DECIZIE nr. 1 din 7 septembrie 1993

privind dispoziţiile Codului penal referitoare la avutul obştesc în contextul prevederilor constituţionale despre proprietate



Curtea Constituţională a fost sesizată de către instanţele judecătoreşti cu excepţii de neconstituţionalitate invocate în procesele ce au ca obiect pagube produse proprietăţii şi în care sunt incidente prevederile art. 145 din Codul penal, precum şi întreg titlul din Codul penal privind infracţiunile împotriva avutului obştesc.Sesizarea Curţii Constituţionale s-a realizat în baza art. 144 lit. c) din Constituţie şi a art. 23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.Problema juridică centrala invocată în aceste excepţii a fost şi este de a se stabili dacă şi în ce măsura categoria avut obştesc utilizata de Codul penal este în concordanta cu dispoziţiile Constituţiei din 1991 şi, în funcţie de acest răspuns, dacă şi în ce măsura se justifica tratamentul juridic penal diferenţiat aplicat, pe de o parte, infracţiunilor prin care se aduc prejudicii proprietăţii private şi, pe de alta, celor care prejudiciază proprietatea publică.În soluţionarea acestor excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională, procedând potrivit art. 23-26 din Legea nr. 47/1992, a trecut la soluţionarea în complete de fond (formate din trei judecători) şi de recurs (formate din cinci judecători), pronunţând decizii diferite.Completele de trei judecători, solutionand excepţiile de neconstituţionalitate ce au format obiectul dosarelor nr. 42 C/1992, nr. 49 C/1992, nr. 57 C/1992, nr. 58 C/1992, nr. 63 C/1992, nr. 70 C/1992, nr. 75 C/1992 şi nr. 1 C/1993 ale Curţii Constituţionale, au hotărât, prin deciziile nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 şi nr. 18/1993, admiterea excepţiilor ridicate, constatând ca dispoziţiile din Codul penal privind sancţionarea infracţiunilor împotriva avutului obştesc au fost abrogate parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţa, acestea urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.Împotriva acestor decizii a declarat recurs Procuratura Generală. Unul din cele doua motive invocate în recurs pleca de la aprecierea ca prevederile din Codul penal referitoare la avutul obştesc nu sunt neconstituţionale şi nici nu au fost abrogate de Constituţie, deoarece noţiunea de avut din Codul penal are un conţinut şi o sfera mult mai larga decât noţiunea de proprietate. Noţiunea de avut obştesc este asimilată cu cea de patrimoniu din dreptul civil, cuprinzând toate drepturile reale, toate drepturile cu caracter patrimonial şi toate obligaţiile privind entităţi care sunt susceptibile de a fi evaluate economic. De altfel, se susţine în recurs, infracţiunile din Codul penal nu sunt denumite infracţiuni contra proprietăţii, ci infracţiuni contra avutului, asemănător Codului din 1936 care se referă la infracţiuni contra patrimoniului. Mai mult, s-a arătat tot în recurs, Codul penal actual nu contravine Constituţiei deoarece nu neagă existenta celor două tipuri de proprietate (publică şi privată) şi nici nu prevede alte forme de proprietate decât cele menţionate în Constituţie.În recurs, Curtea Constituţională, în complet de cinci judecători, a decis mai întâi conexarea dosarelor în cauza, iar prin Decizia nr. 38 din 7 iulie 1993 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 26 iulie 1993) a decis, cu majoritate de voturi (trei judecători au votat pentru, iar doi judecători au făcut opinie separată) ca: admite în parte recursurile declarate; admite excepţiile de neconstituţionalitate cu privire la art. 223, art. 224, art. 229 şi art. 249 alin. 1 din Codul penal, dar în cazul acestui din urma text, numai pentru dispoziţia care vizează paguba adusă avutului obştesc. Se stabileşte termenul de 30 noiembrie 1993 pentru a da Parlamentului posibilitatea modificării dispoziţiilor din Codul penal amintite mai sus. În cazul în care până la termenul stabilit nu se adoptă modificările dispoziţiilor art. 223, art. 224, art. 229 şi art. 249 alin. 1, începând cu data de 1 decembrie 1993, urmează să-şi producă efectele abrogarea acestora.Până la adoptarea modificărilor de către Parlament, dar nu după data de 30 noiembrie 1993, dispoziţiile referitoare la textele din Codul penal mai sus arătate urmează să se aplice. De menţionat ca prin aceasta decizie s-a arătat ca "Dacă după intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991 nu se mai poate retine înţelesul ce se dadea notiunii de avut obştesc, fiind contrar prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, dar nu exista nici temei legal pentru a identifica avutul obştesc cu proprietatea publică, înseamnă ca dispoziţiile legale din Codul penal referitoare la avutul obştesc şi atacate în faţa Curţii sunt neconstituţionale şi, ca atare, în întregime abrogate şi este necesară intervenţia legiuitorului".Cei doi judecători care au formulat opinia separată au susţinut menţinerea soluţiilor date la judecata în fond şi au considerat neconstitutionala stabilirea unui termen în viitor de la care decizia Curţii sa devină executorie şi, până atunci, amintitele texte din Codul penal să se aplice, deşi au fost abrogate.Într-un alt recurs, ce formează obiectul dosarului nr. 11 C/1993 al Curţii Constituţionale şi care are un conţinut similar cu cele menţionate, completul de judecată a hotărât, prin Încheierea din şedinţa publică din 14 iulie 1993, amânarea judecării cauzei având în vedere atât cererile de conexare a unor dosare, cat şi intenţia majorităţii membrilor completului de a se îndepărta de interpretarea juridică data în Decizia nr. 38 din 7 iulie 1993, situaţie care este reglementată prin art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale. Prin aceeaşi încheiere s-a decis sesizarea Plenului Curţii Constituţionale. Trebuie arătat ca, potrivit art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 7 august 1992), "În cazul în care completul de 3 judecători sau completul de 5 judecători doreşte să se îndepărteze de interpretarea juridică continuta într-o decizie a plenului sau într-o decizie definitivă a unui complet, se va adresa plenului, acordând termen în cauza pe care o dezbate. Interpretarea data de plen cu votul majorităţii judecătorilor este obligatorie pentru completul de judecată".Ca atare, a fost convocat Plenul Curţii Constituţionale pentru a da o interpretare unitară în problema constituţionalităţii dispoziţiilor din Codul penal privitoare la infracţiunile împotriva avutului obştesc.PLENUL CURŢII CONSTITUŢIONALE,examinând cauzele deduse spre judecata Curţii, dispoziţiile constituţionale şi legale, deciziile pronunţate de către completele de judecată ale Curţii Constituţionale în cauzele privind excepţiile de neconstituţionalitate, Încheierea din 14 iulie 1993 data în dosarul nr. 11 C/1993 prin care a fost sesizat,RETINE URMĂTOARELE:1. În soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul penal, completele de judecată ale Curţii Constituţionale au dat şi doresc sa dea interpretări juridice diferite în situaţii juridice identice.2. Pronunţarea unor decizii contradictorii ar fi contrară ideii de justiţie constituţională, iar instanţele judecătoreşti ar fi în imposibilitate de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor Codului penal privind infracţiunile contra proprietăţii.3. Art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale obliga judecătorii Curţii să se supună interpretării date de plenul acesteia cu votul majorităţii judecătorilor.4. Plenul Curţii este chemat a decide: a) dacă prevederile din Codul penal privitoare la infracţiunile contra avutului obştesc sunt constituţionale; b) dacă decizia Curţii Constituţionale, rămasă definitivă, este obligatorie şi executorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României sau Curtea poate stabili un alt termen, în viitor, de la care să-şi producă efectele şi eventual sub condiţie.În legătură cu prima problema a), Plenul Curţii Constituţionale considera ca noţiunea de avut obştesc nu se confunda cu noţiunea de proprietate, şi ca, deşi nu mai este nominalizată prin Constituţie, ea nu apare ca neconstitutionala, atât timp cat desemnează un interes general al societăţii, cat tine de binele comun şi vizează proprietatea publică. Şi în trecut avutul public a fost aparat prin Legea pentru apărarea patrimoniului public, publicată în Monitorul Oficial nr. 75/31.03.1937, mai eficient decât avutul privat al particularilor, în sensul că se aplică procedura de urgenta a flagrantelor delicte şi se extindea răspunderea persoanelor care nu au luat măsuri de prevenire a daunarii avutului public. De menţionat ca la acea data nu exista un text constituţional asemănător art. 41 alin. (2) din actuala Constituţie.Apare, deci, firesc ca infracţiunile împotriva proprietăţii publice să fie sancţionate ca infracţiuni împotriva avutului obştesc. Nu categoria avut obştesc ridica probleme în ce priveşte tratamentul penal, ci sfera acestuia şi deci dimensiunile şi limitele răspunderii penale.Curtea retine ca proprietatea privată este egal ocrotită de lege, indiferent de titular (art. 41 alin. (2) din Constituţie) şi ca orice extindere a categoriei avut obştesc la proprietatea privată, dacă este de natura să contravină acestei dispoziţii, este neconstitutionala.Protecţia specială acordată intereselor generale nu este numai o problemă de politica penală, ci şi de constituţionalitate, dacă aceasta extindere ar crea un regim juridic ce contravine dispoziţiilor art. 41 din Constituţie.În ce priveşte proprietatea, este în afară oricărei alte interpretări ca dispoziţiile constituţionale actuale consacra doua forme de proprietate, şi anume: proprietatea publică şi proprietatea privată. Proprietatea publică, potrivit art. 135 alin. (3), aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.În alin. (4) din acest articol sunt nominalizate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, cu precizarea ca şi alte bunuri stabilite de lege pot intră în această categorie.Ca atare, cu excepţia bunurilor de la art. 135 alin. (4) şi a celor din legile care le declara proprietate publică, celelalte constituie proprietate privată.Proprietate privată au atât statul, cat şi cetăţenii, precum şi persoanele juridice, ca de pilda societăţile comerciale.Caracteristic proprietăţii publice este faptul ca este inalienabila, iar în condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea regiilor autonome, instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.Potrivit art. 41 alin. (2), proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, adică fără deosebire de faptul dacă proprietarul este statul, societatea comercială sau cetăţeanul.Trebuie subliniat şi faptul ca bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată, chiar dacă statul deţine la societăţile comerciale majoritatea capitalului social.Art. 5 din Legea nr. 15/1990 prevede textual ca „Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul sau. În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă poseda, foloseşte şi dispune în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu…”Art. 20 alin. 2 din această lege prevede, de asemenea, ca "Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia…"Art. 35 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale arata ca „bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia”.Faţa de cele arătate, este clar ca bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale sunt proprietate privată şi nu proprietate publică.Când este vorba de proprietate privată, ea este ocrotită egal, indiferent de titular (stat, persoana juridică ori persoana fizica), conform art. 41 alin. (2) din Constituţie.Ca atare, sustragerile din proprietatea privată – chiar dacă aceasta ar aparţine statului – nu mai pot fi calificate furt din "avutul obştesc", aceste notiuni urmând să se aplice doar proprietăţii publice, definită de art. 135 alin. (4) din Constituţie.Procuratura Generală, în recursul sau, susţine ca trebuie aplicate în continuare prevederile art. 145 din Codul penal, care definesc avutul obştesc astfel: "Prin termenul obştesc se înţelege tot ce interesează organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utila din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii".Este de observat ca noţiunea de avut obştesc, în sensul în care a fost delimitata în practica judiciară anterioară, cuprinde nu numai bunurile organizaţiilor de stat, ci chiar ale celor care desfăşoară o activitate utila din punct de vedere social. Au fost incluse aici până şi bunurile asociaţiilor de locatari şi societăţilor comerciale, cu motivarea că desfăşoară o activitate utila şi pe plan social.Faţa de prevederile art. 41 şi ale art. 135 din Constituţie, termenul de avut obştesc nu mai poate fi înţeles ca atare, trebuind raportat doar la bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Eliminarea completa a protecţiei penale speciale mai riguroase a bunurilor ce formează obiectul proprietăţii publice încalcă prevederile constituţionale, deoarece aceste bunuri sunt inalienabile. Lipsa unor măsuri de protecţie sporită a proprietăţii publice în actualul stadiu al economiei noastre de tranzitie poate avea efecte profund păgubitoare.De aceea, prevederile referitoare la ocrotirea preferentiala a avutului obştesc trebuie înţeles, în lumina Constituţiei, ca aplicându-se bunurilor ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.Cat priveşte cea de a doua problema b) – legată de stabilirea termenului de 30 noiembrie 1993 pentru a da Paramentului posibilitatea modificării dispoziţiilor din Codul penal, care contravine art. 41 alin. (2) din Constituţie, cu menţiunea ca, dacă până la termenul stabilit nu se produc modificările menţionate, începând cu 1 decembrie 1993 urmează să-şi producă efectele abrogarea acestora, iar până la adoptarea modificărilor de către Parlament, dar nu după data de 1 decembrie 1993, dispoziţiile în cauza urmează să se aplice – Plenul Curţii Constituţionale considera ca o asemenea soluţie pune în discuţie fundamentarea sa constituţională.Se retine ca aceasta soluţie este contradictorie. Din moment ce dispoziţiile din Codul penal privind răspunderea penală în cauzele ce privesc avutul obştesc sunt declarate neconforme cu Constituţia, aplicarea acestora, încă o perioadă de timp, este evident, în contradictie cu abrogarea lor. În primul rând, trebuie subliniat ca nici un text de lege nu da Curţii Constituţionale dreptul sa dea dispoziţii Parlamentului sa modifice anumite texte de lege, pentru ca aceasta ar contrazice principiul separaţiei puterilor.În al doilea rând, este cel puţin de neinteles ca, pe de o parte, să se constate ca anumite texte de lege sunt abrogate, încă de la data intrării în vigoare a Constituţiei – 8 decembrie 1991 -, şi, pe de altă parte, să se declare aplicabilitatea acestora până la 30 noiembrie 1993. Din momentul în care un text de lege a fost abrogat, nici o autoritate judecătorească nu poate prelungi existenta lui.Soluţia propusă nu se sprijină, asadar, pe Constituţia în vigoare. Atunci când Constituţia, prin art. 123 alin. (1), stabileşte ca justiţia se înfăptuieşte în numele legii, are în vedere legea în vigoare, iar o lege este şi rămâne în vigoare prin voinţa legiuitorului. Justiţia nu se poate infaptui pe baza unei legi a carei abrogare expresă s-a realizat printr-un text constituţional şi care a fost constatată oficial de către Curtea Constituţională. În speta, rolul constituţional al Curţii este de a constata dacă dispoziţiile din Codul penal au fost sau nu abrogate şi deci sa dispună aplicabilitatea sau inaplicabilitatea lor. Curtea nu se poate suprapune Parlamentului. Fără indoiala ca autorităţile publice care au funcţii în legiferare trebuie să se implice, dar aceasta implicare este o problemă în care numai ele decid, în condiţiile prevăzute de Constituţie. Implicarea Curţii Constituţionale în domeniul legiferarii (în afară situaţiilor prevăzute de art. 144 lit. a), b) şi h) din Constituţie) şi al politicii penale excede competentei sale, fiind o imixtiune în competenţa altor autorităţi statale. Aceasta ar fi o abatere de la principiul de drept în sensul căruia în materie de competenţa legile sunt de stricta interpretare. Curtea Constituţională şi-ar aroga abuziv atributia de a prelungi în timp efectele unor dispoziţii legale abrogate, incalcand regulile de competenţa şi echilibrul puterilor ce rezultă foarte clar din dispoziţiile constituţionale.Din moment ce Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legiuitoare a tarii (art. 58 din Constituţie). Curtea Constituţională nu-l poate obliga la o anumită activitate, oricât de importanţa ar fi problema cuprinsă într-o decizie.În speta, fiind vorba de dispoziţii penale ce privesc pedepse privative de libertate, efectele unei asemenea soluţii sunt imprevizibile, putându-se crea situaţii ireparabile juridic şi moral prin aplicarea unei legislaţii penale abrogate.Atunci când Constituţia a vrut să permită autorităţilor sa stabilească chiar ele intrarea în vigoare a unei legi după un anumit termen, ea a făcut-o explicit. Astfel, potrivit art. 15 alin. (2), legea produce efecte numai pentru viitor, iar potrivit art. 78, legea intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la data prevăzută în textul ei.Faţa de cele reţinute mai sus, Plenul Curţii Constituţionale, cu voturile judecătorilor Vasile Gionea, preşedinte, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Victor-Dan ZlatescuDECIDE:1. Dispoziţiile din Codul penal referitoare la infracţiunile contra avutului obştesc sunt abrogate parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţa, acestea urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.2. Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate cu privire la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate devin executorii din momentul în care sunt definitive, cu respectarea regulilor constituţionale şi legale privind publicarea şi comunicarea lor, neputându-se stabili un termen ulterior de la care să se aplice.Definitivă.Pronunţată în şedinţa Plenului Curţii Constituţionale din ziua de 7 septembrie 1993.Decizia se comunică Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. PREŞEDINTELECURŢII CONSTITUŢIONALE,prof.dr. VASILE GIONEAMagistrat-asistent,FLORENTINA GEANGUOPINIE SEPARATĂNu putem subscrie opiniei majorităţii judecătorilor Curţii Constituţionale, exprimată în decizia de interpretare de mai sus, care imbratiseaza soluţiile din deciziile de fond şi ale opiniei separate la decizia pronunţată în recurs, pentru motivele expuse în Decizia nr. 38 din 7 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 26 iulie 1993, la care adaugam următoarele considerente:1. Noţiunea penală de avut obştesc are un caracter unitar, definind obiectul unei protecţii penale speciale. Între notele de conţinut şi gradul de extensie ale acestei notiuni exista o legătură indisolubila, astfel încât modificarea unor elemente de conţinut sau, după caz, a sferei de cuprindere nu poate să nu conducă la modificarea notiunii insesi.Ca atare, restrangerea notiunii de avut obştesc numai la bunurile ce formează proprietatea publică constituie o modificare a acestei notiuni, nu numai în ceea ce priveşte gradul de extensie, dar şi în ceea ce priveşte notele de conţinut, numeroase aspecte din cele vizate de art. 145 din Codul penal rămânând fără obiect.De vreme ce noţiunea de avut obştesc este reglementată prin lege, modificarea ei înseamnă modificarea legii, ceea ce este de competenţa exclusiva a Parlamentului, "unica autoritate legiuitoare a tarii", potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţie. De aceea, Curtea Constituţională, interpretând ca noţiunea de avut obştesc urmează să se aplice numai la bunuri ce formează obiectul proprietăţii publice, s-a substituit legiuitorului în reglementarea represiunii penale.Singura soluţie spre a se evita aceasta substituire este constatarea ca dispoziţiile din Codul penal referitoare la avutul obştesc sunt abrogate în întregime, din moment ce noţiunea de avut obştesc, prin efectele sale privind protecţia proprietăţii private, este contrară art. 41 alin. (2) din Constituţie. Aceasta nu înseamnă extinderea efectelor abrogării, ci este consecinţa caracterului unitar al notiunii de avut obştesc, evocat mai sus, care face imposibila distingerea efectelor ce intra sub incidenţa art. 41 alin. (2) din Constituţie de celelalte efecte fără a se modifica astfel noţiunea de avut obştesc.Susţinerea potrivit căreia aplicarea notiunii de avut obştesc la bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice se întemeiază pe caracterul inalienabil al acestor bunuri, consacrat de art. 135 alin. (5) din Constituţie, nu se justifica. Aceasta dispoziţie nu are decât semnificatia de a interzice înstrăinarea bunurilor şi nu implica, în mod automat, o represiune penală mai aspra. Nimic nu poate opri însă legiuitorul sa stabilească o astfel de represiune pentru bunurile proprietate publică în ansamblul lor sau numai pentru anumite categorii, dar nu revine Curţii ca, pe cale de interpretare, sa stabilească un asemenea regim juridic. De asemenea, legiuitorul poate stabili o represiune diferita şi pentru anumite categorii de bunuri private, fără însă a face distincţia după cum ele aparţin statului sau altor subiecte. De aceea, distincţia dintre proprietatea publică şi proprietatea privată, care se face în decizia de interpretare, este irelevanta în ceea ce priveşte constituţionalitatea regimului represiunii penale, în general.Pe cale de consecinţa, intervenţia legiuitorului este inevitabila.2. Curtea Constituţională, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, exercitandu-şi atribuţiile, nu poate face abstractie de prerogativele Parlamentului, ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare. Aceasta impune obligaţia Curţii de a veghea ca prin soluţia data, într-un litigiu de contencios constituţional, sa nu se creeze o situaţie şi mai grava de neconstituţionalitate. Prin abrogarea imediata a dispoziţiilor din Codul penal referitoare la avutul obştesc se creează o asemenea situaţie, ţinând seama de contextul actual de creştere a corupţiei şi a infractionalitatii. În plus, Parlamentul este pus în faţa unui fapt împlinit, incalcandu-i-se dreptul de a acţiona în deplina libertate, potrivit opţiunii sale politice.Stabilirea unui termen înăuntrul legiuitorul să se poată pronunţa nu are în nici un fel semnificatia de a-l obliga la o anumită activitate, ci de a-i oferi un instrument juridic care să-i permită să-şi exprime, fără nici o ingradire, voinţa sa în domeniul politicii penale. Procedând în acest fel, Curtea nu numai că nu-şi încalcă regulile de competenţa, dar are un rol activ în asigurarea echilibrului constituţional al puterilor în stat.A interpreta ca art. 145 din Constituţie exclude posibilitatea de a se stabili un asemenea termen, înseamnă a adauga la Constituţie. Art. 145 alin. (2) din Constituţie prevăzând ca deciziile Curţii produc efecte numai pentru viitor, interzice efectele retroactive şi nu posibilitatea de a stabili un termen de la care aceste efecte se vor produce. De aceea, un asemenea termen, când exista situaţii de genul celor arătate, este justificat, fapt confirmat, în cauzele privind avutul obştesc, şi de iniţierea de către Guvern, în cadrul termenului stabilit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 38/1993, a unui proiect de lege pentru modificarea Codului penal.Nu exista nici o contradictie între abrogare şi stabilirea unei date de la care abrogarea urmează să-şi producă efectele. În aceasta ipoteza, logic, abrogarea intervine la data stabilită de Curte şi nu la data publicării deciziei, dacă între timp, legiuitorul nu a hotărât altfel. Este ca şi cum Curtea Constituţională s-ar fi pronunţat la termenul respectiv, fără a-i rapi, însă, legiuitorului posibilitatea de a se pronunţa între timp. De aceea, a susţine ca pe acest interval se aplică o lege abrogată şi, în acest fel, s-ar contraveni art. 123 alin. (1) din Constituţie, este inexact.Soluţia de stabilire a unui termen de la care să se producă efectele deciziei nu lezeaza drepturile cetăţenilor care, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, au posibilitatea sa ceara rejudecarea cauzelor sau, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, aplicarea legii mai favorabile.3. Constituţia şi legea organică a Curţii Constituţionale nu reglementează tipurile de decizii pe care le poate pronunţa Curtea, în cadrul controlului de constituţionalitate, iar Codul de procedură civilă, aplicabil în completare, potrivit art. 16 din Legea nr. 47/1992, nu oferă nici el soluţii exhaustive. Aceasta situaţie legislativă nu poate împiedica Curtea ca, în spiritul Constituţiei şi al legii sale organice, sa pronunţe un tip de decizie care nu este expres reglementat, dar care, în speta data, este de natura să contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei ca un întreg şi nu a unui text izolat, la evitarea unei situaţii care s-ar îndepărta şi mai mult de exigenţele legii fundamentale şi care să nu afecteze funcţia de legiferare a Parlamentului. Asemenea soluţii se regăsesc şi în practica altor curţi constituţionale europene.De altfel, Curtea Constituţională a României a mai pronunţat tipuri de decizii care nu sunt reglementate în mod expres, dar care s-au impus în cauzele respective, cum sunt cele de interpretare a conformitatii unor dispoziţii legale cu prevederile Constituţiei (Decizia nr. 1 din 30 iunie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 28 iulie 1992, Decizia nr. 19 de 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993 şi Decizia nr. 34 din 24 iunie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 1 iulie 1993).Procesul de confruntare a dispoziţiilor legale atacate în faţa Curţii cu prevederile Constituţiei, în vederea asigurării supremaţiei acesteia, mai ales atunci când este vorba de legi anterioare Constituţiei, impune deci şi soluţii noi, care nu se regăsesc în cauzele obişnuite aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. O asemenea soluţie o reprezintă şi Decizia nr. 38/1993, al carei scop a fost acela de a concilia exigenţele controlului de constituţionalitate cu prerogativele legislative ale Parlamentului.4. Ţinând seama de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, potrivit cărora "…Interpretarea data de plen cu votul majorităţii judecătorilor este obligatorie pentru completul de judecată.", semnatarii prezentei opinii separate nu mai au posibilitatea sa o menţină în cadrul completelor de judecată din care vor face parte, în vederea soluţionării unor cauze cu acelaşi obiect.Judecător,prof.univ.dr. Viorel Mihai Ciobanu Judecător,dr. Mihai ConstantinescuJudecător,prof.univ.dr. Antonie Iorgovan –––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește