DECIZIE Nr. 115 din 16 noiembrie 1994

Vasile Gionea – preşedinteViorel Mihai Ciobanu – judecătorMiklos Fazakas – judecătorAntonie Iorgovan – judecătorIoan Muraru – judecătorIoan Griga – procurorConstantin Burada – magistrat-asistentPe rol soluţionarea recursului declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 36 din 27 aprilie 1994. La apelul nominal au lipsit părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. Dosarul fiind în stare de judecată, preşedintele completului acorda cuvintul procurorului. Reprezentantul Ministerului Public solicita admiterea recursului, casarea deciziei şi respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, cu motivarea arătată în cererea de recurs. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele: Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 36 din 27 aprilie 1994 a fost respinsă ca lipsită de obiect excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Grameni Apostol în Dosarul nr. 5620/1992 al Judecătoriei Tulcea, reţinându-se ca prin deciziile nr. 11 din 8 martie 1994 şi, respectiv, nr. 32 din 26 mai 1993, Curtea Constituţională a constatat ca art. 248 şi art. 223 din Codul penal au fost abrogate parţial conform art. 150 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile acestora urmînd a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Împotriva acestei decizii Ministerul Public a declarat recurs, invocind următoarele motive: – Curtea Constituţională, constatind abrogarea, şi-a depăşit competenţa, incalcind astfel principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat; – soluţia respingerii ca lipsită de obiect a excepţiei de neconstituţionalitate, intemeiata pe caracterul obligatoriu al deciziilor nr. 11/1994 şi, respectiv nr. 32/1993, închide calea sesizării Curţii Constituţionale cu orice alta excepţie, chiar şi atunci când aceasta ar privi un bun public nominalizat expres în art. 135 alin. (4) din Constituţie; – nemotivarea deciziei şi deci încălcarea dispoziţiilor art. 13 ai art. 16 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 261 din Codul de procedură civilă. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,examinînd decizia atacată, motivele invocate de recurent, prevederile Constituţiei, ale Legii nr. 47/1992 şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, constata ca recursul nu este întemeiat. Primul motiv de recurs privind lipsa competentei materiale a Curţii Constituţionale de a constata abrogarea unor prevederi legale nu poate fi primit, deoarece, în cazul legilor anterioare Constituţiei, neconstituţionalitatea prezintă un caracter specific, întrucît are o cauza posterioară legii, ce consta în contradictia sa cu textul noii Constituţii, ceea ce conduce la abrogarea legii anterioare potrivit art. 150 alin. (1) din legea fundamentală. Ca atare, abrogarea constituie nu numai o consecinţa a aplicării legii în timp, ci şi o problemă de constituţionalitate, astfel încât critica referitoare la depăşirea competentei materiale a Curţii Constituţionale este nefondata. Totodată, este de menţionat ca recurentul nu face distincţia între dreptul de a abroga o norma juridică, drept ce revine evident autorităţilor emitente sau celor ierarhic superioare, şi dreptul de a constata abrogarea, ce revine autorităţilor ce aplica norma juridică. De aceea nu se poate retine ca s-a încălcat principiul separaţiei puterilor, astfel cum se susţine prin recurs. Critica din recurs, în sensul că prin soluţia pronunţată se considera abrogat şi art. 145 din Codul penal, nu are relevanta în cauza, deoarece decizia atacată nu se referă la prevederile sale, iar Curtea Constituţională l-a considerat întotdeauna constituţional, el definind termenul de obştesc (public). În acest sens, Curtea Constituţională a statuat ca ocrotirea preferentiala a avutului obştesc trebuie inteleasa, în lumina Constituţiei, ca aplicindu-se numai bunurilor ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit căruia soluţia respingerii excepţiei de neconstituţionalitate intemeiata pe caracterul obligatoriu al deciziilor nr. 11/1994 şi, respectiv nr. 32/1993, închide calea sesizării Curţii Constituţionale cu orice alta excepţie, chiar şi atunci când aceasta priveşte un bun public dintre cele nominalizate în art. 135 alin. (4) din Constituţie; de asemenea, nu poate fi acceptat, întrucît nu tine seama de specificul jurisdicţiei constituţionale. În caz de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, decizia Curţii Constituţionale produce efectele prevăzute de art. 145 alin. (2) din Constituţie şi de art. 26 din Legea nr. 47/1992 şi deci textul anterior Constituţiei constatat ca abrogat, deoarece potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie este contrar acesteia, nu mai poate fi aplicat, fiind scos din legislaţie, în limita constatării abrogării. În conformitate cu art. 29 din regulamentul sau de organizare şi funcţionare, Curtea Constituţională statuează numai asupra problemelor de drept. Constatind în drept ca art. 248 şi art. 223 din Codul penal sunt abrogate parţial şi ca urmează să se aplice numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, rămâne ca fiecare instanţa de judecată sa stabilească dacă este vorba sau nu de astfel de bunuri şi sa decidă dacă textele referitoare la infracţiunile privind avutul obştesc sunt sau nu aplicabile. Pe de altă parte, dacă Curtea Constituţională este sesizată cu excepţii de neconstituţionalitate care vizează dispoziţii neabrogate, chiar dacă sunt cuprinse în aceleaşi texte, ea le va cerceta în fond şi deci calea sesizării Curţii nu este închisă asa cum se susţine de către recurent. Nici cel de-al treilea motiv de recurs, în legătură cu nemotivarea deciziei, nu este fondat, deoarece, asa cum s-a mai arătat, potrivit art. 29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aceasta statuează numai asupra problemelor de drept. Critica recurentului cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 261 din Codul de procedură civilă nu tine seama de prevederile art. 16 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora procedura jurisdicţională se completează cu regulile procedurii civile în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, iar compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de Curte. Deci Curtea Constituţională este cea care supune dreptul şi confrunta dispoziţiile legale cu cele constituţionale. De altfel, referirea la deciziile nr. 11/1994 şi, respectiv, nr. 32/1993 nu înseamnă o nemotivare, ci, dimpotriva, aplicarea consecventa a dispoziţiilor constituţionale şi legale. Pentru motivele arătate, recursul declarat de Ministerul Public urmează a fi respins. Având în vedere prevederile art. 144 lit. c) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 şi 26 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge recursul declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 36 din 27 aprilie 1994. Definitivă. Pronunţată în şedinţa publică din 16 noiembrie 1994. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. dr. VASILE GIONEAMagistrat-asistent,Constantin Burada–––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește