DECIZIE nr. 12 din 19 septembrie 2011

privind recursul în interesul legii, referitor la existenţa unei divergenţe jurisprudenţiale determinate de efectele deciziilor Curţii Constituţionale , prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora



Dosar nr. 14/2011Rodica Aida Popa – vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele CompletuluiLavinia Curelea – preşedintele Secţiei civile şi de proprietate intelectualăCorina Michaela Jîjîie – preşedintele delegat al Secţiei penaleGabriela Victoria Bîrsan – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscalAdrian Bordea – preşedintele Secţiei comercialeNina Ecaterina Grigoraş – judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectualăCreţu Dragu – judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectualăAndreia Constanda – judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectualăDoina Popescu – judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectualăCristina Iulia Tarcea – judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectualăViorica Cosma – judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectualăRomaniţa Ecaterina Vrânceanu – judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectualăMaria David – judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectualăRodica Susanu – judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectualăAdina Nicolae – judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală – judecător raportorMinodora Carmen Ianoşi – judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectualăBianca Ţăndărescu – judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectualăIoana Beatrice Nestor – judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectualăCarmen Elena Popoiag – judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectualăGabriela Bogasiu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscalIuliana Rîciu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscalAurelia Motea – judecător la Secţia comercialăLidia Bărbulescu – judecător la Secţia comercialăAna Hermina Iancu – judecător la Secţia penalăMirela Sorina Popescu – judecător la Secţia penalăCompletul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 14/2011 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 330^6 alin. 1 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, şi ale art. 27^2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef adjunct Antonia Eleonora Constantin.Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a fost reprezentat de domnul judecător Dumitru Gavriş Marcel.La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent-şef al Secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna Aneta Ionescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi privind soluţionarea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2011, după pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, punând în dezbatere şi punctul de vedere transmis de Ministerul Justiţiei, conform căruia deciziile anterior menţionate sunt aplicabile tuturor cauzelor aflate în curs de judecată, inclusiv în faza procesuală a recursului.Reprezentantul Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, domnul judecător Marcel Gavriş, a susţinut motivele sesizării cu recurs în interesul legii, solicitând admiterea recursului şi să se constate că deciziile Curţii Constituţionale sunt aplicabile tuturor cauzelor aflate în curs de judecată, inclusiv în faza de recurs. S-a arătat că acest punct de vedere coincide cu cel transmis prin adresa Ministerului Justiţiei.Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, conform memoriului promovat, respectiv că trebuie recunoscută incidenţa deciziilor Curţii Constituţionale asupra proceselor în curs, cu excepţia situaţiei în care fusese deja pronunţată o hotărâre definitivă la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I.Vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Rodica Aida Popa, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:1. Problema de drept care a generat practica neunitarăPrin sesizarea cu recurs în interesul legii, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, ulterior, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi au învederat existenţa unei divergenţe jurisprudenţiale determinate de efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în sensul de a se stabili în ce măsură textul menţionat mai poate constitui temei juridic pentru acordarea daunelor morale, în cazul proceselor aflate în curs de soluţionare la momentul pronunţării deciziilor de neconstituţionalitate.De asemenea, procurorul general a transmis memoriu de recurs în interesul legii, susţinând existenţa aceleiaşi practici neunitare în memoriul menţionat.2. Examenul jurisprudenţialÎn urma verificărilor jurisprudenţei la nivelul întregii ţări s-a constatat că în soluţionarea cauzelor având ca obiect acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, practica judiciară este neunitară.3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti3.1. Unele instanţe au apreciat că declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, este producătoare de efecte juridice asupra proceselor în curs, indiferent de faza procesuală a acestora, şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.Redactorii memoriului de recurs în interesul legii din cadrul Curţii de Apel Bucureşti au îmbrăţişat acest punct de vedere, dezvoltând şi argumentele care au stat la baza pronunţării hotărârilor în sensul menţionat.3.2. Alte instanţe au apreciat că deciziile Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile cererilor formulate înainte de data publicării acestora, indiferent de stadiul soluţionării cauzelor.3.3. Alte instanţe au recunoscut efecte deciziilor Curţii Constituţionale în situaţia acţiunilor aflate în curs de desfăşurare, cu excepţia ipotezei în care era deja pronunţată o hotărâre definitivă la data publicării deciziilor în Monitorul Oficial al României, Partea I.4. Opinia procurorului generalExprimându-şi punctul de vedere, procurorul general a apreciat ca fiind corectă orientarea jurisprudenţială care consideră că trebuie recunoscută incidenţa deciziilor Curţii Constituţionale asupra proceselor în curs, cu excepţia situaţiei în care fusese deja pronunţată o hotărâre definitivă la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I. S-a argumentat că astfel se dă eficienţă caracterului obligatoriu, erga omnes, al deciziilor instanţei de contencios constituţional şi totodată nu se aduce atingere dreptului de acces la instanţă şi nici dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.5. Raportul asupra recursului în interesul legiiRaportul întocmit în cauză, conform art. 330^6 alin. 6 din Codul de procedură civilă, a concluzionat ca fiind corectă una dintre soluţiile identificate de examenul jurisprudenţial, respectiv aceea că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial al României, Partea I.6. Înalta CurteAvând în vedere că jurisprudenţa neunitară a fost generată de modalitatea de apreciere diferită asupra efectelor în timp ale deciziilor Curţii Constituţionale, prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la art. 6 şi 14 din Convenţie, rezolvarea problemei ridicate de recursul în interesul legii presupune tranşarea următoarelor aspecte, privite atât din perspectiva dreptului intern, naţional, cât şi din perspectiva dreptului european: A) modalitatea în care se produc efectele deciziilor Curţii Constituţionale în situaţia proceselor aflate în curs de desfăşurare; B) respectarea procedurii judiciare echitabile în înţelesul art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului; C) respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului; D) principiul nediscriminării părţilor.A) Efectele deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare.Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. 1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reţinând, în esenţă, că norma criticată creează situaţii de incoerenţă şi instabilitate, că în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale există reglementări paralele şi că textul de lege, astfel cum este redactat, este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, „conducând la aplicarea incoerentă a acestuia, instanţele acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă”. Este vorba aşadar de un control a posteriori de constituţionalitate realizat de instanţa de contencios constituţional.Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, "dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept", iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, "deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".Aceleaşi prevederi se regăsesc în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.Faţă de această reglementare, constituţională şi, respectiv, legală, trebuie distinsă natura juridică a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale şi, respectiv, modalitatea în care se produc, în timp, aceste efecte.a) Sub primul aspect – natura juridică a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale – deşi nu poate fi vorba de o abrogare propriu-zisă a textului de lege, pentru că cel care intervine nu este legiuitorul însuşi, emitentul actului, ci organul jurisdicţional, sesizat la un moment dat cu cenzura de neconstituţionalitate, consecinţele declarării caracterului neconstituţional sunt similare celor produse de abrogare, în sensul că actul normativ încetează să mai aibă existenţă juridică şi deci să mai constituie temei al pretenţiilor în justiţie. … Din motive de securitate şi de stabilitate a circuitului juridic, Constituţia României prevede că efectele declarării neconstituţionale a actului (legi, ordonanţe, regulamente) se produc doar ex nunc.Este vorba aşadar de lipsirea efectelor [mai exact, de încetarea acestor efecte, în termenii art. 147 alin. (1) din Constituţia României] actului declarat neconstituţional pentru viitor, în temeiul unei hotărâri a instanţei de jurisdicţie constituţională, hotărâre cu caracter general obligatoriu şi care se bucură de putere de lucru judecat.b) Fiind în prezenţa lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalităţii în care se produce, în timp, această lipsire de efecte, adică a felului în care se repercutează efectele deciziei Curţii Constituţionale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsă la momentul adoptării deciziei. … Din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.Cum este vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.Aceasta presupune, referitor la problema analizată, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 – având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale – că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.Nu este vorba, în această situaţie, despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).Din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv al supravieţuirii sau nu a legii vechi, trebuie făcută distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.Astfel, prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi, efectele viitoare ale situaţiilor juridice voluntare rămân, în principiu, cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că atât drepturile patrimoniale, cât şi obligaţiile corelative ale părţilor, configurate prin acordul lor de voinţă, îşi păstrează întinderea, durata, modalităţile de exercitare şi de executare stabilite la data perfectării actului juridic).Aşadar, în cazul situaţiilor juridice subiective – care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea – principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situaţii juridice legale, în desfăşurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.În mod asemănător, în legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată s-a pronunţat de altfel instanţa supremă, printr-o decizie în interesul legii, de dată recentă (a se vedea Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011), prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi prin urmare „instanţele (…) erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.Or, o consecvenţă de interpretare impune mutatis mutandis acelaşi raţionament şi aceeaşi soluţie pentru problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.De aceea, din punctul de vedere al dreptului intern, se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziţie legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituţională.B) Dreptul la un proces echitabil (art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului) şi efectele deciziilor Curţii ConstituţionaleArt. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.Instanţa europeană a arătat, într-o jurisprudenţă constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 paragraful 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii: 1) să existe o contestaţie cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acţiunii în justiţie; 2) contestaţia să fie reală şi serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct şi determinant cu privire la existenţa dreptului.De asemenea, instanţa europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză".Or, problema analizată în cadrul prezentului recurs în interesul legii vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă, şi, pe de altă parte, nu este incidentă nici noţiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestaţia părţii pentru a obţine protecţia art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenţia Curţii Constituţionale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminenţa dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.Sub acest aspect, având a se pronunţa asupra unei situaţii similare (Decizia în Cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituţionalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare şi care ulterior a fost declarat neconstituţional ar putea constitui o bază legală solidă în înţelesul jurisprudenţei Curţii" (paragraful 87). "De aceea, reclamanţii nu ar fi putut avea o speranţă legitimă că pretenţiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretenţiilor lor se va face în baza legii, aşa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, şi nu în baza legii aşa cum era ea la momentul pronunţării hotărârii" (paragraful 62).În conţinutul aceleiaşi decizii se reţine ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituţionalitate: "Ar putea părea incoerent să stârneşti speranţe prin adoptarea unei legi de compensaţie numai pentru ca, puţin mai târziu, să invalidezi legea şi să elimini acea speranţă. Totuşi, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituţional al textelor de lege".De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferenţele existente între situaţia în care legislativul intervine în administrarea justiţiei şi situaţiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudenţă ori se declară ca neconstituţională o dispoziţie din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franţei).Rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenţia legislativului într-o procedură jurisdicţională aflată în curs de derulare, la care însuşi statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicţional "nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părţilor în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".Aşadar, două ar fi raţiunile care ar justifica ingerinţa: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicţionale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influenţării în favoarea lor a soluţiei procesului; şi 2) existenţa unui motiv de interes general imperios.Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudenţa instanţei europene, trebuie făcută distincţie după cum pronunţarea deciziei a avut loc înainte de soluţionarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.În ceea ce priveşte legitimitatea demersului organului jurisdicţional constituţional, ea decurge din atribuţiile pe care le are conform legii şi Constituţiei, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curţii Constituţionale (înlăturarea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, a unei duble reglementări în aceeaşi materie).Aşadar, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.C) Respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omuluiNoţiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este "o creanţă sub condiţie" atunci când "problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, Cererea nr. 36.782/1997, Hotărârea din 14 decembrie 2006, paragraful 29), şi anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece "problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".Nu este vorba aşadar, în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să între sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.În ceea ce priveşte noţiunea de "speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, paragraful 137).O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de "speranţă legitimă," iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă, şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.Aprecierea în acest sens este dată de faptul că, prin raportare la art. 376 din Codul de procedură civilă, asemenea hotărâri reprezintă titluri executorii, susceptibile ca atare de executare silită, apte să ducă la naşterea unei valori patrimoniale în favoarea părţii (mulţi dintre beneficiarii unor asemenea hotărâri procedând de altfel, de îndată, la punerea în executare silită).Deşi dreptul stabilit prin hotărâri definitive era unul revocabil, întrucât nu fusese epuizat exerciţiul căilor de atac, această revocabilitate trebuie apreciată din perspectiva căii extraordinare de atac ce mai putea fi exercitată şi care nu permitea decât un control de legalitate asupra temeiului juridic incident la momentul pronunţării hotărârii definitive.D) Principiul nediscriminăriiDreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intră în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplică dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.În acelaşi timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare – conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).Izvorul "discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.În acelaşi timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie".Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.În situaţia analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.Faţă de toate considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci şi la blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, se concluzionează că efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.Totuşi, pentru a nu se aduce atingere unui drept statuat jurisdicţional definitiv, incidenţa deciziilor menţionate nu va fi recunoscută în faza procesuală a recursului, unde nu mai are loc o devoluare a fondului pentru stabilirea faptelor, ci controlul se limitează la verificarea bazei legale de la momentul pronunţării hotărârii.Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 330^7 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIEÎn numele legiiDECIDE:Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi.Stabileşte că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.Obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 septembrie 2011.VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,RODICA AIDA POPAMagistrat-asistent-şef,Aneta Ionescu–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește