DECIZIE nr. 106 din 14 iulie 1998

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală



Ioan Muraru – preşedinteCostica Bulai – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorIoan Griga – procurorGabriela Dragomirescu – magistrat-asistentPe rol, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală, invocată de Chahin Nizar în Dosarul nr. 139/1998 al Curţii Militare de Apel.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 25 iunie 1998, în prezenta părţii şi a reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru datele de 30 iunie, 9 iulie şi 14 iulie 1998.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 20 mai 1998, Curtea Militară de Apel a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală, ridicată de Chahin Nizar în Dosarul nr. 139/1998 al acestei instanţe.În motivarea excepţiei se susţine ca dispoziţiile art. 146 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, deoarece contravin art. 23 din Constituţie, procurorul neavând posibilitatea legală de a-şi prelungi măsura de arestare preventivă, asa cum s-a procedat în cauza.Exprimandu-şi opinia, instanţa de judecată apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece nu exista contradictii între dispoziţiile art. 146 din Codul de procedură penală şi prevederile art. 23 din Constituţie, referitoare la durata arestării preventive şi la prelungirea acesteia. Potrivit art. 146 alin. 1 din Codul de procedură penală, durata arestării învinuitului nu poate depăşi 5 zile, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 149 alin. 1 din acelaşi cod, durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul în care aceasta este prelungită în condiţiile legii. În cauza, procurorul militar anchetator nu şi-a prelungit nelegal propria măsura privativă de libertate, ci a emis doua ordonanţe diferite, pentru arestarea mai întâi a învinuitului şi apoi a inculpatului, fără ca durata acestora să depăşească 30 de zile, neincalcandu-se deci prevederile art. 23 din Constituţie.Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arata ca art. 146 din Codul de procedură penală nu încalcă dispoziţiile art. 23 din Constituţie, deoarece acest text constituţional nu prevede obligaţia pentru organul judiciar care ia măsura arestării preventive a învinuitului sau a inculpatului de a dispune arestarea numai după ce a ascultat persoana faţă de care se ia această măsură. Critica de neconstituţionalitate a art. 146 din Codul de procedură penală, intemeiata pe inexistenta unei asemenea obligaţii, nu poate fi admisă, deoarece aceasta priveşte o omisiune legislativă şi, potrivit practicii jurisdicţionale a Curţii, controlul de constituţionalitate nu poate privi omisiuni. Art. 146 din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nici acest act normativ nu prevede obligaţia pentru organele judiciare de a asculta pe invinuit sau pe inculpat înainte de a lua măsura arestării preventive. Se mai arata ca arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului sunt măsuri procesuale distincte, care primesc, în mod firesc, reglementări diferite în raport cu calitatea procesuala pe care o are persoana arestata în cursul urmăririi penale. A interpreta ordonanţa de arestare a inculpatului ca fiind o ordonanţa de prelungire a arestării învinuitului înseamnă a adauga la lege, atâta timp cat în art. 155 şi următoarele din Codul de procedură penală se foloseşte termenul de "prelungire" numai cu privire la prelungirea de către instanţa a arestării inculpatului, dispusă în faza de urmărire penală.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, republicată, retine următoarele:În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate invocată.Curtea constata ca, deşi în speta este ridicată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 146 din Codul de procedură penală, argumentele invocate în susţinerea acesteia, şi anume ca procurorul nu are posibilitatea legală de a-şi prelungi propria măsura de arestare preventivă, privesc şi dispoziţiile art. 149 din acelaşi cod. Prin dispozitivul Încheierii din 20 mai 1998 a Curţii Militare de Apel, Curtea Constituţională este sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală. În consecinţa, Curtea urmează să se pronunţe cu privire la ambele texte criticate.Art. 146 din Codul de procedură penală prevede: "Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 143 şi exista în mod corespunzător vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 148, dacă considera ca în interesul urmarii penale este necesară privarea de libertate a învinuitului, dispune prin ordonanţa motivată arestarea acestuia, arătând temeiurile care justifica luarea măsurii şi fixând durata arestării, care nu poate depăşi 5 zile.Totodată, procurorul emite un mandat de arestare a învinuitului. Mandatul cuprinde în mod corespunzător menţiunile arătate la art. 151 lit. a)-c), e) şi j), precum şi numele şi prenumele învinuitului şi durata pentru care este dispusă arestarea acestuia."Principala critica de neconstituţionalitate adusă de autorul excepţiei dispoziţiilor art. 146 din Codul de procedură penală, se referă la faptul ca acestea ar permite procurorului care a dispus arestarea învinuitului sa dispună apoi arestarea aceleiaşi persoane în calitate de inculpat, deci sa prelungească propria măsura de arestare, deşi, potrivit art. 23 alin. (4) din Constituţie, prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată.Aceasta critica nu este intemeiata. Arestarea inculpatului, atunci când intervine după arestarea învinuitului, luată tot de procuror, nu poate fi privită ca o prelungire a acesteia, deoarece cele doua măsuri, deşi luate de procuror cu privire la aceeaşi persoana, sunt diferite ca natura juridică. Măsura arestării preventive a învinuitului are un caracter excepţional şi apare ca necesară numai atunci când termenul de 24 de ore, cat poate dura măsura reţinerii conform dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 144 alin. 1 din Codul de procedură penală, se dovedeşte insuficient pentru verificarea temeiurilor legale necesare punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva învinuitului şi, eventual, pentru a se lua împotriva lui măsura arestării preventive sau, dimpotriva, pentru a se dispune scoaterea de sub urmărire penală sau, eventual, încetarea urmăririi. Măsura arestării învinuitului nu poate depăşi 5 zile şi se justifica numai dacă este necesară în interesul urmăririi penale, în condiţiile art. 143 din Codul de procedură penală şi în vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 148 din acelaşi cod. Luarea ei se dispune de procuror prin ordonanţa motivată, este urmată de emiterea mandatului de arestare a învinuitului şi nu poate fi prelungită. Dacă la expirarea duratei arestării învinuitului se confirma temeiurile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva acestuia şi se menţine necesitatea privarii sale de libertate, în condiţiile legii, procurorul dispune prin ordonanţa punerea în mişcare a acţiunii penale şi luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, urmată de emiterea mandatului de arestare a acestuia. Măsura este, în conceptia legiuitorului, consecinţa înlocuirii poziţiei procesuale de invinuit a făptuitorului, adică de persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, cat timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa (art. 229 din Codul de procedură penală), cu aceea de inculpat, adică de persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală (art. 23 din Codul de procedură penală). În ceea ce priveşte durata arestării inculpatului, consecutiva măsurii arestării învinuitului, ea trebuie să includă în mod firesc, durata acesteia din urma, ca măsura excepţionala specifică urmăririi penale, în reglementarea legală în vigoare, neputând depăşi însă, împreună cu aceasta, durata de 30 de zile prevăzută la art. 23 alin. (4) din Constituţie, având în vedere şi faptul ca, deşi diferite, cele doua măsuri preventive au drept consecinţa privarea de libertate a aceleiaşi persoane în cadrul aceleiaşi cauze penale, iar prevederile constituţionale menţionate se referă la arestarea preventivă a unei persoane, indiferent de calitatea procesuala a acesteia, deci fără sa distinga, asa cum face Codul de procedură penală, între arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului.Nu poate însă să fie trecută cu vederea aceasta necorelare a dispoziţiilor legale cu dispoziţiile şi principiile constituţionale, care vadeste necesitatea intervenţiei legiuitorului pentru punerea de acord cu Constituţia a dispoziţiilor legale examinate.În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. 146 din Codul de procedură penală, sub aspectul condiţiilor în care poate fi luată măsura arestării învinuitului în raport cu măsura arestării inculpatului, Curtea constata ca în lege se face o nejustificată diferentiere în favoarea măsurii arestării inculpatului, care nu poate fi luată decât după ascultarea acestuia, condiţie care lipseşte în cazul arestării învinuitului. Or, deosebirile de natura juridică dintre cele doua măsuri procesuale nu justifica nici o deosebire de tratament între invinuit şi inculpat, sub aspectul garanţiilor privind libertatea persoanei, dreptul la apărare şi garanţiile procesuale prevăzute de lege şi consacrate în Constituţie. De aceea dispoziţiile art. 146 din Codul de procedură penală şi măsura arestării preventive a învinuitului, pe care o reglementează, sunt constituţionale numai în măsura în care prin acestea se asigura respectarea necondiţionată a garanţiilor constituţionale privind libertatea şi drepturile fundamentale ale persoanei.Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 149 din Codul de procedură penală este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă. Acest articol prevede: "Durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la organul judiciar care a emis mandatul.Când o cauza este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. Durata arestării se calculează potrivit dispoziţiilor alineatului precedent.Arestarea inculpatului în cursul judecaţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, afară de cazul când instanţa dispune revocarea ei."Cat priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală, se constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece textul prevede în mod expres ca durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, fiind deci conform cu art. 23 alin. (4) din Constituţie. Dispoziţiile art. 149 alin. 2 din acelaşi cod nu au legătură cu cauza şi, în consecinţa, şi aceasta critica urmează a fi respinsă.Referitor la prevederile alin. 3 al aceluiaşi articol, se constată că prin Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, definitivă prin Decizia nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995, Curtea a statuat ca aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării, dispusă de instanţa în cursul judecaţii, poate depăşi 30 de zile fără a fi necesară prelungirea în condiţiile art. 23 din Constituţie. Totodată, prin Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998, Curtea a constatat ca în legătură cu arestarea inculpatului în cursul judecaţii, prevăzută la art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, se va face aplicarea directa a art. 23 alin. (4) din Constituţie. Astfel fiind, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală este inadmisibila, urmând a fi respinsă.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:1. Admite în parte excepţia de neconstituţionalitate invocată de Chahin Nizar în Dosarul nr. 139/1998 al Curţii Militare de Apel şi constata ca dispoziţiile art. 146 din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care asigura învinuitului aceleaşi drepturi procesuale ca şi inculpatului, în temeiul garanţiilor constituţionale privind libertatea individuală şi siguranţa persoanei, prevăzute la art. 23 şi 24 din Constituţie.2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală.3. Respinge ca inadmisibila excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală.Definitivă şi obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 iulie 1998.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN MURARUMagistrat-asistent,Gabriela Dragomirescu–––––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește