DECIZIE Nr. 1 din 8 februarie 1994

privind liberul acces la justiţie al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime



Curtea Constituţională a fost investită prin sesizări sau excepţii de neconstituţionalitate formulate, după caz, potrivit prevederilor art. 144 lit. a) şi c) din Constituţie, să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor dispoziţii legale ce se pretindea ca limitau accesul liber la justiţie, consacrat de art. 21 din legea fundamentală. Soluţiile Curţii diferă în funcţie de specificul fiecărei cauze: – prin Decizia nr. 34/1993 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 1 iulie 1993), constatindu-se ca excepţia prevăzută de art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, referitoare la prevederile art. 3 din aceeaşi lege privind cererile cu privire la stabilirea şi scăderea impozitelor, a taxelor şi a amenzilor prevăzute de legile care prevăd impozite şi taxe, inlatura jurisdicţia instanţelor judecătoreşti şi, deci, încalcă accesul liber la justiţie, s-a decis ca ea este abrogată potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi s-a consacrat astfel dreptul de recurs la Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie; – prin Decizia nr. 35/1993 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 6 septembrie 1993) s-a decis ca dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor sunt neconstituţionale şi, în consecinţa, abrogate, deoarece împiedica persoanele juridice de a exercita calea de atac împotriva proceselor-verbale de contravenţie la instanţele judecătoreşti, incalcind astfel accesul liber la justiţie; – prin Decizia nr. 41/1993 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 6 septembrie 1993) s-a respins ca vadit nefondata o excepţie de neconstituţionalitate vizind art. 11 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, reţinându-se, între altele, ca dispoziţia atacată prevede expres posibilitatea celui nemulţumit de hotărârea comisiei judeţene de a se adresa justiţiei (judecătoriei), reprezentind o concretizare a principiului prevăzut de art. 21 din Constituţie; – prin Decizia nr. 60/1993 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994) s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 64 alineatul final din Decretul nr. 360/1976 privind aprobarea Statutului disciplinar al personalului din unităţile de transporturi şi s-a constatat ca este abrogat în baza art. 150 alin. (1) din Constituţie, urmînd ca împotriva hotărârii judecătoriei partea interesată să poată exercita toate căile de atac prevăzute de lege. Pentru a se pronunţa aceasta soluţie, s-a reţinut ca dispoziţia legală atacată asigura salariaţilor care concura la siguranţa circulaţiei numai un acces parţial la justiţie (plîngere la judecătorie), în timp ce pentru ceilalţi salariaţi din transporturi nu exista o astfel de restrictie şi, deci, textul consacra o discriminare care contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. În legătură cu aceasta ultima decizie, Curtea Suprema de Justiţie, cu adresa nr. 56 din 29 noiembrie 1993, a sesizat Curtea Constituţională, solicitând să se examineze dacă nu este în contradictie cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 3/1992, prin care, în materia contenciosului electoral, se stabilise ca este constituţională dispoziţia cuprinsă în art. 85 alin. (2) din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, care exclude, în aceasta materie, alte cai de atac în afară recursului. Ca atare, pentru a se inlatura orice posibilitate de interpretare echivoca a deciziilor Curţii Constituţionale în legătură cu liberul acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie, inclusiv în ce priveşte accesul la folo- sirea căilor de atac. PLENUL CURŢII CONSTITUŢIONALE,examinînd deciziile pronunţate, îndeosebi Decizia nr. 3/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 15 iulie 1992, şi Decizia nr. 60/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12/1994, precum şi sesizarea Curţii Supreme de Justiţie, retine următoarele: Potrivit art. 21 din Constituţie: "Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept". În interpretarea acestui principiu constituţional, Plenul Curţii Constituţionale este chemat pentru a decide: 1. dacă instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale constituie o încălcare a liberului acces la justiţie sau poate avea ca efect limitarea acestui acces; 2. dacă liberul acces la justiţie este compatibil cu instituirea unor proceduri speciale, pentru situaţii deosebite, sau, dimpotriva, implica existenta numai a unei unice proceduri, indiferent de asemenea situaţii, inclusiv în ce priveşte exercitarea căilor de atac; 3. în ce condiţii existenta unor particularităţi procedurale, îndeosebi în ce priveşte exercitarea căilor de atac, este conformă principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. În legătură cu prima problema, referitoare la legitimitatea constituţională a procedurilor administrativ-jurisdicţionale, Plenul Curţii Constituţionale considera ca este de competenţa exclusiva a legiuitorului de a institui asemenea proceduri destinate, în general, să asigure soluţionarea mai rapida a unor categorii de litigii, descongestionarea instanţelor judecătoreşti de cauzele ce pot fi rezolvate pe aceasta cale, evitarea cheltuielilor de judecată. Astfel, procedura administrativ-jurisdicţională constituie o măsura de protecţie care, deci, nu poate avea ca scop, în nici un mod, limitarea accesului la justiţie. Dar, în conformitate cu prevederile art. 125 din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte de Curtea Suprema de Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti prevăzute de lege. Asa fiind, existenta unor organe administrative de jurisdicţie nu poate să ducă la înlăturarea intervenţiei instanţelor judecătoreşti, în condiţiile stabilite de lege. Aceasta consecinţa rezultă şi din exigenţele principiului separaţiei puterilor în stat care, în ce priveşte relaţia dintre administraţia publică şi autoritatea judecătorească, exclude posibilitatea ca un organ al administraţiei publice, chiar cu caracter jurisdicţional, să se substituie autorităţii judecătoreşti. Ca urmare, hotărârea organului de jurisdicţie administrativă este supusă controlului judecătoresc al instanţei de contencios administrativ sau al altei instanţe competente, potrivit legii, iar părţilor nu li se poate limita exercitarea acestui drept consfintit de prevederile Constituţiei. Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. De aceea, în legătură cu cea de-a doua problema, referitoare la compatibilitatea unor proceduri speciale sau a particularitatilor procedurale pentru exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor cu principiul liberului acces la justiţie, Curtea Constituţională considera ca este de competenţa exclusiva a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. Este, de altfel, o soluţie care rezultă în mod categoric din dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege" şi ale art. 128 în conformitate cu care "Împotriva hotărîrilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Judecătorul "spune dreptul" pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege. Pe cale de consecinţa, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedura, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunind posibilitatea neingradita a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. De aceea, regula art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, are ca semnificaţie faptul ca legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social. În legătură cu cea de-a treia problema, privind asigurarea egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea Constituţională considera ca în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. De aceea nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cît timp ele asigura egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotriva, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţa, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. În temeiul acestor considerente, prin Decizia nr. 60/1993 Curtea Constituţională a apreciat ca instituirea accesului parţial, doar la prima instanţa, al salariaţilor din sectorul siguranţei circulaţiei este neconstitutionala, cît timp celorlalţi salariaţi din sectorul transporturi, în litigiile lor de muncă, le este asigurat accesul la toate mijloacele procedurale prevăzute de lege. Aceasta nu înseamnă însă ca, în toate cauzele, accesul liber la justiţie presupune să fie asigurat accesul la toate structurile judecătoreşti – judecătorii, tribunale, curţi de apel, Curtea Suprema de Justiţie – şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurind posibilitatea de a ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti în condiţii de egalitate, poate stabili reguli deosebite. În acest context se poate observa clar de ce nu exista nici o contradictie între deciziile Curţii nr. 3/1992 şi nr. 60/1993. În prima decizie nici nu s-a discutat accesul la justiţie, deoarece în sesizare se susţine ca art. 85 alin. (2) din Legea nr. 68/1992, care prevede ca „Împotriva hotărîrilor definitive, pronunţate de instanţele judecătoreşti potrivit acestei legi, nu exista cale de atac”, este contrară dispoziţiilor art. 128 din Constituţie. În acest sens, se aprecia ca sintagma „în condiţiile legii” din art. 128 nu înseamnă o posibilitate de restringere a dreptului de a exercita căile de atac, ci se referă la reglementarea condiţiilor procedurale de folosire a acestora. În motivarea deciziei – care a reţinut ca dispoziţia atacată este constituţională – s-a arătat ca atât în sistemul nostru procesual, cît şi în alte tari, legea poate exclude folosirea unor cai de atac, fie pentru a reduce cheltuielile ocazionate de proces datorită modicitatii obiectului în litigiu, fie din motive de celeritate sau de protecţie a unor interese sociale, fie pentru ca natura cauzei impune o rezolvare prompta şi definitivă. Excluderea căilor extraordinare de atac în materie electorală a fost impusa de necesitatea asigurării operativitatii în rezolvarea tuturor problemelor legate de desfăşurarea alegerilor, precum şi de interesul stabilitatii rezultatelor acestora, deoarece aplicarea în aceasta materie a normelor de drept comun ar insemna, practic, să se împiedice desfăşurarea alegerilor sau să se pună sub semnul incertitudinii un timp îndelungat rezultatele alegerilor. Deci soluţia şi motivarea din aceasta decizie au în vedere exclusiv procedura electorală, astfel încât nu pot fi în contradictie cu o soluţie din alt domeniu, în care problema invocată a fost alta. Având în vedere considerentele expuse, vazind şi dispoziţiile art. 16 alin. (1), art. 21, art. 125 şi 128 din Constituţie, precum şi prevederile art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Plenul Curţii Constituţionale, cu voturile judecătorilor Vasile Gionea, Viorel Mihai Ciobanu, Antonie Iorgovan, Ion Filipescu şi Florin Bucur Vasilescu, DECIDE:1. Instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale nu este contrară principiului prevăzut de art. 21 din Constituţie, privind liberul acces la justiţie, cît timp decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti. 2. Accesul la structurile judecătoreşti şi la mijloacele procedurale, inclusiv la căile de atac, se face cu respectarea regulilor de competenţa şi procedura de judecată stabilite de lege. 3. Liberul acces la justiţie se realizează numai în respectul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, astfel încât orice excludere care ar avea semnificatia încălcării egalităţii de tratament juridic este neconstitutionala. Pronunţată de Plenul Curţii Constituţionale în ziua de 8 februarie 1994. La dezbatere au participat Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Ion Filipescu, Florin Bucur Vasilescu, judecători. Decizia se comunică Curţii Supreme de Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. dr. VASILE GIONEA–––––––––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește