DECIZIE Nr. 1*) din 4 ianuarie 1995

Notă …
*) A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 21 martie 1995. Viorel Mihai Ciobanu – preşedinte Miklos Fazakas – judecător Ioan Muraru – judecător Raul Petrescu – procuror Florentina Geangu – magistrat-asistent Pe rol pronunţarea asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 din Codul de procedură civilă, ridicate de reprezentantul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 1.764C/1994 al acestei instanţe şi de Curtea de Apel Constanta în dosarele sale nr. 976, nr. 977, nr. 978, nr. 979, nr. 980, nr. 981, nr. 982, nr. 983, nr. 984, nr. 985, nr. 986, nr. 1.049, nr. 1.153, nr. 1.154, nr. 1.155 şi nr. 1.167/1994. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 7 decembrie 1994, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea Constituţională, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru data de 15 decembrie 1994, apoi pentru data de 23 decembrie 1994 şi din nou pentru 4 ianuarie 1995. La termenul din 7 decembrie 1994, Curtea Constituţională, la propunerea procurorului şi pentru o mai buna administrare a justiţiei, a dispus conexarea dosarelor nr. 92C/1994 – 103C/1994 şi nr. 110C/1994 – 113C/1994, în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 din Codul de procedură civilă de către Curtea de Apel Constanta, la Dosarul nr. 62C/1994 în care a fost invocată aceeaşi excepţie de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, urmînd a se pronunţa asupra lor prin decizia de faţa. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, retine următoarele: Cît priveşte Dosarul nr. 62C/1994, în timpul dezbaterilor ce au avut loc în faţa Tribunalului Timiş, în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 1.764/C/1994 al acestei instanţe, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a ridicat, la termenul de judecată din 14 iunie 1994, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, susţinând ca prin aceasta reglementare Ministerul Public nu poate să-şi exercite atribuţiile de apărare a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, întrucît articolul menţionat ingradeste participarea procurorului la judecarea tuturor pricinilor deduse judecaţii. Instanţa, prin încheierea din aceeaşi dată, a sesizat Curtea Constituţională, exprimindu-şi opinia în sensul că prevederile art. 45 din Codul de procedură civilă nu împiedica exercitarea atribuţiilor Ministerului Public, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 130 din Constituţie. Cît priveşte dosarele nr. 92C/1994 – 103C/1994 şi nr. 110C/1994 – 113C/1994, Curtea de Apel Constanta a ridicat din oficiu, la termenele de judecată din 7 noiembrie 1994 şi, respectiv, 11 noiembrie 1994, în cauzele ce formează obiectul dosarelor nr. 976 – 980/1994, nr. 1.049, nr. 1.153 – 1.155 şi nr. 1.167/1994, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 din Codul de procedură civilă. În susţinerea excepţiei se arata ca prevederile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă contravin textului art. 130 din Constituţie, întrucît adauga atribuţii care nu sunt incluse în conţinutul normei fundamentale, deoarece participarea procurorului la orice proces înseamnă participarea la toate etapele procesului, inclusiv la deliberare, iar "necesitatea" la care se referă textul, şi care este lăsată la aprecierea procurorului, conduce la arbitrariu. Astfel fiind, existenta acestor texte face superflua prevederea menţionată în art. 45 alin. 1 în legătură cu necesitatea apărării intereselor minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie. În legătură cu art. 45 alin. 3, se arata ca textul depăşeşte nu numai limitele Constituţiei, dar şi pe cele stabilite prin art. 45 alin. 1, deoarece prevede, generic, indreptatirea procurorului ca, în condiţiile legii, "sa exercite căile de atac şi sa ceara punerea în executare a hotărîrilor", când, logic, ar fi trebuit sa prevadă ca procurorul poate exercita numai căile de atac prevăzute de lege pentru cauzele în care are obligaţia legală de a participa. Un argument comun care se aduce pentru susţinerea neconstitutionalitatii art. 45 alin. 1 şi alin. 3 consta în aceea ca obligaţia şi indreptatirea procurorului de a participa la şedinţele de judecată şi, respectiv, de a exercita căile de atac trebuie să rezulte expres şi neechivoc din dispoziţia normativa, întrucît altfel ar fi încălcat principiul disponibilităţii în procesul civil. În sfârşit, se apreciază ca art. 45 din Codul de procedură civilă contravine art. 130 din Constituţie şi prin aceea ca Ministerul Public este considerat ca fiind "parte" în proces, deşi calitatea procesuala a procurorului este numai aceea de participant. În temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 au fost solicitate, în Dosarul nr. 62C/1994, puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. În punctul de vedere primit de la Guvern se arata ca, potrivit modificării aduse textului art. 45 din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993, procurorul poate introduce orice acţiune civilă, în afară celor strict personale, şi sa participe în orice proces , în orice faza a acestuia, în primul rind în cazurile în care este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi, în al doilea rind, în alte cazuri prevăzute de lege. Deci, în materie civilă, rolul procurorului este limitat la sfera persoanelor care nu îşi pot apara singure interesele, precum şi la cazurile în care legea prevede expres competenţa sa. Ca atare, Guvernul considera vadit nefondata excepţia de neconstituţionalitate. Cele două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,examinînd încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului Ministerului Public prezentate în şedinţa publică din 7 decembrie 1994, precum şi dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale, în corelatie cu Constituţia şi cu Legea nr. 47/1992, retine următoarele: În dreptul românesc, Ministerul Public a fost organizat încă din timpul Regulamentelor organice, excepţind perioada 1948-1992 când a fost înlocuit cu sistemul, parţial diferit, al organelor procuraturii. În ambele sisteme, partea dominantă a activităţii tinea şi tine de materia dreptului penal, dar atribuţii importante erau şi sunt prevăzute de lege şi în materie civilă, lato sensu. Aceste atribuţii în materie civilă, care interesează cauza de faţa, au fost în timp mai extinse sau mai restrânse, în raport cu diferite momente legislative (Codul de procedură civilă din 1865, Legea pentru atribuţiile Ministerului Public din 25 octombrie 1877, Codul de procedură civilă din 1900, Codul de procedură civilă din 1948 cu modificările aduse prin Decretul nr. 38/1959, Legea nr. 6/1952 pentru înfiinţarea şi organizarea procuraturii). În prezent, art. 45 din Codul de procedură civilă, care reglementează aceasta problema, are următoarea redactare, data, în ce priveşte alin. 1, prin Legea nr. 59/1993: "Ministerul Public poate introduce orice acţiune, în afară de cele strict personale, şi sa participe la orice proces, în oricare faza a acestuia, în cazurile în care este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. În cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului la care se referă acţiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi, dacă va fi cazul, de dispoziţiile prevăzute în art. 246 şi următoarele şi art. 271 şi următoarele din prezentul cod. Procurorul poate, în condiţiile legii, sa exercite căile de atac şi sa ceara punerea în executare a hotărârii". Aceasta dispoziţie legală este deja interpretată în mod diferit în doctrina şi în practica judiciară, dar, în cadrul excepţiilor de faţa, Curtea Constituţională nu este chemată sa stabilească care dintre aceste interpretări ar fi corecta, ci sa verifice dacă textul atacat este sau nu în concordanta cu Constituţia, legea fundamentală cu forta juridică suprema. Instituţia Ministerului Public este reglementată în Constituţia din anul 1991 în titlul III "Autorităţile publice", cap. VI "Autoritatea judecătorească". În art. 130 alin. (1) se precizează ca "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor". Examinarea constituţionalităţii textului atacat trebuie să se facă şi în raport cu art. 128 din Constituţie, care prevede că "Împotriva hotărîrilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, invocind neconstituţionalitatea art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, susţine ca textul atacat ingradeste participarea procurorului la judecarea tuturor pricinilor deduse judecaţii, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 130 alin. (1) din Constituţie, care stabileşte ca Ministerul Public, în activitatea judiciară, apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Dimpotriva, Curtea de Apel Constanta considera ca art. 45 alin. 1 contravine art. 130 deoarece adauga atribuţii care nu sunt incluse în conţinutul normei fundamentale, respectiv participarea la orice proces, ceea ce înseamnă "participarea la toate etapele procesuale, inclusiv la deliberare", incalcindu-se atât prevederile art. 123 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", cît şi ale art. 126 din Constituţie care stabileşte ca numai şedinţele de judecată sunt publice. Pe de altă parte, necesitatea, la care se referă art. 45 alin. 1, este lăsată la aprecierea procurorului, ceea ce virtual poate conduce la orice arbitrariu. Dispoziţiile constituţionale au caracter de generalitate şi desigur pot fi concretizate, după caz, prin legi organice sau prin legi ordinare. Astfel, art. 31 alin. 1 lit. c), d), e), f) şi h) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească stabileşte ca principale atribuţii ale Ministerului Public în materie civilă: exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege; participarea, în condiţiile legii, la judecarea cauzelor de către instanţele judecătoreşti; exercitarea căilor de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege; supravegherea respectării legii în activitatea de punere în executare a hotărîrilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii; apărarea drepturilor şi intereselor minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie. Pe de altă parte, după cum s-a arătat deja, art. 45 din Codul de procedură civilă realizează o detaliere, sub anumite aspecte, a acestor atribuţii în materie civilă. Şi, deoarece în faţa Curţii Constituţionale s-a atacat acest din urma text ca fiind contrar art. 130 din Constituţie, urmează să se stabilească dacă ele sunt sau nu concordante. Este de reţinut, în primul rind, ca deşi art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă consacra doua forme de manifestare a procurorului în procesul civil – introducerea acţiunii şi participarea la orice proces, în oricare faza a acestuia -, excepţiile de neconstituţionalitate vizează textul numai cu privire la a doua forma, astfel încât Curtea Constituţională nu este indreptatita, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe decît cu privire la acest aspect. Pe fond, este de observat ca art. 130 alin. (1) din Constituţie stabileşte ca, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Este evident ca legiuitorul constituant a înţeles să facă din Ministerul Public un reprezentant al interesului social, general şi public, care să vegheze la aplicarea legii şi la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fără a face distincţie între procesele penale şi cele civile. Una dintre formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate realiza acest rol este aceea de a participa la judecata proceselor, în oricare faza a acestora, şi de a pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituţie. Aceasta forma concretă, consacrată de art. 31 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 92/1992 şi de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, nu contravine art. 130 alin. (1) din Constituţie şi nici altor dispoziţii constituţionale, deoarece este evident ca participarea la orice proces, în oricare faza a acestuia, nu înseamnă prezenta procurorului în toate etapele procesuale, inclusiv la deliberare, astfel cum, în mod surprinzator şi de neinteles, susţine Curtea de Apel Constanta. Participarea procurorului la procesul civil în aceasta forma, ca "parte alăturată", cum se precizează în doctrina, presupune prezenta sa la dezbateri, posibilitatea de a invoca excepţiile de ordine publică, punerea de concluzii, cu obligaţia de a respecta regulile procesuale, ca şi celelalte părţi din proces. De altfel, art. 256 alin. 1 din Codul de procedură civilă este categoric în sensul că deliberarea se face în secret şi la ea participa numai judecătorii. Cu toate ca şi Curtea de Apel Constanta se referă la acest text, nu trage concluzia care se impune din corelarea celor două texte şi a dispoziţiilor constituţionale şi formulează o critica de neconstituţionalitate care nu poate fi primită. Nu se poate retine nici argumentul ca textul atacat ar fi neconstitutional, pentru ca lasă procurorului dreptul de a aprecia dacă este sau nu necesar sa participe la proces. Dimpotriva, art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este, şi din acest punct de vedere, în concordanta cu art. 130 alin. (1) din Constituţie, care stabileşte, astfel cum s-a mai arătat, ca Ministerul Public reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Uneori legea înlocuieşte aprecierea procurorului şi prevede în mod expres obligativitatea concluziilor sale. În celelalte cazuri însă dreptul de apreciere aparţine Ministerului Public, deoarece el are calitatea stabilită de art. 130 alin. (1) din Constituţie şi competenţa de a acţiona pentru realizarea obiectivelor menţionate în acest text. Cenzurarea aprecierii procurorului ar fi neconforma textului constituţional. Desigur însă ca poziţia procurorului, concluziile sale din proces, nu leagă judecătorii ce soluţionează cauza, deoarece aceştia sunt, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie, independenţi şi se supun numai legii. Dacă art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă nu poate fi considerat ca neconstitutional, deoarece consacra ca mijloc de manifestare a procurorului în materie civilă participarea sa la orice proces şi în oricare faza a acestuia, precum şi pentru ca da dreptul procurorului de a aprecia când este cazul sa participe, nu aceeaşi concluzie se poate desprinde din formularea "apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege". După cum s-a arătat deja, dispoziţia art. 130 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar aceasta concretizare nu poate să ducă la restrîngerea conţinutului dispoziţiei constituţionale. Este de observat ca în timp ce textul constituţional se referă la apărarea ordinii de drept, precum şi la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă restringe posibilitatea participării procurorului la cauzele privind minorii şi persoanele puse sub interdicţie, precum şi la alte cazuri prevăzute de lege. În temeiul textului actual nu este posibila, de exemplu, participarea procurorului la procesele de contencios administrativ, deoarece Legea nr. 29/1990, anterioară Constituţiei, nu prevede acest lucru, or este fără nici o indoiala ca în cadrul acestor procese exista şi interese generale şi este interesată şi ordinea de drept. Limitarea prevăzută de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstitutionala, deoarece art. 130 alin. (1) din legea fundamentală stabileşte în mod clar şi categoric sfera atribuţiilor procurorului, fără a trimite la cazuri stabilite prin alta lege. Este adevărat ca în alin. (2) al art. 130 se prevede că "Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii", dar este evident ca referirea la condiţiile legii priveşte organizarea parchetelor şi nu exercitarea atribuţiilor stabilite în alin. (1). Asa fiind, art. 45 alin. 1, introdus în Codul de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993, ar fi trebuit redactat prin raportare la Constituţia din 1991 şi nu prin asimilarea unor reglementări anterioare, edificate în momente în care legiuitorul nu era constrîns de o dispoziţie constituţională similară celei înscrise în texul actual al art. 130 alin. (1). Legiuitorul constituant a înţeles sa confere procurorului un anumit rol în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la "Autoritatea judecătorească" şi nici o lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituţionale. Rolul instanţei de a soluţiona procesul cu care este sesizată, precum şi independenta judecătorilor şi supunerea lor numai legii nu sunt afectate prin participarea procurorului la procesul civil şi prin punerea de concluzii. Procurorul nu este adversarul instanţei şi nici al vreuneia dintre părţi, el intervine în proces pentru a veghea la respectarea legii. Textul constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, ci de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Deşi este vorba de un proces civil, privat, este de netagaduit ca şi în acest domeniu exista interese generale care trebuie aparate, iar în activitatea judiciară Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror. Pe de altă parte, principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, funcţionează în continuare, deoarece prin participarea procurorului la proces părţile nu sunt impiedicate să-şi manifeste, în condiţiile legii, dreptul de dispoziţie. Faţa de aceste considerente, Curtea Constituţională urmează să constate ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstitutional în ce priveşte restrîngerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil, în oricare faza a acestuia, şi, ca atare, în privinta acestei atribuţii, urmează să se aplice direct dispoziţiilor art. 130 alin. (1) din Constituţie. Asa fiind, în afară cazurilor în care procurorul este obligat sa participe la procesul civil în temeiul legii, el poate participa la soluţionarea oricărui proces civil, în orice faza a acestuia, dacă apreciază ca este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Cît priveşte art. 45 alin. 3 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel Constanta apreciază ca textul depăşeşte atât limitele Constituţiei, cît şi pe cele stabilite de art. 45 alin. 1, deoarece prevede, generic, indreptatirea procurorilor ca, în condiţiile legii, "sa exercite căile de atac şi sa ceara punerea în executare a hotărârii". Critica asupra posibilităţii exercitării căilor de atac, care se face în încheierea de sesizare, nu poate fi reţinută, deoarece art. 128 din Constituţie îngăduie Ministerului Public, astfel cum s-a mai arătat, sa exercite, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti, alături de părţi. Deci singura limitare se referă la exercitarea căilor de atac în condiţiile legii, iar dacă legea a înţeles sa nu stabilească condiţiile restrictive de la introducerea acţiunii, o atare dispoziţie nu poate fi apreciată ca neconstitutionala. Dimpotriva, ea este în concordanta şi cu art. 130 alin. (1) din Constituţie, care se referă în mod generic la activitatea judiciară, deci şi la căile de atac. Chiar dacă art. 21 din Constituţie, care consacra liberul acces la justiţie, ar presupune şi respectarea principiului disponibilităţii, nu se poate retine ca art. 45 alin. 3 din Codul de procedură civilă ar fi neconstitutional, deoarece părţile pot şi în căile de atac exercitate de procuror să-şi manifeste dreptul de dispoziţie, întrucît, în condiţiile legii, pot renunţa la dreptul subiectiv, pot achiesa la pretenţiile adversarului sau pot încheia o tranzacţie. Mai mult, uneori, cum este cazul recursului în anulare, dacă procurorul îşi retrage recursul, părţile din proces pot cere continuarea judecaţii (art. 330^4 din Codul de procedură civilă). În sfârşit, Curtea de Apel Constanta apreciază ca şi aşezarea textului art. 45 din Codul de procedură civilă la titlul I intitulat "Părţile" contravine dispoziţiilor art. 130 din Constituţie, deoarece Ministerul Public apare ca fiind parte în procesul civil, deşi calitatea procesuala a procurorului este numai aceea de participare. Nici aceasta critica de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută, deoarece art. 130 alin. (1) din Constituţie nu-şi propune sa califice poziţia procurorului în proces. El este, desigur, un participant la proces, deoarece toate organele şi persoanele care participa la procesul civil – instanţa, părţi, organ de executare, procuror, avocaţi, martori, experţi, interpreţi etc. – sunt desemnate în doctrina prin noţiunea de participanţi, dar desigur rolul şi poziţia lor sunt diferite. Faptul ca legiuitorul a aşezat art. 45 sub titlul referitor la părţi este în concordanta cu poziţia pe care legea o menţionează uneori în mod expres. Astfel, art. 309 alin. 2 din Codul de procedură civilă prevede că "Procurorul vorbeşte cel din urma, afară de cazul când este parte principala sau recurent", iar în art. 45 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 se stabileşte ca "Procurorii parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie pun concluzii la judecarea recursurilor în interesul legii, a recursurilor în anulare şi a tuturor cauzelor penale, iar în celelalte cauze, când participa ca parte principala, când legea o prevede, precum şi în cazul când considera necesar". Este evident ca legiuitorul, prin aşezarea art. 45 sub titlu referitor la părţi, a dorit sa sublinieze ca poziţia procurorului este mai apropiată de aceea a părţilor, deoarece, chiar dacă nu figurează în raportul de drept substanţial dedus judecaţii, are drepturi şi obligaţii pe plan procesual asemănătoare acestora. Tocmai de aceea în doctrina se subliniaza uneori ca procurorul este parte numai în sensul procesual. În orice caz, procurorul nu poate fi pus pe acelaşi plan cu alţi participanţi, cum ar fi martorii, experţii sau interpreţii, din moment ce art. 130 alin. (1) din Constituţie stabileşte ca în activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii. Desigur, se poate discuta dacă notiunile de parte principala şi parte alăturată consacrate în doctrina şi, uneori, astfel cum s-a arătat, folosite chiar de legiuitor sunt cele mai potrivite, dar în orice caz nu se poate aprecia ca ele ar contraveni Constituţiei. Pentru motivele arătate mai sus şi vazind şi dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi alin. (2), precum şi ale art. 25 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂcu majoritate de voturiÎn numele legiiDECIDE:1. Admite excepţia de neconstituţionalitate invocată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 1.764/C/1994 aflat pe rolul acestei instanţe şi constata ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstitutional în ce priveşte limitarea dreptului procurorului de a participa numai la procese privind "apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţia, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege", urmînd ca în privinta acestei atribuţii să se aplice direct art. 130 alin. (1) din Constituţie. 2. Respinge excepţiile de neconstituţionalitate vizind art. 45 din Codul de procedură civilă ridicate din oficiu de Curtea de Apel Constanta în dosarele aflate pe rolul sau cu nr. 976/1994, 977/1994, 978/1994, 979/1994, 980/1994, 1.049/1994, 1.153/1994, 1.154/1994, 1.155/1994, şi 1.167/1994. Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţa publică din 4 ianuarie 1995. PREŞEDINTE,prof. univ. dr. Viorel Mihai CiobanuMagistrat-asistent,Florentina GeanguOPINIE SEPARATĂDecizia data cu majoritate de voturi considera ca art. 130 alin. (1) din Constituţie are aplicabilitate directa, fără a fi supus reglementării detaliate a legii. Decizia mai arata ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă conţine restrictii pe care art. 130 alin. (1) din Constituţie nu le are, şi de aceea art. 45 alin. 1 este declarat neconstitutional şi inaplicabil. Rezultă de aici ca, în urma eliminării art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă ca neconstitutional şi respectării art. 130 alin. (1) din Constituţie, Ministerul Public poate interveni liber în procese civile dintre persoanele private, fără a mai exista restricţiile cuprinse în art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Opinia separată de faţa, fără sa nege profunzimea vederilor majorităţii, este contrară celor sus arătate. Astfel, consideram ca art. 130 alin. (1) din Constituţie nu are aplicare directa. Acest text îşi găseşte aplicare prin intermediul detaliat al legii, în cazul de faţa prin art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care nu este în contradictie cu nici un text al Constituţiei. Argumentele care stau la baza acestei opinii sunt următoarele: I. Primul argument consta în aceea ca, Constituţia conţine doar principii generale, însă ridicate la nivel constituţional şi, ca atare, de ordin public. Astfel, Constituţia cuprinde 152 articole. Pe aceasta temelie însă se bazează Codul civil cu peste 1.900 articole, Codul comercial cu peste 900 articole, Codul penal cu peste 300 articole, Codul de procedură civilă cu peste 700 articole, Codul de procedură penală cu peste 500 articole şi alte numeroase legi. Cu alte cuvinte, cele 152 articole ale Constituţiei constituie fundamentul comun a mii de articole din legi speciale, toate menite a da viaţa prin formule detaliate ale legilor şi, în acest mod, este realizată practic Constituţia. Rezultă de aici că nu ne putem opri şi aplica direct Constituţia, ci trebuie să respectam consecinţele care deriva din textele Constituţiei, şi anume în forme detaliate şi raportate practic la realitatea vieţii, în cazul de faţa reglementată corect de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Prin acest mecanism se transforma Constituţia în realitatea vieţii, prin intermediul numeroaselor legi date toate în spirit constituţional, dar adaptate la cele mai minutioase consecinţe impuse de necesitatea practica de toate zilele. Privind art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin prisma celor arătate, consideram ca acest text este bine gândit, cu un rationament propriu bine justificat care asigura certitudine juridică în domeniul aplicat, fără sa violeze nici un text al Constituţiei. II. Al doilea argument al acestei opinii consta în respectarea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) şi ale art. 128 din Constituţie. Art. 130 alin. (2) din Constituţie prevede, în mod justificat, ca "Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii". Astfel, expresia citata "în condiţiile legii" vizează în totalitate instituţia Ministerului Public, inclusiv atribuţiile acestuia. Nici nu se putea aştepta din partea Constituţiei ca printr-o singura fraza generic formulată sa reglementeze în totalitate şi cu exclusivitate întregul mecanism complex şi important al unui organ de stat atât de valoros cum este Ministerul Public. De aceea chiar art. 130 alin. (2) ne obliga a ne adresa în plus la "condiţiile legii", căreia i s-a rezervat expres a da soluţii mai amanuntite, în raport cu necesităţile impuse de practica vieţii, în cazul nostru de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă. În acest fel, dispoziţia art. 130 alin. (2) din Constituţie, care trimite la "condiţiile legii", constituie fundament al existenţei art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care la nivelul legii reglementează un domeniu bine determinat. De asemenea, art. 128 din Constituţie prevede că "Împotriva hotărîrilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Iata ca din nou se repeta "în condiţiile legii", chiar şi în domeniul foarte restrîns al caii de atac, pentru ca Constituţia nu putea intră în probleme de detaliu. Cele arătate ne invedereaza ca însăşi Constituţia trimite expres la găsirea soluţiei în cadrul legii pentru toate problemele care realmente aparţin legii şi nu principiilor generale ale Constituţiei. Înseamnă ca respectam Constituţia atunci când aplicam legea, în cazul de faţa art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, şi respectam această lege pentru ca ea se bazează pe dispoziţia Constituţiei. Iar acest text al legii, temeinic gândit, prevede că (participarea) procurorul participa în procese civile dintre persoane private numai în doua cazuri: pe de o parte când în proces figurează ca părţi persoane incapabile şi, pe de altă parte, când legea prevede expres participarea procurorului la proces. Dacă totuşi s-ar considera ca, în prezent, participarea procurorului pe baza prevederilor legale ar fi insuficienta, evident legea va putea largi categoria proceselor dintre persoane private, la care procurorul are dreptul şi obligaţia sa participe. O asemenea largire însă poate fi facuta numai de legiuitor şi numai după o temeinica examinare prealabilă a acestor cazuri. Opinia separată de faţa considera inadmisibila decizia data cu majoritate de voturi ca, prin eliminarea art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă ca neconstitutionala, sa ramina la discretia directa a fiecărui procuror dacă vrea sa participe sau nu la proces şi în care anume procese vrea sa participe sau în care procese nu. O asemenea soluţie ar fi vătămătoare în primul rind demnităţii procurorilor, care ar rămâne dezorientati. Ar putea fi vătămătoare şi certitudinii procesuale, pentru ca ar da libera posibilitate procurorului să între, după propria sa voinţa, într-un proces şi să se abţină de la alte procese similare. De aceea menţinerea şi respectarea art. 45 alin. 1 sunt indispensabile şi strict necesare drept garanţie pentru cazurile, prealabil fixate de lege, când procurorul are dreptul şi obligaţia să fie parte în proces. III. Al treilea argument al prezentei opinii separate este bazat pe Legea nr. 92 din 4 august 1992, lege aparuta ulterior Constituţiei din 8 decembrie 1991. Această lege arata în art. 31: "Atribuţiile Ministerului Public sunt următoarele: ……………………………………………………………….. c) exercitarea acţiunilor civile în cazurile prevăzute de lege;  … d) participarea, în condiţiile legii, la judecarea cauzelor de către instanţele judecătoreşti;  … e) exercitarea căilor de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege".  … În toate cele trei cazuri sus-arătate, legea fixează atribuţiile Ministerului Public, fără a lasă la libera discretie a acestuia. Este interesat şi important de reţinut ca art. 130 alin. (2) din Constituţie face trimitere la lege, apoi ulterior Legea nr. 92/1992 din nou face trimitere, în continuare, la lege şi mai apropiată de necesităţile de toate zilele. Ne gasim deci în faţa unei ierarhii de gindire bine justificată, prin care Constituţia ne îndrumă pe buna dreptate la lege, apoi Legea nr. 92/1992 tot în mod bine justificat ne trimite la legea ultima, cea mai apropiată şi cea mai adecvata necesităţii practicii. Iata pe deplin justificată, prin cele mai sus arătate, justetea opiniei separate care astfel se identifica cu conceptia arătată în Constituţie şi legea posterioară, drept desfăşurări logice ale ideii bine gândite, atât prin Constituţie, cît şi prin Legea nr. 92/1992. IV. Al patrulea şi, totodată, ultimul argument pe care se bazează prezenta opinie este cel mai sensibil, bazat pe art. 16 alin. (1) din Constituţie. Acest text al Constituţiei prevede: "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări". Eliminarea art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă ca neconstitutional înseamnă ca de libera voinţa a procurorului depinde când intervine şi când nu intervine în procesul civil dintre persoane private. În acest fel este posibil, de exemplu, ca într-un proces de granituire dintre persoane private, o parte lipsită de apărare să aibă în faţa partea opusă apărată de avocat, a cărui opinie poate fi însuşită şi de procuror. În acest caz, partea rămasă singura va avea convingerea ca partea opusă a avut doi apărători, iar ea nici unul, deci ar exista un dezechilibru care ar afecta principiul egalităţii în faţa justiţiei. Astfel, trebuie să avem în vedere şi psihologia omului necajit. S-ar putea întâmplă ca pe rolul aceleiaşi instanţe sa figureze doua procese de granituire între persoane private. Într-unul intra procurorul, iar în celălalt nu intra procurorul. S-ar crea iarăşi suspiciuni, chiar dacă sunt lipsite de temei. Suspiciunile nu sunt niciodată de dorit. În fine, într-o parte a tarii participarea procurorului în procese dintre persoane private ar putea fi preponderenta, în altă parte a tarii aproape inexistenta. Ar suferi consecventa în cadrul aceleiaşi tari. Opinia separată rămâne astfel la conceptia păstrării ca strict necesară a art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, pentru ca: – menţine egalitatea părţilor din procese civile; – menţine demnitatea Ministerului Public faţă de insinuari; – menţine certitudinea cine sunt părţile care pot participa în procese civile; – menţine respectarea Constituţiei şi a legilor la care ea face trimitere pentru valorificarea chiar a principiului exprimat în Constituţie. Aceste patru argumente au dat naştere prezentei opinii separate (care este în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate a art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă). Judecător,dr. Miklos Fazakas–––––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește