DECIZIE nr. 110 din 14 iulie 1998

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală



Ioan Muraru – preşedinteCostica Bulai – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorIoan Griga – procurorDoina Suliman – magistrat-asistentPe rol, pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală, ridicată de Suciu Ioan în Dosarul nr. 119/1998 al Curţii Militare de Apel.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 9 iulie 1998 şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 14 iulie 1998.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Curtea Militară de Apel prin Încheierea din 19 mai 1998, pronunţată în Dosarul nr. 119/1998, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală, ridicată de inculpatul Suciu Ioan.Din examinarea Încheierii din 18 mai 1998, pronunţată de Curtea Militară de Apel, precum şi a concluziilor scrise depuse în motivarea excepţiei reiese ca aceasta priveşte numai dispoziţiile art. 146 din Codul de procedură penală, raportate la prevederile art. 23 din Constituţie şi la ale art. 149 din Codul de procedură penală, întrucât, "durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii".Exprimandu-şi opinia, instanţa de judecată apreciază ca excepţia este neîntemeiată, deoarece, în esenta, considera ca "prin emiterea unei ordonanţe de arestare preventivă de 5 zile a învinuitului şi apoi prin emiterea unei noi ordonanţe pentru arestarea preventivă a inculpatului, pe timp de 25 de zile, procurorul militar anchetator nu şi-a prelungit nelegal propria măsura privativă de libertate dispusă în cauza, ci a emis doua ordonanţe (diferite după calitatea persoanei) …, fără ca durata cumulată a acestora să depăşească 30 de zile, neincalcandu-se astfel prevederile art. 23 din Constituţie".De asemenea, instanţa arata ca din textul art. 146 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală nu rezultă alte obligaţii procedurale pentru procuror, cu ocazia arestării preventive a învinuitului, decât cele de a verifica dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 143 din Codul de procedură penală şi dacă exista, în mod corespunzător, vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 148 din acelaşi cod, precum şi cele de a motiva ordonanţa, arătând temeiurile care justifica măsura arestării preventive şi de a nu depăşi durata acesteia peste 5 zile. Obligativitatea audierii făptuitorului înainte de luarea măsurii arestării preventive – condiţie sine qua non a legalităţii acestei măsuri – a fost instituită, prin dispoziţiile art. 150 din Codul de procedură penală, numai în cazul arestării preventive a inculpatului, deci numai după punerea în mişcare a acţiunii penale.Cu privire la dispoziţiile art. 149 din Codul de procedură penală, cu excepţia alin. 3, se arata ca acestea au fost, de asemenea, constatate implicit ca fiind constituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998.În scopul soluţionării cauzei, conform prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-au solicitat punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.În punctul sau de vedere Guvernul, considerând excepţia de neconstituţionalitate neîntemeiată, arata ca "arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului sunt măsuri procesuale privative de libertate distincte, care primesc, în mod firesc, reglementări diferite în raport cu calitatea procesuala pe care o are persoana arestata în cursul urmăririi penale. A interpreta ordonanţa de arestare a inculpatului ca fiind o ordonanţa de prelungire a arestării învinuitului înseamnă a adauga la lege, atâta vreme cat art. 155 şi următoarele din Codul de procedură penală folosesc termenul de lt; lt;prelungire gt; gt; numai cu privire la prelungirea de către instanţa a arestării inculpatului, dispusă în faza de urmărire penală".Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, republicată, retine următoarele:În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea este competenţa să soluţioneze excepţia cu care a fos sesizată.Art. 146 din Codul de procedură penală, reglementand condiţiile pentru arestarea învinuitului, este considerat neconstitutional în raport cu art. 23 din Constituţie, întrucât procurorul poate lua măsura arestării preventive a unei persoane fără a o audia şi fără a-i aduce la cunoştinţa învinuirea în prezenta unui avocat.Potrivit art. 23 alin. (5) din Constituţie, celui reţinut sau arestat trebuie să i se aducă de îndată la cunoştinţa, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen, numai în prezenta unui avocat ales sau numit din oficiu.Aceste dispoziţii, garantand libertatea individuală şi siguranţa persoanei, privesc instituţia arestării, fără a distinge între faza de urmărire sau de judecată a procesului penal.Dispoziţiile art. 23 din Constituţie trebuie corelate cu cele ale art. 24 alin. (2) din Legea fundamentală şi cu reglementările internaţionale: art. 14 pct. 3 din Pactul privind drepturile civile şi politice şi art. 6 pct. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în sensul cărora audierea învinuitului şi cu atât mai mult a inculpatului, fiind un act procesual, trebuie facuta în prezenta aparatorului ales sau din oficiu, chiar înainte de emiterea ordonanţei de arestare, asupra căreia apărătorul are dreptul să facă observaţiile şi apărările pe care le considera necesare, putând solicita sa nu fie arestat ori, dacă a fost reţinut sau s-a emis un alt mandat anterior, punerea sa în libertate.Codul de procedură penală, sub titlul IV "Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale", reglementează la cap. "Măsurile preventive" un ansamblu de garanţii procesuale distincte, pentru a proteja libertatea individuală, între care: aducerea la cunoştinţa persoanei arestate a motivelor arestării şi a celor privind învinuirea în prezenta unui avocat, ascultarea inculpatului.Astfel în secţiunea I "Dispoziţii generale" cap. I din titlul IV – Partea generală, prin art. 137^1 se instituie anumite obligaţii pentru organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, care sunt în concordanta cu prevederile art. 23 alin. (5) din Constituţie. Cu toate acestea se constată că exista o necorelare sub aspectul condiţiilor în care poate fi luată măsura arestării învinuitului în raport cu măsura arestării inculpatului. Astfel legea face o nejustificată diferentiere în favoarea măsurii arestării inculpatului, care nu poate fi luată decât după ascultarea acestuia, condiţie care lipseşte în cazul arestării învinuitului. Or, deosebirile de natura juridică dintre cele doua măsuri procesuale nu justifica nici o deosebire de tratament între invinuit şi inculpat sub aspectul garanţiilor privind libertatea persoanei, dreptul la apărare şi al garanţiilor procesuale prevăzute de lege şi consacrate în Constituţie. De aceea dispoziţiile art. 146 din Codul de procedură penală şi măsura arestării preventive a învinuitului, pe care o reglementează, sunt constituţionale numai în măsura în care prin acestea se asigura respectarea necondiţionată a garanţiilor constituţionale privind libertatea şi drepturile fundamentale ale persoanei.Totodată autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine ca dispoziţiile legale care reglementează luarea măsurii arestării preventive sunt neconstituţionale în raport cu art. 23 alin. (4) din Constituţie, deoarece acestea permit procurorului, după ce a dispus arestarea învinuitului, sa dispună apoi arestarea aceleiaşi persoane în calitate de inculpat, astfel prelungindu-şi propria măsura de arestare, deşi, potrivit textului constituţional menţionat, prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată.Critica de neconstituţionalitate nu este intemeiata. Arestarea inculpatului, atunci când intervine după arestarea învinuitului, luată tot de procuror, nu poate fi privită ca o prelungire a acesteia, deoarece cele doua măsuri sunt diferite ca natura juridică. Măsura arestării preventive a învinuitului, luată de procuror în condiţiile prevăzute la art. 146 din Codul de procedură penală, are un caracter excepţional şi este necesară numai atunci când termenul de 24 de ore – cat poate dura măsura reţinerii, potrivit Constituţiei – art. 23 alin. (3) – şi legii – art. 144 alin. 1 din Codul de procedură penală -, se dovedeşte insuficient pentru strângerea probelor necesare pentru a se putea decide dacă exista sau nu temeiuri suficiente pentru a pune în mişcare a acţiunea penală împotriva învinuitului şi, eventual, pentru a lua împotriva lui măsura arestării preventive sau, dimpotriva, pentru a se dispune scoaterea de sub urmărire penală sau, eventual, încetarea urmăririi. Măsura arestării învinuitului nu poate depăşi 5 zile şi se justifica numai dacă este necesară în interesul urmăririi penale, în condiţiile art. 143 şi în vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 148 din Codul de procedură penală. Luarea ei se dispune de către procuror prin ordonanţa motivată, este urmată de emiterea mandatului de arestare a învinuitului şi nu poate fi prelungită. Dacă la expirarea duratei arestării învinuitului se confirma temeiurile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva acestuia şi se menţine necesitatea privarii sale de libertate, în condiţiile legii, procurorul dispune prin ordonanţa punerea în mişcare a acţiunii penale şi luarea, de la această dată, a măsurii arestării preventive a inculpatului, urmată de emiterea mandatului de arestare a acestuia. Măsura este, în conceptia legiuitorului, consecinţa înlocuirii poziţiei procesuale de invinuit a făptuitorului, adică de persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, cat timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa – art. 229 din Codul de procedură penală, cu aceea de inculpat, adică de persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. În ceea ce priveşte durata arestării inculpatului, consecutiva măsurii arestării învinuitului, ea trebuie să includă, în mod firesc, durata acesteia din urma, ca măsura excepţionala specifică urmăririi penale, în reglementarea legală în vigoare, neputând depăşi însă, împreună cu aceasta, durata de 30 de zile prevăzută la art. 23 alin. (4) din Constituţie, având în vedere şi faptul ca, deşi diferite, cele doua măsuri preventive au drept consecinţa privarea de libertate a aceleiaşi persoane, indiferent de calitatea procesuala a acesteia, deci fără sa distinga, astfel cum face Codul de procedură penală, între arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului.Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 149 din Codul de procedură penală este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă. Acest articol prevede: "Durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la organul judiciar care a emis mandatul.Când o cauza este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. Durata arestării se calculează potrivit dispoziţiilor alineatului precedent.Arestarea inculpatului în cursul judecaţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, afară de cazul când instanţa dispune revocarea ei."Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală este neîntemeiată, deoarece textul prevede în mod expres ca durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, fiind deci conform cu art. 23 alin. (4) din Constituţie. Dispoziţiile art. 149 alin. 2 din acelaşi cod nu au legătură cu cauza şi, în consecinţa, şi aceasta critica este neîntemeiată.Referitor la prevederile alin. 3 al aceluiaşi articol, se constată că, prin Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, definitivă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998, Curtea a statuat ca aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, urmând, în legătură cu durata arestării, să se facă aplicarea directa a art. 23 alin. (4) din Constituţie. Astfel fiind, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală este inadmisibila, urmând a fi respinsă.Faţa de cele arătate, ar fi necesar ca dispoziţiile Codului de procedura penală să facă parte din legislaţia asupra căreia Consiliul Legislativ urmează sa propună măsuri pentru punerea ei de acord cu normele şi principiile Constituţiei, spre a se adoptă o reglementare corespunzătoare.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:1. Admite în parte excepţia de neconstituţionalitate invocată de Suciu Ioan în Dosarul nr. 119/1998 al Curţii Militare de Apel şi constata ca dispoziţiile art. 146 din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care asigura învinuitului aceleaşi drepturi procesuale ca şi inculpatului, în temeiul garanţiilor constituţionale privind libertatea individuală şi siguranţa persoanei, prevăzute la art. 23 şi 24 din Constituţie.2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiile art. 149 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală.3. Respinge ca inadmisibila excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală.Definitivă şi obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 iulie 1998.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN MURARUMagistrat-asistent,Doina Suliman–––––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește