DECIZIE nr. 111 din 14 iulie 1998

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală



Ioan Muraru – preşedinteCostica Bulai – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorIoan Griga – procurorGabriela Dragomirescu – magistrat-asistentPe rol, pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală, invocată de Andreias Ştefan în Dosarul nr. 123/1998 al Curţii Militare de Apel.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 9 iulie 1998, în prezenta părţii şi a reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 14 iulie 1998.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 19 mai 1998, Curtea Militară de Apel a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală, ridicată de Andreias Ştefan care, prin apărătorul sau, precizează "ca îşi însuşeşte toate nulităţile privind arestarea preventivă a invinuitilor ori inculpaţilor, invocate de apărătorii inculpaţilor comandor Suciu Ioan, civilul Popescu Dumitru, civilul Chiata Marian şi civilul Negoescu Gabriel". În motivarea excepţiei inculpatii menţionaţi susţin ca textele legale atacate sunt neconstituţionale, fiind contrare prevederilor art. 23 din Constituţie, întrucât procurorul poate lua măsura arestării preventive a unei persoane cu încălcarea acestei dispoziţii constituţionale, deoarece, potrivit art. 146 din Codul de procedură penală, nu are obligaţia de a-l asculta pe cel împotriva căruia în măsura arestării preventive şi, pe cale de consecinţa, de a-i aduce la cunoştinţa învinuirea în prezenta unui apărător. De asemenea, se susţine ca din analiza art. 23 din Constituţie rezultă ca dreptul conferit magistratului de a lua măsura arestării preventive în cursul urmăririi penale se poate exercita o singură dată, durata preventiei fiind unica şi neputând depăşi 30 de zile. Rezultă ca magistratul-procuror poate emite o singura ordonanţa de arestare, a carei durata poate fi de la o zi la 30 de zile, iar nu mai multe ordonanţe cuprinzând durate de arestare fractionate, totalizand 30 de zile, deoarece, în aceasta situaţie procurorul şi-ar prelungi propriile măsuri procesuale, ceea ce Constituţia nu permite. În speta, se susţine în continuare, a fost emisă o ordonanţa de arestare preventivă, în calitate de invinuit, potrivit art. 146 din Codul de procedură penală, şi apoi o alta ordonanţa de 25 de zile, în condiţiile art. 149 din Codul de procedură penală, procurorul prelungindu-şi astfel propria măsura.Exprimandu-şi opinia, instanţa de judecată apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece obligativitatea audierii făptuitorului înainte de luarea măsurii arestării preventive exista, potrivit art. 150 din Codul de procedură penală, numai în cazul arestării preventive a inculpatului, deci numai după punerea în mişcare a acţiunii penale. Potrivit art. 146 alin. 1 din Codul de procedură penală, durata arestării învinuitului nu poate depăşi 5 zile, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 149 alin. 1 din acelaşi cod, durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul în care aceasta este prelungită în condiţiile legii. În cauza, procurorul militar anchetator nu şi-a prelungit nelegal propria măsura privativă de libertate, ci a emis doua ordonanţe diferite, pentru arestarea mai întâi a învinuitului şi apoi a inculpatului, fără ca durata cumulată a acestora să depăşească 30 de zile, neincalcandu-se deci prevederile art. 23 din Constituţie.Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arata ca art. 146 din Codul de procedură penală nu încalcă dispoziţiile art. 23 din Constituţie, deoarece acest text constituţional nu prevede obligaţia pentru organul judiciar care ia măsura arestării preventive a învinuitului sau a inculpatului de a dispune arestarea numai după ce a ascultat persoana faţă de care se ia această măsură. Critica de neconstituţionalitate a art. 146 din Codul de procedură penală, intemeiata pe inexistenta unei asemenea obligaţii, nu poate fi admisă, deoarece aceasta priveşte o omisiune legislativă şi, potrivit practicii jurisdicţionale a Curţii, controlul de constituţionalitate nu poate privi omisiuni. Art. 146 din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nici acest act normativ nu prevede obligaţia pentru organele judiciare sa asculte pe invinuit sau pe inculpat înainte de a lua măsura arestării preventive. Se mai arata ca arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului sunt măsuri procesuale distincte, care primesc, în mod firesc, reglementări diferite în raport cu calitatea procesuala pe care o are persoana arestata în cursul urmăririi penale. A interpreta ordonanţa de arestare a inculpatului ca fiind o ordonanţa de prelungire a arestării învinuitului înseamnă a adauga la lege, atâta vreme cat în art. 155 şi următoarele din Codul de procedură penală se foloseşte termenul de "prelungire" numai cu privire la prelungirea de către instanţa a arestării inculpatului, dispusă în faza de urmărire penală.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, republicată, retine următoarele:În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate invocată.Art. 146 din Codul de procedură penală prevede: "Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 143 şi când exista în mod corespunzător vreunul din cazurile prevăzute la art. 148, dacă considera ca în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a învinuitului, dispune prin ordonanţa motivată arestarea acestuia, arătând temeiurile care justifica luarea măsurii şi fixând durata arestării, care nu poate depăşi 5 zile.Totodată procurorul emite un mandat de arestare a învinuitului. Mandatul cuprinde în mod corespunzător menţiunile arătate la art. 151 lit. a)-c), e) şi j), precum şi numele şi prenumele învinuitului şi durata pentru care este dispusă arestarea acestuia."Principala critica de neconstituţionalitate adusă de autorul excepţiei dispoziţiilor art. 146 din Codul de procedură penală se referă la faptul ca acestea ar permite procurorului care a dispus arestarea învinuitului sa dispună apoi arestarea aceleiaşi persoane în calitate de inculpat, deci sa prelungească astfel propria măsura de arestare, deşi, potrivit art. 23 alin. (4) din Constituţie, prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată.Aceasta critica nu este intemeiata. Arestarea inculpatului, atunci când intervine după arestarea învinuitului, luată tot de procuror, nu poate fi privită ca o prelungire a acesteia, deoarece cele doua măsuri, deşi luate de procuror cu privire la aceeaşi persoana, sunt diferite ca natura juridică. Măsura arestării preventive a învinuitului are un caracter excepţional şi apare ca necesară numai atunci când termenul de 24 de ore, cat poate dura măsura reţinerii, conform dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 144 alin. 1 din Codul de procedură penală, se dovedeşte insuficient pentru verificarea temeiurilor legale necesare punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva învinuitului şi, eventual, pentru a se lua împotriva lui măsura arestării preventive sau, dimpotriva, pentru a se dispune scoaterea de sub urmărire penală sau, eventual, încetarea urmăririi. Măsura arestării învinuitului nu poate depăşi 5 zile şi se justifica numai dacă este necesară în interesul urmăririi penale, în condiţiile art. 143 din Codul de procedură penală şi în vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 148 din acelaşi cod. Luarea ei se dispune de procuror prin ordonanţa motivată, este urmată de emiterea mandatului de arestare a învinuitului şi nu poate fi prelungită. Dacă la expirarea duratei arestării învinuitului se confirma temeiurile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva acestuia şi se menţine necesitatea privarii sale de libertate, în condiţiile legii, procurorul dispune prin ordonanţa punerea în mişcare a acţiunii penale şi luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, urmată de emiterea mandatului de arestare a acestuia. Măsura este, în conceptia legiuitorului, consecinţa înlocuirii poziţiei procesuale de invinuit a făptuitorului, adică de persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, cat timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa (art. 229 din Codul de procedură penală), cu aceea de inculpat, adică de persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală (art. 23 din Codul de procedură penală). În ceea ce priveşte durata arestării inculpatului, consecutiva măsurii arestării învinuitului, ea trebuie să includă, în mod firesc, durata acesteia din urma, ca măsura excepţionala, specifică urmăririi penale în reglementarea legală în vigoare, neputând depăşi însă, împreună cu aceasta, durata de 30 de zile prevăzută la art. 23 alin. (4) din Constituţie, având în vedere şi faptul ca, deşi diferite, cele doua măsuri preventive au drept consecinţa privarea de libertate a aceleiaşi persoane, în cadrul aceleiaşi cauze penale, iar prevederile constituţionale menţionate se referă la arestarea preventivă a unei persoane, indiferent de calitatea procesuala a acesteia, deci fără sa distinga, asa cum face Codul de procedură penală, între arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului.Nu poate însă să fie trecută cu vederea aceasta necorelare a dispoziţiilor legale cu dispoziţiile şi principiile constituţionale, care vadeste necesitatea intervenţiei legiuitorului pentru punerea de acord cu Constituţia a dispoziţiilor legale examinate.În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiilor art. 146 din Codul de procedură penală, sub aspectul condiţiilor în care poate fi luată măsura arestării învinuitului, în raport cu măsura arestării inculpatului, Curtea constata ca în lege se face o nejustificată diferentiere în favoarea măsurii arestării inculpatului, care nu poate fi luată decât după ascultarea acestuia, condiţie care lipseşte în cazul arestării învinuitului. Or, deosebirile de natura juridică dintre cele doua măsuri procesuale nu justifica nici o deosebire de tratament între invinuit şi inculpat sub aspectul garanţiilor privind libertatea persoanei, dreptul la apărare şi al garanţiilor procesuale prevăzute de lege şi consacrate în Constituţie. De aceea dispoziţiile art. 146 din Codul de procedură penală şi măsura arestării preventive a învinuitului, pe care o reglementează, sunt constituţionale numai în măsura în care prin acestea se asigura respectarea necondiţionată a garanţiilor constituţionale privind libertatea şi drepturile fundamentale ale persoanei.Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 149 din Codul de procedură penală este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă. Acest articol prevede: "Durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la organul judiciar care a emis mandatul.Când o cauza este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. Durata arestării se calculează potrivit dispoziţiilor alineatului precedent.Arestarea inculpatului în cursul judecaţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, afară de cazul când instanţa dispune revocarea ei."Cat priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală, se constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece textul prevede în mod expres ca durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, fiind deci conform cu art. 23 alin. (4) din Constituţie. Dispoziţiile art. 149 alin. 2 din acelaşi cod nu au legătură cu cauza şi, în consecinţa, şi aceasta critica urmează a fi respinsă.Referitor la prevederile alin. 3 al aceluiaşi articol, se constată că, prin Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, definitivă prin Decizia nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995, Curtea a statuat ca aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării, dispusă de instanţa în cursul judecaţii, poate depăşi 30 de zile, fără a fi necesară prelungirea în condiţiile art. 23 din Constituţie. Totodată, prin Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998, Curtea a constatat ca în legătură cu arestarea inculpatului în cursul judecaţii, prevăzută la art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, se va face aplicarea directa a dispoziţiilor art. 23 alin. (4) din Constituţie. Astfel fiind, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală este inadmisibila, urmând a fi respinsă.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:1. Admite în parte excepţia de neconstituţionalitate invocată de Andreias Ştefan în Dosarul nr. 123/1998 al Curţii Militare de Apel şi constata ca dispoziţiile art. 146 din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care asigura învinuitului aceleaşi drepturi procesuale ca şi inculpatului, în temeiul garanţiilor constituţionale privind libertatea individuală şi siguranţa persoanei, prevăzute la art. 23 şi 24 din Constituţie.2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală.3. Respinge ca inadmisibila excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală.Definitivă şi obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 iulie 1998.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN MURARUMagistrat-asistent,Gabriela Dragomirescu–––––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește