DECIZIE nr. 1.572 din 19 noiembrie 2009

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorIon Predescu – judecătorTudorel Toader – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorAugustin Zegrean – judecătorCarmen-Cătălina Gliga – procurorPatricia Marilena Ionea – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, excepţie ridicată de Sindicatul Naţional „Hermes” în Dosarul nr. 37.909/3/2008 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.La apelul nominal răspunde partea Compania Naţională "Loteria Română" – S.A., prin avocatul Arthur Muşetescu, cu delegaţie la dosar. Lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Avocatul părţii prezente pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 2 aprilie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 37.909/3/2008, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Sindicatul Naţional „Hermes” cu prilejul soluţionării unui conflict de muncă.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 284 alin. (2) din Codul muncii sunt contrare prevederilor art. 9 din Constituţie. În acest sens arată că, din cauza normelor de competenţă teritorială criticate, un sindicat naţional nu mai poate apăra efectiv interesele membrilor săi, în special drepturile colective, deoarece ar fi nevoit să se adreseze separat instanţelor corespunzătoare domiciliului fiecăruia dintre reclamanţi, în loc să se adreseze unei singure instanţe, cea de la domiciliul pârâtului, după cum reglementează Codul de procedură civilă. În acest fel se instituie şi o discriminare între reclamanţii din conflictele de muncă şi reclamanţii care se supun normelor Codului de procedură civilă.De asemenea, prin dispersarea unei cauze comune la toate tribunalele din ţară, situaţie în care apărarea se poate exercita cu mare greutate, sunt îngrădite şi accesul liber la justiţie, precum şi dreptul la apărare. În legătură cu aceasta, arată că reprezentarea efectivă a membrilor de sindicat în faţa instanţelor de judecată implică şi faptul că aceştia au dreptul la domiciliu ales la sediul sindicatului care îi reprezintă, iar o interpretare contrară ar goli de conţinut însuşi sensul expresiei "drept la apărare". În sfârşit, susţine că este încălcat şi art. 53 din Constituţie, întrucât restrângerile aduse drepturilor fundamentale invocate nu respectă condiţiile prevăzute de acest text constituţional.Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. Astfel, arată că nu poate fi vorba de o discriminare între reclamanţii care se supun Codului de procedură civilă şi reclamanţii care se supun normelor Codului muncii, întrucât sunt situaţii diferite, care justifică un tratament juridic diferenţiat. De asemenea, arată că textul de lege criticat nu poate fi interpretat în sensul în care instanţa competentă ar fi cea de la sediul reprezentantului reclamantului, întrucât aceasta ar avea ca rezultat o îngreunare a probatoriului din proces. În acest sens, arată că, în măsura în care nici angajatorul, nici angajatul nu au domiciliul, respectiv sediul în raza tribunalului astfel învestit, administrarea probelor este dificilă. De asemenea, arată că o asemenea interpretare ar putea avea ca efect şi supraaglomerarea activităţii unor instanţe în circumscripţia cărora se află sediul unor sindicate cu largă reprezentare.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituţional.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere solicitate cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, dispoziţii potrivit cărora „Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.”Autorul excepţiei consideră că textul de lege criticat este contrar textelor din Constituţie cuprinse în art. 9 referitor la sindicate, patronate şi asociaţii profesionale, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 40 privind dreptul la asociere şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, problema pusă în discuţie de autorul acesteia se referă la competenţa teritorială a instanţelor în situaţia în care drepturile salariaţilor sunt reprezentate de un sindicat. Astfel, se arată că art. 284 alin. (2) din Codul muncii este neconstituţional, restrângând o serie de drepturi fundamentale, în măsura în care este interpretat în sensul că o organizaţie sindicală care reprezintă drepturile membrilor săi trebuie să se adreseze instanţelor de la domiciliul fiecăruia dintre aceşti membri.Faţă de aceste susţineri, Curtea reţine că, în cazul acţiunilor introduse de către sindicat, trebuie distins între ipoteza în care acesta are el însuşi calitatea procesuală activă şi ipoteza în care acţionează în calitate de reprezentant al membrilor săi. Astfel, potrivit art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003, sindicatele pot reprezenta în justiţie pe membrii săi, în vederea soluţionării unor conflicte de muncă intervenite între aceştia şi angajatorii lor, situaţie în care sindicatul nu are calitate procesuală, ci numai calitatea de reprezentant al membrilor săi.Ca atare, în aplicarea dispoziţiilor referitoare la competenţa teritorială, determinant nu este sediul sindicatului, ci domiciliul sau reşedinţa membrilor în numele cărora sindicatul s-a adresat justiţiei, cei din urmă având calitate procesuală activă exercitată prin sindicat.Aşa fiind, Curtea urmează a examina dacă o atare situaţie este de natură să încalce vreunul dintre drepturile fundamentale invocate de autorul excepţiei.Astfel, în ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia art. 284 alin. (2) din Codul muncii ar fi contrar dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că reglementarea diferită a Codului muncii faţă de cea a Codului de procedură civilă, referitoare la competenţa teritorială a instanţelor de judecată, este justificată de specificul şi necesităţile ce decurg din raporturile de muncă.În acest sens, trebuie observat că reglementarea criticată urmăreşte facilitarea accesului la justiţie şi a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant.Aşa cum în mod constant a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, principiul egalităţii nu înseamnă omogenitate, astfel că situaţii diferite justifică şi uneori chiar impun un tratament juridic diferenţiat. În acelaşi timp, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, astfel că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili normele de procedură, putând institui prevederi speciale în considerarea situaţiilor specifice avute în vedere.În continuare, pentru considerente asemănătoare, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută nici critica referitoare la restrângerea dreptului de acces liber la justiţie şi a dreptului de apărare. Astfel, având în vedere raţiunile pentru care o organizaţie sindicală acţionează în justiţie în reprezentarea salariatului, şi anume protejarea intereselor acestuia din urmă, este evident că o apărare mai eficientă, mai ales în ceea ce priveşte administrarea probatoriului, nu poate fi realizată decât la instanţa unde salariatul îşi are domiciliul.În acelaşi timp, organizaţia sindicală nu este împiedicată să se adreseze justiţiei în vederea îndeplinirii atribuţiilor sale. Acţionând în sensul înfiinţării şi al asumării obligaţiilor ce îi revin prin lege, organizaţia sindicală trebuie să ia în considerare şi mijloacele de care dispune pentru îndeplinirea efectivă a acestor obligaţii. În caz contrar, susţinerea intereselor salariaţilor de către organizaţie este ineficientă şi, prin urmare, existenţa acesteia nejustificată.În lumina acestor considerente, Curtea apreciază că susţinerile organizaţiei sindicale care consideră că nu-şi poate îndeplini obligaţiile legale faţă de membrii săi nu poate fi reţinută ca un argument pertinent pentru a reţine neconstituţionalitatea prevederilor art. 284 alin. (2) din Codul muncii în raport cu dispoziţiile art. 9 şi 40 din Constituţie.În sfârşit, având în vedere cele constate mai sus, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută nici critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 53 din Constituţie.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, excepţie ridicată de Sindicatul Naţional „Hermes” în Dosarul nr. 37.909/3/2008 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2009.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Patricia Marilena Ionea–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește