DECIZIE nr. 109 din 12 aprilie 2001

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorIoan Muraru – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorIuliana Nedelcu – procurorMihai Paul Cotta – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Iulian Vasile Voiculescu în Dosarul nr. 1.498/2000 al Judecătoriei Braşov.La apelul nominal se prezintă avocat Ioan Terta, pentru autorul excepţiei, şi Paraschiva Popescu. Lipsesc Andreea Codruta Petrule, Spitalul judeţean Braşov şi Societatea de Asigurări "ASIROM" – S.A. – Sucursala Braşov, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Reprezentantul autorului excepţiei solicita admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, sustinand ca prevederile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Constituţie, care prevăd ca în tot cursul procesului penal părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu, fără a distinge între fazele procesului penal. Or, dispoziţiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală reglementează asistenţa juridică obligatorie numai pentru anumite categorii de învinuiţi sau inculpaţi, aflaţi în situaţii speciale, iar dispoziţiile art. 172 alin. 3 din acelaşi cod prevăd asistenţa juridică obligatorie numai în cursul judecaţii şi numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani sau dacă instanţa apreciază ca inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea. Acest mod de reglementare a dreptului la apărare, diferit şi contradictoriu, făcând distincţie între fazele procesului penal, este contrar dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Constituţie.Paraschiva Popescu declara ca lasă la aprecierea Curţii soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca fiind neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere dreptului constituţional la apărare, iar stabilirea cazurilor şi condiţiilor în care asistenţa juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care nu este supus controlului Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 17 octombrie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 1.498/2000, Judecătoria Braşov a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Iulian Vasile Voiculescu.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut ca dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 24 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora dreptul la apărare este asigurat în tot cursul procesului penal. Astfel, se arata ca dispoziţiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală reglementează asistenţa juridică obligatorie, în faza de urmărire penală, numai pentru anumite categorii de făptuitori şi numai pentru anumite situaţii expres prevăzute. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 3 al aceluiaşi articol prevăd, de data aceasta în cursul judecaţii, obligativitatea asistenţei juridice în anumite situaţii, având în vedere criteriul cuantumului pedepsei sau aprecierea instanţei ca inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea. De aceea, după părerea autorului excepţiei, dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală reglementează în mod diferit şi contradictoriu dreptul la apărare, făcând distincţie între fazele procesului penal, contrar dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Constituţie.Judecătoria Braşov, exprimandu-şi opinia, apreciază ca prevederile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Constituţie, dreptul la apărare fiind garantat în toate cazurile, iar dreptul la asistenţa juridică obligatorie este prevăzut pentru situaţii limitativ enumerate, în care se considera ca este necesar.Deşi considera ca excepţia este neîntemeiată, instanţa observa existenta unei discriminări în ceea ce priveşte persoana învinuitului în faza de urmărire penală în raport cu persoana inculpatului din faza cercetării judecătoreşti, sub aspectul asistenţei juridice obligatorii. În acest sens se propune instituirea asistenţei juridice obligatorii şi în faza urmăririi penale, atunci când invinuitul sau inculpatul este cercetat pentru o infracţiune la care pedeapsa este mai mare de 5 ani, spre a se asigura o echitate procesuala.În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Art. 24 alin. (2) din Constituţie, pretins a fi încălcat prin dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, este reflectat în art. 171 alin. 1 din Codul de procedură penală, care prevede că invinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecaţii, iar organele judiciare sunt obligate sa îi aducă la cunoştinţa acest drept. În felul acesta atât Constituţia, cat şi Codul de procedură penală consacra regula potrivit căreia părţile au dreptul la asistenţa juridică, drept de care persoana indreptatita se poate prevala sau nu. Prin urmare, este un drept al persoanei, de care aceasta poate dispune, iar nu o obligaţie a organelor judiciare de a asigura asistenţa juridică. Astfel, art. 24 alin. (2) din Constituţie, ca şi art. 171 alin. 1 din Codul de procedură penală se referă la "avocatul ales". Exista însă situaţii în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului, considerându-se ca apărarea este o instituţie de interes social, care funcţionează atât în interesul învinuitului sau al inculpatului, cat şi în interesul bunei desfăşurări a procesului penal. Or, tocmai aceste situaţii sunt prevăzute la art. 171 alin. 2, atât pentru faza de urmărire penală, cat şi pentru faza de judecată, precum şi la art. 171 alin. 3, numai pentru faza de judecată. Regula este ca asistenţa juridică este facultativă, iar cazurile în care este obligatorie sunt prevăzute explicit de lege. În aceste condiţii susţinerea ca limitarea asistenţei juridice obligatorii în faza de judecată, în anumite situaţii, încalcă dreptul la apărare apare ca fiind neîntemeiată, câtă vreme regula consacrată constituţional este aceea a asistenţei juridice facultative. Excepţiile de la aceasta regula sunt lăsate la aprecierea legiuitorului, conform art. 125 alin. (3) din Constituţie, care prevede că procedura de judecată este stabilită de lege. În acest sens, nu este necesar ca situaţiile în care se impune asistenţa juridică obligatorie să fie aceleaşi atât în faza de urmărire penală, cat şi în faza judecaţii, legiuitorul fiind acela care, în baza prevederilor constituţionale menţionate, poate aprecia asupra necesităţii creării unui nou caz de asistenţa juridică obligatorie, ţinând seama de nevoile practice şi de principiul nediscriminarii. Susţinerea potrivit căreia reglementarea diferita din cele doua alineate încalcă dreptul la apărare este infirmata şi de numeroasele garanţii procesuale de care invinuitul sau inculpatul beneficiază în cursul urmăririi penale, indiferent dacă asistenţa juridică este obligatorie sau facultativă. În concluzie, în punctul de vedere al Guvernului se arata ca dreptul la apărare consacrat de Constituţie include dreptul la asistenţa juridică, fără însă a presupune în mod obligatoriu dreptul la asistenţa juridică obligatorie. Se citeaza în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 33 din 24 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 1 iunie 2000.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală privitoare la asistenţa juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului, dispoziţii care au următorul conţinut: "Asistenţa juridică este obligatorie când invinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ ori când este arestat, chiar în alta cauza.În cursul judecaţii existenta juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau când instanţa apreciază ca inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea."Aceste dispoziţii sunt considerate de autorul excepţiei ca fiind contrare prevederilor art. 24 alin. (2) din Constituţie, referitoare la dreptul la apărare, potrivit cărora, "În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu". Principala critica consta în aceea ca dispoziţiile legale criticate nu prevăd asistenţa juridică obligatorie şi în cursul urmăririi penale, atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani.Analizând sub acest aspect criticile formulate de autorul excepţiei, Curtea constata ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Dispoziţiile art. 24 din Constituţie îşi găsesc reflectare în mai multe texte din Codul de procedură penală. Din interpretarea sistematica a acestor prevederi legale rezultă ca sunt respectate în totalitate dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la apărare. Astfel, art. 6 din Codul de procedură penală garantează dreptul la apărare, stabilind totodată obligaţia organelor judiciare de a asigura părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale, precum şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate în tot cursul procesului penal. De asemenea, prevederile art. 171 alin. 1 din acelaşi cod statuează ca "Invinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecaţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţa acest drept". În sfârşit, în realizarea aceluiaşi principiu constituţional, art. 171 alin. 4 din Codul de procedură penală stabileşte cazurile în care pot fi luate măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. În consecinţa, persoana indreptatita sa beneficieze de dreptul constituţional la apărare se poate prevala sau nu de acest drept, fără să poată pretinde însă asistenţa juridică obligatorie decât în alte cazuri decât cele prevăzute de lege. Pe de altă parte faptul ca asistenţa juridică este obligatorie numai în anumite cazuri şi în anumite condiţii cu caracter obiectiv şi subiectiv constituie o oportunitate ce tine de rolul Parlamentului, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (1) din Constituţie, care prevăd ca "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a tarii".Asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală Curtea Constituţională s-a pronunţat prin mai multe decizii, respingând, ca fiind neintemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate ridicate şi constatând ca dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere, sub nici un aspect, dreptului constituţional la apărare. În acest sens este, de exemplu, Decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 18 aprilie 2000. Prin aceasta decizie Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate care a avut ca obiect, ca şi în cauza de faţa, dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală. Curtea a constatat, cu acel prilej, ca dreptul la apărare nu poate şi nu trebuie să fie confundat cu dreptul la asistenţa juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care se considera ca este necesar.Soluţia adoptată de jurisprudenta Curţii Constituţionale, precum şi considerentele pe care aceasta se întemeiază sunt valabile şi în cauza de faţa.Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Iulian Vasile Voiculescu în Dosarul nr. 1.498/2000 al Judecătoriei Braşov.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 12 aprilie 2001.PREŞEDINTELECURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Mihai Paul Cotta–––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește