DECIZIE nr. 120 din 1 martie 2005

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. 1 şi 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorConstantin Doldur – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorKozsokar Gabor – judecătorPetre Ninosu – judecătorIon Predescu – judecătorŞerban Viorel Stănoiu – judecătorFlorentina Baltă – procurorCristina Toma – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. 1 şi 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ana Neagu în Dosarul nr. 1.846/2004 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată. Invocă în acest sens jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 244 din 17 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 15 octombrie 2002, şi Decizia nr. 196 din 13 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 13 iunie 2003, arătând că motivele pentru care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 4 octombrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 1.846/2004, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. 1 şi 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ana Neagu.În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că dispoziţiile art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă contravin prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât instituie un regim discriminatoriu, permiţând instanţei de judecată ascultarea judecătorului recuzat numai atunci când aceasta găseşte de cuviinţă. Arată că părţile sunt obligate să îşi motiveze cererile de recuzare, însă judecătorii nu sunt obligaţi să răspundă cu privire la cele petrecute în sala de judecată şi cu privire la motivele ce au dus la judecarea lor, creându-se astfel un tratament diferenţiat fără o justificare legală.Apreciază că dispoziţiile art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă încalcă şi prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, deoarece etapa orală şi contradictorie a judecăţii dispare cu desăvârşire, părţile nemaiputând să-şi susţină punctul de vedere cu privire la o cerere pe care au formulat-o. Consideră că dispare şi caracterul echitabil al judecăţii, în momentul în care judecătorul recuzat poate fi prezent la judecarea cererii de recuzare, dar părţii i se interzice acest lucru. Arată că dispoziţiile de lege amintite mai sus contravin şi prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Consideră că dispoziţiile art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă încalcă şi dreptul la apărare, întrucât partea, neputând fi prezentă la soluţionarea cererii de recuzare, nu îşi poate susţine punctul de vedere în faţa instanţei. Aceleaşi dispoziţii de lege reprezintă restrângeri ale tuturor drepturilor amintite, încălcând prevederile art. 53 din Constituţie şi pe cele ale art. 17 şi 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 31 alin. 2 din Codul de procedură civilă, apreciază că acestea încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. Arată în acest sens că nu există nici o raţiune pentru care una sau alta dintre probe, în speţă interogatoriul, să fie exclusă cu desăvârşire, cu atât mai mult cu cât nu întotdeauna părţile pot dovedi veridicitatea cazurilor de recuzare prin intermediul altor mijloace de probă. Apreciază că de cele mai multe ori consemnările din caietul grefierului de şedinţă reprezintă un rezumat al celor discutate şi pot scăpa aspecte esenţiale în dovedirea motivelor de recuzare. Arată că interzicerea administrării probei cu interogatoriul judecătorului încalcă şi dispoziţiile art. 53 din Constituţie şi pe cele ale art. 17 şi 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Referitor la prevederile art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă, consideră că acestea încalcă dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală, precum şi pe cele ale art. 13, 17 şi 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Arată în acest sens că, în condiţiile în care încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare nu poate fi atacată decât o dată cu fondul, în cazul în care această încheiere a fost pronunţată în faza recursului, ea nu mai poate fi atacată prin nici o cale ordinară, îngrădindu-se astfel dreptul părţii la un proces echitabil, precum şi accesul liber la justiţie.Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti arată că instanţa de judecată aplică dispoziţiile legale şi apreciază asupra oportunităţii unei anume măsuri, în speţă aceea de a asculta punctul de vedere al judecătorului recuzat, iar posibilitatea de a aprecia nu poate fi considerată drept o discriminare. Mai arată că cerinţa legiuitorului de a obliga partea să îşi motiveze cererea prin care sesizează instanţa este firească, întrucât, în sens contrar, instanţa nu ar avea asupra a ce să se pronunţe şi tocmai pentru că punctul de vedere al părţii este expus în cererea de recuzare, uneori, în funcţie de motivele de recuzare invocate, se apreciază necesitatea ascultării sau nu a punctului de vedere al judecătorului recuzat. Constată că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic în ceea ce priveşte aplicarea unei măsuri, indiferent de natura ei.Arată că dispoziţiile art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă nu încalcă dreptul părţii de a se adresa liber justiţiei atâta vreme cât aceasta are posibilitatea să indice, conform art. 29 din acelaşi cod, motivele de recuzare şi, eventual, probele solicitate pentru dovedirea acestor motive.În ceea ce priveşte faptul că partea nu poate fi prezentă la judecată, iar judecătorul recuzat poate fi ascultat, apreciază că nu se creează un tratament diferenţiat, partea având posibilitatea, fără nici un fel de îngrădire, să-şi motiveze pe larg cererea de recuzare, iar judecătorul poate fi ascultat doar cu privire la motivele de recuzare.Constată că motivele de recuzare pot fi dovedite prin înscrisuri, început de dovadă scrisă, completate cu declaraţii de martori ori prin declaraţii de martori, legea interzicând proba cu interogatoriu, dar acest fapt nu încalcă dreptul la apărare sau dreptul la un proces echitabil atâta vreme cât partea este obligată să-şi motiveze cererea, iar judecătorul poate fi ascultat cu privire la motivele de recuzare.Apreciază că nu poate fi primită susţinerea pârâtului în sensul că nu există posibilitatea redării integrale şi fidele a dezbaterilor ce au loc în sală, întrucât este de principiu că notele grefierului reflectă fidel susţinerile părţilor şi dezbaterile ce au loc în sala de judecată.Arată că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă în detrimentul altor titulari de drepturi în egală măsură ocrotite.În concluzie, instanţa de judecată consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. 1 şi 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă este neîntemeiată.Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Guvernul consideră că egalitatea în faţa legii se apreciază prin aplicarea aceluiaşi tratament juridic persoanelor care se află în situaţii identice. Or, în susţinerea excepţiei, încălcarea principiului egalităţii de tratament se apreciază prin discriminarea existentă între judecătorul care nu este obligat să răspundă cu privire la cererea de recuzare şi părţile care sunt obligate să-şi motiveze cererea de recuzare.Arată că cererea de recuzare nu constituie o acţiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoaşterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii, iar nu împiedicarea accesului liber la justiţie. Tocmai în considerarea acestui principiu constituţional legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării numai o dată cu fondul a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, spre deosebire de încheierile prin care se încuviinţează sau se respinge abţinerea, ca şi de aceea prin care se încuviinţează recuzarea, care nu sunt supuse nici unei căi de atac.Constată că dispoziţiile art. 34 alin. 1 din Codul de procedură civilă sunt în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, precum şi că în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională a statuat în mod constant că accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate instanţele judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care, în considerarea unor situaţii speciale, poate institui reguli speciale.În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, arată că judecarea cererii de recuzare nu vizează fondul cauzei şi nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii, ci instanţa pronunţă în şedinţă publică o încheiere asupra recuzării. Prin această reglementare legiuitorul a avut în vedere instituirea unei proceduri simple şi operative de soluţionare a acestei cereri.Consideră că dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu sunt incidente în cauză, întrucât ne aflăm în prezenţa reglementării procedurii de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii.În concluzie, Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. 1 şi 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă este neîntemeiată.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 31 alin. 1 şi 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă nu aduc atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, întrucât se aplică tuturor persoanelor fizice aflate în situaţia reglementată de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare.Constată că prevederile de lege criticate nu încalcă principiul liberului acces la justiţie, respectiv dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, deoarece judecarea cererii de recuzare nu vizează fondul cauzei şi nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii. Apreciază că, prin reglementarea procedurii de soluţionare a cererii de recuzare, legiuitorul a urmărit să împiedice tergiversarea cauzelor civile, asigurând soluţionarea acestora într-un termen rezonabil.Arată că, din coroborarea dispoziţiilor art. 24 cu cele ale art. 128 şi ale art. 126 alin. (2) din Constituţie, rezultă că reglementarea prin textele de lege criticate a unei proceduri speciale referitoare la recuzare nu este contrară dreptului la apărare. În acelaşi timp apreciază că dispoziţiile criticate nu pun în discuţie nici restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.În concluzie, Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 31 alin. 1 şi 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 31 alin. 1 şi 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:– Art. 31 alin. 1 şi 2: "Instanţa decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultând pe judecătorul recuzat numai dacă găseşte de cuviinţă.Nu se admite interogatoriul sau jurământul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare.";– Art. 34 alin. 2: "Încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul."Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 24 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie, care au următorul conţinut:– Art. 16 alin. (1) şi (2): "(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.(2) Nimeni nu este mai presus de lege."; … – Art. 21 alin. (1), (2) şi (3): "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. … (3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil."; … – Art. 24 alin. (1): "Dreptul la apărare este garantat.";– Art. 53: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii." … De asemenea, autorul excepţiei consideră că se încalcă şi prevederile art. 6 paragraful 1, art. 13, 17 şi 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care au următorul conţinut:– Art. 6 paragraful 1: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.";– Art. 13: "Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.";– Art. 17: "Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de această convenţie.";– Art. 18: "Restricţiile care, potrivit prezentei convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute."Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată că aceasta este neîntemeiată şi, în consecinţă, urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente:Curtea Constituţională s-a mai pronunţat cu privire la dispoziţiile legale criticate prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale, precum şi la prevederile art. 6 paragraful 1, art. 13, 17 şi 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin Decizia nr. 11 din 18 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 22 februarie 2005. Cu acel prilej Curtea Constituţională a constatat că, prin reglementarea dispoziţiilor art. 31 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a avut în vedere instituirea unei proceduri simple şi operative de soluţionare a cererii de recuzare, întrucât judecarea cererii de recuzare nu vizează fondul cauzei şi nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii. Încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca o dată cu fondul, instanţa superioară de fond urmând a reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă, atunci când constată că cererea de recuzare a fost pe nedrept respinsă. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat în mod constant că, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, reglementarea procedurii de judecată, care include şi sistemul probator, este de competenţa exclusivă a legiuitorului.De asemenea, Curtea a constatat că cererea de recuzare nu constituie o acţiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoaşterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este asigurarea desfăşurării normale a judecăţii, astfel încât nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă faţă de prevederile art. 21 din Constituţie. Tocmai în considerarea principiului liberului acces la justiţie legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării numai o dată cu fondul a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, spre deosebire de încheierile prin care se încuviinţează sau se respinge abţinerea, precum şi de aceea prin care se încuviinţează recuzarea, care nu sunt supuse nici unei căi de atac.În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 53 din Constituţie, Curtea a constatat că, prin dispoziţiile legale criticate, legiuitorul nu a instituit un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite.În acelaşi timp Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate nu contravin nici art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât acestea se referă exclusiv la soluţionarea în fond a cauzei, el nefiind aplicabil unei proceduri derivate, cu caracter derogatoriu, astfel cum este recuzarea.De asemenea, Curtea a constatat că, întrucât dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 din Constituţie, care consacră accesul liber la justiţie, şi nici celor ale art. 24 din Legea fundamentală, care garantează dreptul la apărare, nu poate fi primită nici critica autorului excepţiei potrivit căreia modul de soluţionare a cererii de recuzare determină o restrângere nejustificată a accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare, aducându-se astfel atingere art. 13, 17 şi 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Deoarece nu au intervenit elemente noi de natură să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cele statuate în decizia menţionată îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate invocată urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. 1 şi 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ana Neagu în Dosarul nr. 1.846/2004 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 1 martie 2005.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Cristina Toma–––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește