DECIZIE Nr. 117 din 16 noiembrie 1994

Vasile Gionea – preşedinteViorel Mihai Ciobanu – judecătorMiklos Fazakas – judecătorIon Filipescu – judecătorIoan Muraru – judecătorIoan Griga – procurorGabriela Dragomirescu – magistrat-asistentPe rol soluţionarea recursului declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 52 din 18 mai 1994, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 249 din Codul penal, ridicată de Meregiu Gavrila în Dosarul nr. 854/1993 al Tribunalului Tulcea. La apelul nominal făcut de magistratul-asistent se constată că părţile sunt lipsa. Procedura este completa. Magistratul-asistent face referatul cauzei. Dosarul fiind în stare de judecată, preşedintele completului da cuvintul procurorului care pune concluzii de admitere a recursului şi de casare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 52 din 18 mai 1994, pentru motivele arătate în cererea de recurs. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele : în Dosarul nr. 854/1993 al Tribunalului Tulcea, inculpatul Meregiu Gavrila a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 249 din Codul penal, cu motivarea ca aceste dispoziţii contravin prevederilor art. 135 alin. (4) din Constituţie şi deci sunt abrogate prin dispoziţiile art. 150 alin. (1) din legea fundamentală, cu care Curtea Constituţională a fost sesizată prin Încheierea din 3 august 1993. Prin Decizia nr. 52 din 18 mai 1994, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de inculpatul Meregiu Gavrila şi a constatat ca dispoziţiile art. 249 din Codul penal sunt parţial abrogate, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, acestea urmînd a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Împotriva acestei decizii Ministerul Public a declarat recurs în termen legal, pentru următoarele trei motive: – Curtea Constituţională, constatind abrogarea, şi-a depăşit competenţa materială, incalcind astfel principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat; – soluţia admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, intemeiata pe caracterul obligatoriu al Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 7 septembrie 1993, închide calea sesizării Curţii cu orice alta excepţie, chiar şi atunci când aceasta ar privi un bun public nominalizat expres în art. 135 alin. (4) din Constituţie; – nemotivarea deciziei şi deci încălcarea dispoziţiilor art. 13 şi art. 16 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 261 din Codul de procedură civilă. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,examinînd încheierea de sesizare, decizia atacată, cererea de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile recurentului – Ministerul Public -, dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale, raportate la prevederile Constituţiei, ale Legii nr. 47/1992 şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, retine: Primul motiv de recurs, privind lipsa competentei materiale a Curţii Constituţionale de a constata abrogarea unor prevederi legale, urmează a fi respins ca nefondat. Potrivit practicii sale constante, Curtea, cît timp instanţa de judecată nu a reţinut ca un text legal este abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei, este obligată să se pronunţe în virtutea dreptului constituţional al cetăţenilor de a invoca neconstituţionalitatea unui text pe care instanţa înţelege sa îl aplice. Abrogarea, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, este rezultatul contrarietatii legii anterioare cu prevederile Constituţiei, astfel încât ea constituie nu numai o consecinţa a aplicării legii în timp, ci şi o problemă de constituţionalitate, ca urmare a supremaţiei legii fundamentale în cadrul sistemului juridic. Cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit căruia soluţia admiterii excepţiei de neconstituţionalitate intemeiata pe caracterul obligatoriu al Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1993 închide calea sesizării Curţii cu orice alta excepţie, chiar şi atunci când aceasta priveşte un bun public dintre cele nominalizate în art. 135 alin. (4) din Constituţie, urmează, de asemenea, a fi respins ca nefondat. Potrivit art. 29 din regulamentul sau de organizare şi funcţionare, Curtea Constituţională statuează numai asupra problemelor de drept. Constatind în drept ca art. 249 din Codul penal este abrogat parţial şi ca urmează să se aplice numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, rămâne ca fiecare instanţa de judecată sa stabilească dacă este vorba sau nu de astfel de bunuri şi sa decidă dacă textele referitoare la infracţiunile privind avutul obştesc sunt sau nu aplicabile. Şi cel de-al treilea motiv de recurs, privitor la nemotivarea deciziei şi deci încălcarea prevederilor art. 13 şi art. 16 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 261 din Codul de procedură civilă privind conţinutul deciziei, urmează a fi respins ca nefondat. Din moment ce decizia Plenului Curţii Constituţionale, pronunţată în temeiul art. 29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, este obligatorie pentru completele de judecată, acestea nu se pot îndepărta de la motivarea ei şi deci invocarea acesteia semnifica motivarea deciziei pronunţate într-o excepţie concretă. Cu toate acestea, existenta deciziei Plenului Curţii Constituţionale nu are drept consecinţa inutilitatea judecării excepţiilor, în cadrul cărora s-ar putea ridica noi probleme şi noi interpretări în măsura sa determine eventual schimbarea practicii Curţii Constituţionale. De altfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 18 din 14 martie 1994, rămasă definitivă prin Decizia nr. 95 din 21 octombrie 1994, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 12 decembrie 1994, Curtea Constituţională a constatat ca prevederile art. 249 din Codul penal sunt parţial abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţa, urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge recursul declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 52 din 18 mai 1994, pronunţată în Dosarul nr. 75C/1993. Definitivă. Pronunţată în şedinţa publică din 16 noiembrie 1994. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. dr. VASILE GIONEAMagistrat-asistent,Gabriela Dragomirescu––––––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește