––––––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește