DECIZIE nr. 1.569 din 6 decembrie 2011

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011



Augustin Zegrean – preşedinteAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorFabian Niculae – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, excepţie ridicată de Asociaţia Universităţilor Particulare din România în Dosarul nr. 6.533/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.137D/2011.La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Lucian Bolcaş, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, iar pentru Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, domnul consilier Vladimir Alexandru Ciobanu, cu delegaţie depusă la dosar.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care arată că dispoziţiile legale criticate reprezintă o formă de mimare a democraţiei, ce vine în contradicţie cu principiile unui stat democratic. Acesta mai critică tendinţa legii de a crea o reglementare unitară prin faptul că sunt echivalate noţiunile de egalitate şi egalitarism. Trebuie ţinut cont de faptul că universităţile particulare au un anumit specific, fiind vorba de persoane juridice de drept privat înfiinţate potrivit legii. Legea îi neglijează pe fondatori atunci când este vorba de alegerea organelor de conducere. Fondatorii universităţilor particulare au însă un drept special, care este dat de contribuţia lor esenţială la înfiinţarea acelor universităţi. De altfel, fondatorii universităţilor particulare sunt discriminaţi faţă de fondatorii şcolilor generale particulare ai căror reprezentanţi asigură conducerea consiliilor de administraţie.În continuare, preşedintele acordă cuvântul domnului consilier Vladimir Alexandru Ciobanu, reprezentantul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, care arată că legea instituie un regim unitar, ca o garanţie a autonomiei universitare. În acest fel se explică faptul că numai membrii comunităţii universitare sunt chemaţi să desemneze modalitatea de alegere a rectorului.Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei. Procurorul arată că procedura numirii rectorului este una democratică, ce ţine cont de principiul democraţiei, în condiţiile garantării autonomiei universitare, ce nu poate fi decât una singură pentru învăţământul de stat şi particular.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 15 septembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 6.533/2/2011, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 209 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011.Excepţia a fost invocată de Asociaţia Universităţilor Particulare din România într-un dosar având ca obiect anularea Ordinului ministrului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nr. 4.062 din 15 aprilie 2011.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul consideră că reglementările criticate sunt neconstituţionale, întrucât impun o anumită modalitate de desemnare a organului de conducere. Această modalitate reprezintă, cu toată aparenţa sa democratică, o ingerinţă nejustificată, de tip etatist, în procedura de înfiinţare şi funcţionare a persoanei juridice de drept privat care este unitatea de învăţământ superior particular.Dispoziţiile legale criticate impun un sistem antidemocratic şi discriminatoriu în procedura de alegere a rectorului. Corpul de electori ai rectorului, prevăzut de una dintre modalităţile de numire a acestuia, este alcătuit din aceleaşi persoane chemate să aleagă dintre modalităţile de desemnare prevăzute de lege. În aceste condiţii apare clar, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, faptul că acest corp de electori va avea interesul să opteze pentru o soluţie anume, ceea ce este de natură să conducă la vicierea procesului de alegere a rectorului, proces care trebuie să fie caracterizat prin obiectivitate şi imparţialitate.De asemenea, prin stabilirea unui număr fix de electori se realizează o evidentă discriminare, fapt de natură să încalce dispoziţiile art. 16 din Constituţia României.Autorul excepţiei mai menţionează faptul că prin Decizia nr. 268 din 22 februarie 2011 Curtea Constituţională a subliniat rolul deosebit al fondatorilor în înfăptuirea autonomiei universitare. Patrimoniul persoanei juridice de drept privat care este universitatea particulară este constituit prin contribuţia fondatorilor şi tot lor le revine acest patrimoniu, ca urmare a desfiinţării în orice formă a universităţii. Aceşti fondatori au, prin urmare, un interes juridic.Excluderea fondatorilor din procedura de alegere a rectorului, căruia legea îi conferă şi o dimensiune economică, în afara celei didactice (denumindu-l, absolut impropriu, ordonator de credite), reprezintă un evident act de discriminare, întrucât nu are nicio justificare. Discriminarea fondatorilor universităţilor particulare apare şi mai evidentă în raport cu fondatorii unităţilor particulare de învăţământ preuniversitar. Astfel, potrivit art. 60 alin. (7) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, directorii acestor din urmă unităţi sunt numiţi de conducerea persoanei juridice fondatoare.Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia este întemeiată. Instanţa consideră că autonomia universitară dă dreptul comunităţii universitare să îşi stabilească misiunea proprie, strategia instituţională, structura, activităţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane, cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, ale reprezentantului Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi ale procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 209 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, prevederi care au următorul conţinut: „(1) Rectorul universităţilor de stat şi particulare se desemnează prin una dintre următoarele modalităţi:a) pe baza unui concurs public, în baza unei metodologii aprobate de senatul universitar nou-ales, conformă cu prezenta lege; sau … b) prin votul universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universităţii şi al reprezentanţilor studenţilor din senatul universitar şi din consiliile facultăţilor. … (2) Modalitatea de desemnare a rectorului, dintre cele prevăzute la alin. (1), se stabileşte cu minimum 6 luni înainte de fiecare desemnare a rectorului, prin votul universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universităţii şi al reprezentanţilor studenţilor din senatul universitar şi din consiliile facultăţilor." … În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) şi (3) privind egalitatea în drepturi, art. 32 alin. (6) privind autonomia universitară, precum şi art. 44 privind dreptul de proprietate privată.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra prevederilor art. 209 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, prin raportare la critici similare, constatând că sunt constituţionale. Astfel, prin Decizia nr. 1.090 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 15 noiembrie 2011, Curtea a statuat că prevederile constituţionale consacră şi garantează o singură formă de autonomie, şi anume cea universitară, indiferent că este vorba de învăţământul superior de stat sau de învăţământul superior particular, autonomie al cărei conţinut trebuie să fie identic în ambele cazuri. În aceste condiţii şi având în vedere faptul că aceste instituţii fac parte din sistemul naţional de învăţământ, Curtea a constatat că principiul constituţional al autonomiei universitare trebuie să îşi găsească reflectarea, în egală măsură, asupra organizării şi funcţionării procesului de învăţământ, a statutului cadrelor didactice, a promovării în funcţie a acestora, a normei didactice etc.Curtea a mai reţinut faptul că nu se poate face o diferenţiere a regimului juridic aplicabil învăţământului superior în funcţie de forma de proprietate. Calitatea actului de educaţie din instituţiile de învăţământ superior nu poate fi asigurată decât dacă există o reglementare unitară. Potrivit dispoziţiilor legale care guvernează înfiinţarea şi funcţionarea instituţiilor de învăţământ superior particulare, acestea sunt organizate pe principiul non-profit şi funcţionează ca entităţi fără scop lucrativ, cu afectaţiune specială, în conformitate cu criteriile şi standardele de evaluare academică şi acreditare prevăzute de lege.În plus, este de reţinut că instituţiile de învăţământ superior de stat, particulare şi confesionale – făcând parte toate din sistemul naţional de învăţământ, care este coordonat de ministerul de resort – trebuie să se supună unor reguli comune stabilite prin lege, reguli care prevăd cadrul şi limitele autonomiei universitare a instituţiilor de învăţământ, indiferent de forma lor de organizare, astfel încât Curtea nu a putut reţine încălcarea în vreun fel a dispoziţiilor art. 32 alin. (6) din Constituţie.De asemenea, prin Decizia nr. 268 din 22 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 3 mai 2011, Curtea a constatat că rolul important dobândit de fondatori în conducerea universităţilor, de exemplu, prin numirea consiliului de administraţie al universităţilor particulare de către aceşti fondatori, corespunde aportului financiar pe care aceştia îl au în înfiinţarea şi desfăşurarea activităţii acestor instituţii şi nu afectează autonomia universitară.Distinct de cele reţinute mai sus, Curtea mai constată că fondatorii pot astfel să supravegheze eficient activitatea de ordin administrativ şi financiar a universităţilor particulare pe care le-au înfiinţat.În ceea ce priveşte desemnarea rectorului, Curtea constată că aceasta este o operaţiune care ţine, în mod esenţial, de modul în care se asigură respectarea autonomiei universitare. Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 prevede, alternativ, două modalităţi de desemnare a rectorului, indiferent de categoria instituţiei de învăţământ superior, de stat sau particulară. Odată numit, rectorul este acela care coordonează comunitatea universitară care l-a desemnat.Scopul înfiinţării unei universităţi nu poate fi decât acelaşi, indiferent de forma de învăţământ, de stat sau particular, şi anume, în principal, formarea unor specialişti capabili şi responsabili, înzestraţi cu gândire critică, cu abilităţi de conducere şi de înţelegere a problematicii legate de progresul economic şi social, pentru o societate bazată pe cunoaştere. Rolul principal revine comunităţii universitare, în special personalului didactic, care trebuie să asigure pregătirea la un nivel calitativ superior a persoanelor ce urmează cursurile acestor universităţi. În aceste condiţii, opţiunea legiuitorului apare ca fiind pe deplin justificată. Faptul că fondatorii nu sunt implicaţi în procesul de numire a rectorului unei universităţi particulare nu este de natură să încalce art. 32 alin. (6) privind autonomia universitară, ci, dimpotrivă, să întărească această autonomie prin care comunitatea universitară se poate exprima. De altfel, art. 123 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 prevede că „autonomia universitară dă dreptul comunităţii universitare să îşi stabilească misiunea proprie, strategia instituţională, structura, activităţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane, cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare”. De asemenea, faptul că modalitatea de alegere a rectorului unei unităţi de învăţământ superior este hotărâtă în urma votului universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universităţii şi al reprezentanţilor studenţilor din senatul universitar şi din consiliile facultăţilor respectă regulile democraţiei în care comunitatea universitară, ca principal actor al vieţii universitare, este chemată să se exprime.Reglementarea apare astfel ca fiind unitară, atât în privinţa învăţământului de stat, cât şi în privinţa învăţământului particular, întrucât nici în cazul învăţământului de stat Guvernul nu este implicat în desemnarea rectorilor universităţilor de stat. Aşadar, nu se poate reţine încălcarea art. 16 din Constituţie, din perspectiva acestei critici, comunitatea universitară având dreptul să se exprime în acelaşi mod, indiferent de forma de învăţământ în care îşi desfăşoară activitatea.Referitor la susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate, conform căreia rectorul unei universităţi particulare este denumit în mod impropriu ordonator de credite, Curtea reţine că rectorul ales în condiţiile prevăzute de Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 dobândeşte şi calitatea de ordonator de credite, indiferent de statutul instituţiei de învăţământ superior – de stat, particulară sau confesională, în măsura în care gestionează şi utilizează fonduri băneşti provenite de la bugetul de stat (conform dispoziţiilor art. 20 şi 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002).Referitor la criticile ce privesc încălcarea art. 16 din Constituţie prin prisma faptului că, în cadrul învăţământului preuniversitar, potrivit art. 60 alin. (7) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, directorii unităţilor de învăţământ particular sunt numiţi de conducerea persoanei juridice fondatoare, cu respectarea criteriilor de competenţă, Curtea constată ce cele două situaţii invocate sunt diferite, fapt ce reclamă un tratament juridic diferit. Învăţământul superior presupune studiul la un alt nivel şi standarde de calitate mult mai înalte, standarde la care se ajunge prin efortul comunităţii universitare. Însăşi admiterea în cadrul instituţiilor de învăţământ superior – atât în ceea ce priveşte cadrele didactice şi studenţii – se face pe baza unui proces de selecţie a candidaţilor. În aceste condiţii, Curtea nu poate reţine încălcarea art. 16 din Constituţie pe baza criticilor invocate, întrucât tratamentul juridic nu poate fi decât diferit.În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea art. 44 din Constituţia României, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate. Fondatorii universităţilor particulare (care sunt, potrivit art. 227 alin. (1) lit. a) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, fundaţiile sau asociaţiile, un cult religios ori un alt furnizor de educaţie, recunoscut ca atare potrivit prevederilor legii) contribuie cu un patrimoniu iniţial la înfiinţarea acestora, dar, după dobândirea personalităţii juridice, ele gestionează, potrivit art. 122 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, un patrimoniu propriu alcătuit din patrimoniul iniţial al fondatorilor şi din patrimoniul dobândit pe durata de existenţă a universităţilor particulare prin sumele depuse de fondatori, instituirea de taxe de studiu şi alte taxe şcolare, primirea de sponsorizări, donaţii, granturi şi finanţări acordate pe bază de competiţie, precum şi exploatarea rezultatelor cercetării, dezvoltării, inovării şi alte surse legal constituite (art. 231 din lege). De altfel, art. 229 alin. (1) din lege prevede că „Patrimoniul instituţiilor de învăţământ superior particulare şi confesionale particulare constă în patrimoniul iniţial al fondatorilor, la care se adaugă patrimoniul dobândit ulterior.”Prin urmare, patrimoniul constituit în condiţiile menţionate aparţine numai universităţilor particulare înfiinţate. Acest lucru nu înseamnă însă că fondatorii nu au dreptul la restituirea patrimoniului iniţial în caz de desfiinţare a universităţii particulare.Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, excepţie ridicată de Asociaţia Universităţilor Particulare din România în Dosarul nr. 6.533/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 decembrie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,Augustin ZegreanMagistrat-asistent,Fabian Niculae––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește