DECIZIE nr. 102 din 10 aprilie 2001

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor "Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei salariale şi financiare în regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale şi în unele societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, în anul 2000″, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 117/2000



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorIoan Muraru – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorGabriela Ghita – procurorMihai Paul Cotta – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor "Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei salariale şi financiare în regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale şi în unele societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, în anul 2000″, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 117/2000, excepţie ridicată de Federaţia Naţionala a Sindicatelor din Electricitate „Univers” în Dosarul nr. 12.116/2000 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 27 martie 2001 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 3 aprilie 2001 şi apoi la 5 aprilie 2001 şi la 10 aprilie 2001.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 27 iulie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 12.116/2000, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor "Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei salariale şi financiare în regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale şi în unele societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, în anul 2000″, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 117/2000, excepţie ridicată de Federaţia Naţionala a Sindicatelor din Electricitate „Univers”. Excepţia a fost ridicată într-o cauza având ca obiect judecarea acţiunii formulate de autorul excepţiei împotriva Companiei Naţionale de Electricitate – S.A. din Bucureşti.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca prevederile Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000, modificată prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 117/2000, contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) cu privire la caracterul neretroactiv al legii, ale art. 16 alin. (1) care reglementează egalitatea în drepturi, ale art. 20 alin. (2) cu privire la prioritatea reglementărilor internaţionale, ale art. 38 alin. (5) care garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi ale art. 72 alin. (1) privind categoriile de legi adoptate de Parlament.Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, exprimandu-şi opinia, constata ca autorul excepţiei de neconstituţionalitate critica prevederile Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000, modificată prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 117/2000, deoarece încalcă dispoziţiile art. 117 alin. (4) din Constituţie, care se referă la forţele armate, neavând astfel legătură cu obiectul cauzei.În ceea ce priveşte celelalte sustineri ale autorului excepţiei, instanţa de judecată nu îşi precizează opinia.Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei ridicate.Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepţia este neîntemeiată, întrucât prevederile legale criticate nu contravin dispoziţiilor art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 38 alin. (5) şi ale art. 72 alin. (1) din Constituţie. Totodată se considera ca prevederile art. 10 din ordonanţa criticata nu contravin dispoziţiilor constituţionale, întrucât se referă numai la modul de acordare a salariilor de baza şi a celorlalte drepturi salariale, stabilite pentru salariaţii cu funcţii de conducere, fără sa vizeze şi modul de acordare a salariilor de baza şi a celorlalte drepturi salariale pentru personalul cu funcţii de execuţie. Conform acestor prevederi legale, salariile de baza lunare ale persoanelor cu funcţii de conducere se vor acorda integral numai dacă programele de reducere a arieratelor sunt îndeplinite.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:Curtea Constituţională constata ca a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile "Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei salariale şi financiare în regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale şi în unele societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, în anul 2000″, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 24 mai 2000, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 117/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 4 iulie 2000. Prin aceste dispoziţii legale au fost instituite măsuri economico-financiare pentru regiile autonome, societăţile comerciale, companiile naţionale şi societăţile comerciale la care statul este acţionar majoritar, măsuri menite să asigure reducerea creanţelor şi arieratelor în economie, sa rentabilizeze activitatea economică a acestora şi sa întărească disciplina salariala.Autorul excepţiei de neconstituţionalitate considera, prin notele scrise depuse la dosar, ca aceste prevederi legale contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în: art. 15 alin. (2), în sensul că se aplică retroactiv; art. 16 alin. (1), întrucât se aplică doar unor categorii de salariaţi; art. 38 alin. (5), întrucât este încălcat dreptul la negociere; art. 20 alin. (2), fiind incalcate prevederile din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 154/1981 privind negocierea colectivă; şi art. 72 alin. (1), în sensul că prin ordonanţa s-a reglementat în domeniul legii organice, ceea ce este de competenţa Parlamentului.Analizând aceste sustineri, Curtea constata ca Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 58/2000, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 117/2000, este un act normativ cu termen, astfel cum rezultă din art. 1 din ordonanţa, potrivit căruia: „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică cu caracter temporar, până la data de 31 decembrie 2000, regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale, precum şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, denumite în continuare agenţi economici, în scopul reducerii creanţelor şi arieratelor în economie, rentabilizarii activităţii economice şi intaririi disciplinei salariale.”În aceste condiţii Curtea constata ca, deşi la data la care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate ordonanţa era în vigoare, aceasta şi-a încetat aplicarea la data de 31 decembrie 2000.Întrucât Curtea Constituţională este competenţa să se pronunţe exclusiv asupra unei prevederi dintr-o lege sau ordonanţa în vigoare, în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată (potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei”), excepţia urmează să fie respinsă, deoarece a devenit inadmisibila, textul criticat nemaifiind în vigoare.Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca devenită inadmisibila, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor "Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei salariale şi financiare în regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale şi în unele societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, în anul 2000″, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 117/2000, excepţie ridicată de Federaţia Naţionala a Sindicatelor din Electricitate „Univers” în Dosarul nr. 12.116/2000 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 aprilie 2001.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Mihai Paul CottaOPINIE SEPARATĂSunt de acord cu soluţia de neadmitere a excepţiei de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 117/2000.Cu toate acestea, consider ca temeiul respingerii nu trebuia să fie inadmisibilitatea, ci ar fi trebuit să fie netemeinicia motivelor de neconstituţionalitate invocate prin excepţie. În speta, Curtea Constituţională, deşi – în mod corect – nu a admis excepţia de neconstituţionalitate, nu a procedat la controlul constituţionalităţii normelor juridice criticate de către autorul excepţiei, retinand – în mod incorect – ca efectuarea acestui control de constituţionalitate ar fi devenit inadmisibila (cu motivarea ca, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, actul normativ criticat nu se mai afla în vigoare).Ceea ce desparte decizia pronunţată cu majoritate de voturi de conţinutul prezentei opinii separate nu constituie o marunta problema de natura procedurala ori de tehnica a redactarii dispozitivului unei decizii şi nici măcar o problemă de interpretare într-un fel sau altul a unor dispoziţii legale (şi anume, a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată), ci reflecta concepţii diferite cu privire la fundamentul şi finalitatea controlului constituţionalităţii exercitat, conform art. 144 lit. c) din Constituţie, pe calea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţei judecătoreşti.I.1. În speta, astfel cum rezultă din actele dosarului, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de către autorul acesteia la termenul din 23 iunie 2000, în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Amanand deliberarea asupra acestei cereri, instanţa judecătorească a pronunţat Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale la data de 27 iulie 2000. După redactarea acestei Încheieri şi desfăşurarea operaţiunilor administrative de transmitere a dosarului cauzei, acesta a fost înregistrat la aceasta Curte la 18 septembrie 2000. Ca urmare a desfăşurării procedurilor legale şi regulamentare în cadrul Curţii Constituţionale, şedinţa publică de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate s-a desfăşurat la 27 martie 2001, iar – după amânarea succesiva a pronunţării (pentru 3 aprilie şi 5 aprilie 2001) – decizia a fost emisă la 10 aprilie 2001.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie un act normativ cu caracter temporar ("cu termen"), şi anume "Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei salariale şi financiare în regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale şi în unele societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, în anul 2000″ (modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 117/2000). Acest act normativ a intrat în vigoare la data publicării sale în Monitorul Oficial al României (24 mai 2000) şi a ieşit din vigoare la sfârşitul zilei de 31 decembrie 2000 (conform tezei întâi din art. 1, potrivit căreia: „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică cu caracter temporar, până la data de 31 decembrie 2000 […].”Din cele de mai sus rezultă ca în decursul perioadei de timp în care acest act normativ s-a aflat în vigoare au fost realizate următoarele acte procedurale: introducerea acţiunii în justiţie de către reclamant; formularea de către acesta a excepţiei de neconstituţionalitate; pronunţarea de către instanţa judecătorească a Încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale; înregistrarea dosarului cauzei la Curtea Constituţională. Pe de altă parte, următoarele proceduri juridice s-au desfăşurat după ieşirea din vigoare a actului normativ criticat: şedinţa publică de soluţionare de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate; pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale.Prin decizia la care se referă prezenta opinie separată, s-a considerat, implicit, ca, dacă aceste ultime doua proceduri s-ar fi realizat cu mai multă celeritate, şi anume anterior datei de 1 ianuarie 2001, Curtea Constituţională nu ar mai fi pronunţat o soluţie de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca devenită inadmisibila, ci ar fi procedat la efectuarea propriu-zisa a controlului de constituţionalitate (prin analizarea fondului, a substanţei excepţiei), pronunţând, după caz, o decizie de admitere sau o decizie de respingere ("pe fond").I.2. O asemenea consecinţa aleatorie este prin ea însăşi inacceptabila, fiind de natura sa deplaseze controlul constituţionalităţii legilor în domeniul anecdotic.I.3. Observatia imediat anterioară – oricât de simpla şi evidenta se prezintă – nu pare însă a fi fost suficienta pentru impunerea abordarii conţinute în prezenta opinie separată, ceea ce face necesară dezvoltarea şi a altor argumente. Având în vedere specificul demonstratiei juridice în cadrul unei opinii separate, diferita de demonstratia juridică proprie cercetării ştiinţifice juridice, în cele ce urmează vor fi înfăţişate, dintre multiplele argumente posibile, numai câteva. Rămâne ca, eventual, doctrina să le înfăţişeze şi pe celelalte.I.4. Astfel, trebuie observat că nu este conform realităţii ca ar exista vreun argument de text care să întemeieze soluţia pronunţată cu majoritate de voturi. Textul legal invocat în considerentele deciziei este art. 23 alin. (1) şi, mai precis, porţiunea subliniata din cadrul acestuia: "Curtea Constituţională se pronunţa asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei." (Aceasta redactare a art. 23 alin. (1) a fost conferita ca urmare a modificării Legii nr. 47/1992 prin Legea nr. 138/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997; anterior acestei modificări, dispoziţiile art. 23 alin. (1) aveau următoarea redactare: „Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor.”)Din lectura textului se poate lesne observa ca legiuitorul nu a dispus ca stabilirea faptului dacă legea controlată este ori nu este în vigoare să se facă prin luarea în consideraţie a momentului pronunţării deciziei Curţii Constituţionale. Este adevărat ca propozitia utilizează verbul "se pronunţa", dar aceasta utilizare este fireasca şi inevitabila şi, de altfel, recurgerea la orice alt verb sinonim (de exemplu, verbul "a hotărî" sau verbul "a decide") nu ar fi determinat, sub acest aspect, concluzii diferite; de aceea este criticabila legarea de efecte juridice de utilizarea – fireasca – a acestui verb, iar nu a altuia.Asadar, trebuie să se constate ca dispoziţiile art. 23 alin. (1) se marginesc sa prevadă că nu se poate efectua controlul de constituţionalitate decât asupra unei legi "în vigoare", lăsând nereglementata problema – distinctă – a momentului la care legea controlată trebuie să (mai) fie în vigoare pentru ca să fie admisibilă realizarea pe fond a controlului de constituţionalitate.Aceasta din urma problema urmează, de aceea, să fie soluţionată prin recurgerea la alte texte legale şi/sau principii juridice.I.5. În aceasta ordine de idei analiza juridică releva ca excepţia de neconstituţionalitate nu este altceva decât un incident apărut pe parcursul desfăşurării procesului în faţa unei instanţe judecătoreşti. Trebuie recunoscut ca, oricât de importanţa este activitatea Curţii Constituţionale, soluţionarea de către aceasta a excepţiei de neconstituţionalitate reprezintă, totuşi, un aspect secundar faţă de activitatea desfăşurată de instanţa de judecată pentru soluţionarea litigiului (fie ca această instanţă este însăşi Curtea Suprema de Justiţie, fie – chiar şi atunci – când este vorba despre una dintre judecătoriile din teritoriu). Desigur ca, datorită efectelor erga omnes ale deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în baza art. 144 lit. c) din Constituţie, soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate prezintă interes general, iar nu numai pentru speta în cadrul căreia excepţia a fost ridicată şi, cu toate acestea, nu trebuie nici un moment uitata originea excepţiei de neconstituţionalitate, origine care îi imprima acesteia un caracter de activitate secundară, subordonata finalitatii principale pentru care se desfăşoară, în faţa instanţei judecătoreşti, procedurile judiciare: soluţionarea litigiului. De aceea este de principiu ca sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate se face, în primul rând, în vederea soluţionării litigiului însuşi.Acest principiu este însă negat prin decizia la care se referă prezenta opinie separată. În speta, decizia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca devenită inadmisibila nu contribuie în nici un fel la soluţionarea de către instanţa judecătorească a litigiului în cadrul căruia a fost ridicată aceasta excepţie.Sub acest aspect este incontestabil ca dispoziţiile Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 sunt relevante pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia autorul excepţiei are calitatea de reclamant şi, de aceea, este necesar ca instanţa judecătorească sa cunoască dacă acestea au caracter constituţional (caz în care urmează să le aplice) ori, dimpotriva, sunt neconstituţionale (caz în care nu le va aplica) – soluţia litigiului fiind diferita în consecinţa.În prezenta deciziei de constatare a inadmisibilitatii excepţiei de neconstituţionalitate, cum va trebui oare sa procedeze judecătorul litigiului, care – sub sancţiunea denegarii de dreptate – are obligaţia de a pronunţa o hotărâre judecătorească, prin care să finalizeze litigiul? Acesta va avea de ales între doua alternative, la fel de periculoase. Astfel, într-o primă alternativa, judecătorul cauzei va da curs principiului prezumţiei de constituţionalitate a actelor normative adoptate de organele statului în limita competentelor acestora şi, în consecinţa, va face aplicarea în proces a acelui act normativ (lege sau ordonanţa a Guvernului), chiar dacă – în realitate – este vorba despre un act normativ neconstitutional. Într-o a doua alternativa, judecătorul cauzei va proceda el însuşi – în locul Curţii Constituţionale – la realizarea controlului de constituţionalitate şi va aplica sau nu legea ori ordonanţa Guvernului, după cum o va considera ca fiind sau ca nefiind constituţională. Dacă judecătorul va selecta cea dintâi alternativa, atunci exista pericolul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care nesocoteste principiul supremaţiei Constituţiei, statuat de art. 51 din legea suprema; iar dacă va fi selectata cea de-a doua alternativa, atunci se ajunge la încălcarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale: „Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România.”Inutil sa reamintesc, în acest context, ca punerea judecătorului cauzei în faţa unor asemenea periculoase alternative este aleatorie, după cum excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată şi soluţionată mai rapid (până la momentul iesirii din vigoare a acelei legi) sau mai puţin rapid (precum în speta), în raport cu diversi factori obiectivi ori subiectivi.I.6. În vederea evitării neintelegerii unora dintre aspectele avute în vedere supra, imediat anterior, la pct. 5 al prezentei opinii separate, doresc sa subliniez că nu întotdeauna faptul ca o anumită lege nu mai este în vigoare la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti determina consecinţa neaplicarii acelei legi de către acea instanţa judecătorească. Mai mult decât atât, exista cazuri când instanţa trebuie să aplice o lege care nu mai era în vigoare nici măcar la momentul introducerii acţiunii de către reclamant.De exemplu, atunci când soluţionează cu litigiu succesoral, instanţa va trebui sa analizeze valabilitatea testamentului în raport cu legea în vigoare la momentul întocmirii acestuia – şi aceasta chiar dacă acea lege nu mai este în vigoare la momentul introducerii acţiunii. La fel, dacă, de exemplu, instanţa se pronunţa în anul 2001 asupra unui litigiu referitor la cuantumul salariului cuvenit unei persoane pentru, spre pilda, una sau mai multe dintre lunile anului 2000, instanţa va trebui să aplice reglementările relevante aflate în vigoare în anul 2000, chiar dacă acele reglementări nu mai sunt în vigoare la momentul soluţionării litigiului (orice asemănare a acestui din urma exemplu cu situaţia din speta nu este deloc intamplatoare).I.7. În condiţiile în care, asa cum s-a demonstrat (a se vedea supra, pct. 4), nu exista nici un text legal care să impună Curţii Constituţionale să raporteze existenta în vigoare a unei legi la momentul pronunţării deciziei de către Curte, urmează ca identificarea acestui moment să fie efectuată prin rationamente juridice.În cadrul unui asemenea demers raţional, doua texte normative sunt fundamentale, după cum urmează:– art. 51 din Constituţie: "Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.";– art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale: „Scopul Curţii Constituţionale este garantarea supremaţiei Constituţiei.”Corelarea acestor doua texte atrage concluzia ca este rolul fundamental al Curţii Constituţionale de a determina, prin soluţiile sale, realizarea controlului de constituţionalitate în cat mai multe cazuri, iar nu înlăturarea din posibila sa competenţa a unor categorii de sesizări de neconstituţionalitate. Câtă vreme nu exista texte constituţionale ori legale clare care să instituie inadmisibilitatea unor cereri, Curtea Constituţională are obligaţia de a se considera corect sesizată şi sa procedeze la realizarea efectivă a controlului de constituţionalitate. În acest scop, Curtea trebuie să ţină seama şi de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, potrivit cărora: „(1) Competenţa Curţii Constituţionale este cea stabilită prin Constituţie.(2) Curtea Constituţională este singura în drept sa hotărască asupra competentei sale. Ea hotărăşte în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 144 din Constituţie. … (3) Competenţa Curţii Constituţionale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nici o autoritate publică." … De altfel, asa cum aratam şi cu alt prilej (a se vedea opinia separată – semnată împreună cu alţi trei judecători la Decizia Curţii Constituţionale nr. 34 din 4 martie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 2 iulie 1999), lt; lt;Spre deosebire de alte sisteme constituţionale, art. 144 lit. c) din Constituţie nu recunoaşte persoanelor – fizice ori juridice – dreptul de a aduce direct în faţa Curţii Constituţionale problema caracterului neconstitutional al unei dispoziţii legale, impunând ca acestea sa pornească un proces în faţa instanţelor judecătoreşti, pentru ca, ulterior, în cadrul acelui proces, sa ridice excepţia de neconstituţionalitate, care va fi soluţionată de către Curtea Constituţională. În consecinţa, controlul constituţionalităţii legilor, după promulgarea acestora, se realizează într-un număr relativ mic de cazuri. De aceea, introducerea unor restrictii suplimentare pe traseul supunerii dispoziţiilor legale controlului de constituţionalitate nu este în concordanta cu spiritul prevederilor art. 51 din Constituţie ("Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie"), atunci când aceste restrictii nu se întemeiază pe utilizarea tuturor metodelor de interpretare, ci doar pe interpretarea literala a textelor referitoare la procedura controlului constituţionalităţii. Este, fără indoiala, în interesul general ca în faţa Curţii Constituţionale să fie trimise cat mai multe excepţii de neconstituţionalitate, în vederea clarificarii caracterului constituţional ori neconstitutional al legilor în vigoare. Aceasta este una dintre căile prin care se justifica existenta Curţii Constituţionale. Iar aceasta unica autoritate de jurisdicţie constituţională are ea însăşi obligaţia ca, în vederea atingerii scopului sau ("garantarea supremaţiei Constituţiei", potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), să contribuie, prin deciziile pronunţate, la facilitarea sesizării sale de către cei interesaţi – inclusiv, atunci când este necesar să se recurgă la interpretare, prin interpretarea în acest sens a dispoziţiilor legale referitoare la jurisdicţia constituţională. gt; gt;I.8. Faţa de cele de mai sus rezultă ca, din pacate, o decizie de genul celei la care se referă prezenta opinie separată echivaleaza cu denegarea de dreptate.I.9. Se susţine uneori ca efectuarea controlului de neconstituţionalitate asupra unei legi sau ordonanţe care nu mai este în vigoare la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale ar conferi acelei decizii a Curţii un caracter retroactiv, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 145 alin. (2) fraza întâi teza a doua din Constituţie: "Deciziile Curţii Constituţionale […] au putere numai pentru viitor."Acest argument nu poate fi acceptat.Astfel, este de observat ca acest argument utilizează un fals concept de "retroactivitate", considerându-se ca decizia Curţii Constituţionale nu îşi produce efectele "pentru viitor" (astfel cum impune textul menţionat din Legea fundamentală), ci "pentru trecut", fiindca – se susţine – o asemenea decizie statuează dacă legea sau ordonanţa controlată era ori nu era constituţională la un moment anterior celui la care aceasta decizie este pronunţată (de exemplu, în raport, după caz, cu momentul introducerii acţiunii la instanţa judecătorească ori cu acela al sesizării Curţii prin încheierea pronunţată de instanţa judecătorească).În realitate, caracterul neretroactiv al unei asemenea decizii a Curţii Constituţionale este incontestabil, pur şi simplu deoarece aceasta – la fel ca şi orice alta decizie a Curţii – îşi produce efectele "pentru viitor", asadar de la momentul pronunţării sale, din acel moment considerându-se ca legea ori ordonanţa controlată este neconstitutionala, cu consecinţa ca din acel moment în continuare (iar nu de la momentul – anterior – avut în vedere pentru realizarea controlului de constituţionalitate) acea lege sau ordonanţa nu îşi va mai produce efectele. Cu alte cuvinte, în toate litigiile soluţionate ulterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale legea sau ordonanţa declarata neconstitutionala nu se va mai putea aplica.I.10. Se poate afirma ca, până la urma, întreaga problematica ce face obiectul primei părţi a acestei opinii separate se reduce la următoarele doua întrebări:– Cui dauneaza ca, pe baza unei interpretări teleologice şi sistematice, în opoziţie cu simpla interpretare literala, Curtea Constituţională să efectueze controlul de constituţionalitate şi asupra legilor ori ordonanţelor care, pe parcursul desfăşurării procedurilor în faţa acesteia, au ieşit din vigoare, dar rămân aplicabile pentru soluţionarea litigiului de către instanţa judecătorească?– Care este interesul legitim pentru care Curtea Constituţională sa nu poată soluţiona pe fond o astfel de excepţie de neconstituţionalitate, spre a se clarifica dacă acea lege este ori nu constituţională, în loc de a nu se intră în fondul problemei şi de a se respinge excepţia ca inadmisibila, prin formalism excesiv?În ceea ce ma priveşte, nu am putut identifica raspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări.II.1. A rezultat din cele de mai sus ca, în speta, Curtea Constituţională trebuia sa procedeze la realizarea efectivă a controlului constituţionalităţii Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 (modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 117/2000), spre a constata dacă aceasta încalcă ori nu încalcă dispoziţiile Constituţiei. Asa fiind, devine necesar ca, în cele ce urmează, să se realizeze acest control „de fond” („substanţial”) al menţionatului act normativ.II.2. În motivarea excepţiei de neconstitutionaliate autorii acesteia arata, în esenta, ca prevederile Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 (modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 117/2000) contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), referitoare la caracterul neretroactiv al legii, celor ale art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, celor ale art. 20 alin. (2), referitoare la prioritatea reglementărilor internaţionale, celor ale art. 38 alin. (5), care garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă, precum şi celor ale art. 72 alin. (2) lit. l), privind categoriile de legi adoptate de Parlament.II.3. Din examinarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate, precum şi a actelor şi lucrărilor dosarului instanţei judecătoreşti rezultă ca autorii excepţiei critica numai dispoziţiile referitoare la disciplina salariala. Aceste dispoziţii legale reglementează – prin art. 6 – dimensiunea fondului de salarii în bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul 2000 al agenţilor economici în cauza, prin aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (1), (2) şi (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2000, precum şi – prin art. 10 – modul de acordare a salariilor de baza şi a celorlalte drepturi salariale pentru salariaţii cu funcţii de conducere (director, director executiv şi conducătorii compartimentelor organizatorice), ce au atribuţii privind îndeplinirea programelor de reducere a costurilor, arieratelor şi creanţelor.II.4. Nici una dintre aceste dispoziţii legale nu are caracter retroactiv, urmând a se aplică pentru viitor, astfel încât critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) este neîntemeiată.II.5. Tot astfel este neîntemeiată şi critica privind încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, sub cuvânt ca dispoziţiile art. 10 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 58/2000 (dispoziţii conform cărora salariile de baza lunare ale persoanelor cu funcţii de conducere se vor acorda integral numai dacă programele de reducere a arieratelor sunt îndeplinite, în caz contrar urmând a se diminua proporţional) ar institui o inegalitate între salariaţii cu funcţii de conducere şi ceilalţi salariaţi ai agenţilor economici. Într-adevăr, astfel cum rezultă din jurisprudenta constanta a Curţii Constituţionale, principiul egalităţii nu are semnificatia uniformitatii, ci presupune un tratament juridic diferenţiat pentru persoane aflate în situaţii juridice diferite.II.6. Invocand dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie (potrivit cărora: "Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale"), autorii excepţiei de neconstituţionalitate au în vedere, în mod concret, faptul ca suspendarea, prin actul normativ criticat ca fiind neconstitutional, a unor clauze din contractele colective de muncă "[…] încalcă prevederile din Convenţia O.I.M. nr. 98/1949, privind dreptul de organizare şi negociere colectivă şi convenţia O.I.M. nr. 154/1981 privind negocierea colectivă, ratificate de România, care este obligată să le respecte". În realitate, analiza conţinutului "Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare şi negociere colectivă" (ratificată prin Decretul nr. 352/1958, publicat în Buletinul Oficial , Partea I, nr. 34 din 29 august 1958), precum şi a conţinutului "Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective” (ratificată prin Legea nr. 112/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 25 noiembrie 1992) releva ca prin dispoziţiile legale supuse controlului de neconstituţionalitate nu se contravine acestor acte internaţionale la care România este parte.II.7. O alta critica de neconstituţionalitate vizează încălcarea dispoziţiilor art. 38 alin. (5) din Constituţie (potrivit cărora: "Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate"), întrucât prin prevederile legale criticate sunt suspendate unele clauze cuprinse în contractele colective de muncă.Şi aceasta critica este neîntemeiată, fiind evident ca prin art. 38 alin. (5) al Legii fundamentale s-a garantat caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de muncă între părţile care le-au încheiat (precum şi faţă de subiectele de drept asimilate părţilor semnatare ale acestor convenţii), iar nu şi în raport cu statul. Într-adevăr, este evident ca statul are dreptul constituţional de a emite reglementări juridice în domeniile ce fac obiectul convenţiilor colective de muncă, reglementări juridice care sunt opozabile subiectelor de drept cărora le sunt aplicabile convenţiile colective de muncă – şi anume, atât la momentul negocierii şi al încheierii acestora, cat şi pe parcursul executării lor; altfel, ar insemna ca materiile ce fac obiectul convenţiilor colective de muncă exced domeniului de legiferare statala şi rămân supuse voinţei semnatarilor convenţiilor colective de muncă. De altfel, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă este recunoscut numai dacă acestea sunt încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.II.8. Cat priveşte susţinerea referitoare la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 72 alin. (2) lit. l), potrivit cărora "regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială" se reglementează prin lege organică, şi aceasta critica este neîntemeiată, câtă vreme dispoziţiile actului normativ supus controlului de constituţionalitate nu instituie un regim juridic general în materie, ceea ce – printre altele – rezultă din art. 20 alin. (2) din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 58/2000, potrivit cărora: „Dispoziţiile Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, sunt şi rămân în vigoare.”III. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept. De aceea, considerentele şi dispozitivul deciziei la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, "erga omnes", conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cat şi enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertăţii de exprimare şi afirmarea independentei judecătorilor Curţii Constituţionale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinta soluţionării litigiului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti sau în privinta neconstitutionalitatii prevederilor Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 58/2000, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 117/2000. Orice decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie „erga omnes”, în măsura în care a fost pronunţată cu votul a cel puţin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numărul de voturi exprimat pentru soluţia pronunţată. De aceea, autorităţile şi instituţiile statului sunt obligate sa dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată.Lucian Mihai,preşedintele Curţii Constituţionale────────────────

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește