DECIZIE nr. 1.544 din 6 decembrie 2011

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 138 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă



Augustin Zegrean – preşedinteAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorIoniţa Cochinţu – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 138 alin. 3 pct. 3 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Radian Dinu şi Carmen Lenuţa Dinu în Dosarul nr. 1.881/740/2008 al Tribunalului Teleorman – Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 108D/2011.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, întrucât nu sunt încălcate principiile constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 19 iunie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 1.881/740/2008, Tribunalul Teleorman – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 138 alin. 3 pct. 3 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Radian Dinu şi Carmen Lenuţa Dinu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva sentinţei de soluţionare a unei acţiuni în constatare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că textul de lege criticat este neconstituţional, deoarece conţine o normă sancţionatoare fără a i se preciza natura, încălcându-se prin aceasta principiul constituţional al apărării interesului legitim al părţii, mai mult, aplicarea acesteia fiind lăsată la aprecierea subiectivă şi arbitrară a magistratului. Astfel, consideră că în considerarea soluţionării cu celeritate a proceselor se încalcă principiul aflării adevărului. Mai mult, susţine că accesul la justiţie şi, implicit, dreptul la un proces echitabil îi sunt încălcate şi pentru că, potrivit art. 282^1 din Codul de procedură civilă, o categorie de hotărâri judecătoreşti nu este supusă apelului, iar art. 305 din acelaşi cod limitează administrarea de probe noi în recurs la proba cu înscrisuri. În acest sens, arată că nu este echitabil ca o cauză a cărei valoare depăşeşte cu un leu criteriul valoric potrivit căruia calea de atac este apelul să beneficieze de administrarea tuturor probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, pe când în alte cauze, situate cu un leu sub criteriul valoric stabilit, să fie soluţionate prin calea extraordinară de atac a recursului, cale de atac în care nu poate fi administrată proba testimonială.De asemenea, arată că prevederile criticate sunt în contradicţie şi cu principiul rolului activ al judecătorului, stabilit prin art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, care îl obligă să stăruie prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului.Tribunalul Teleorman – Secţia civilă arată că reglementarea criticată constituie o aplicare a principiului cuprins în art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Faptul că art. 282^1 din Codul de procedură civilă prevede căi de atac diferite pentru hotărârile judecătoreşti nu constituie un motiv a considera că prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale, întrucât instanţa de control judiciar are posibilitatea să aprecieze dacă a fost administrat întreg probatoriul necesar şi să dispună suplimentarea acestuia.Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, ci, din contră, constituie o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 21 alin. 3 din Constituţie, având ca scop înlăturarea oricăror abuzuri din partea părţilor, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării proceselor. De altfel, prevederile de lege criticate constituie norme de procedură în concordanţă cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 138 alin. 3 pct. 3 din Codul de procedură civilă. Din analiza motivelor pe care se întemeiază excepţia de neconstituţionalitate şi a considerentelor încheierii de sesizare, Curtea observă că, în realitate, obiectul acesteia îl constituie dispoziţiile art. 138 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: "Dovezile care nu au fost cerute în condiţiile art. 112, 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanţei, afară de cazurile:[…]3. când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii."În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (2) şi (3) privind accesul liber la justiţie. Este invocată şi încălcarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile de lege criticate reglementează una din excepţiile de la sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune dovezi în cazul în care acestea nu au fost cerute în condiţiile art. 112, art. 115 şi art. 132 din Codul de procedură civilă.În ceea ce priveşte susţinerea că prevederile de lege criticate ar contraveni art. 21 alin. (2) şi (3) din Constituţie privind accesul liber la justiţie, întrucât, potrivit art. 282^1 din Codul de procedură civilă, sunt supuse căii de atac a apelului numai anumite categorii de hotărâri, astfel că cei care sunt excluşi de la posibilitatea exercitării aceste căi de atac nu mai pot beneficia de avantajele exercitării ei având în vedere caracterul devolutiv al acesteia, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită.Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat că liberul acces la justiţie presupune şi accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia. Instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Această soluţie decurge din dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora, "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", precum şi din cele ale art. 129, conform cărora "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".Totodată, Curtea a statuat că semnificaţia art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia accesul la justiţie nu poate fi îngrădit prin lege, este aceea că nicio categorie sau grup social nu se poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit. Însă legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. În acest sens Curtea Constituţională s-a pronunţat prin numeroase decizii, de exemplu, prin Decizia nr. 92 din 11 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 20 noiembrie 1996.Referitor la exercitarea căilor de atac şi la concordanţa legii procesuale româneşti cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul persoanei la un proces echitabil, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, statuând că, în sensul practicii europene, conceptul de „proces echitabil” nu implică în mod necesar „existenţa mai multor grade de jurisdicţie, a unor căi de atac al hotărârilor judecătoreşti, inclusiv exercitarea acestor căi de atac de către toate părţile din proces”.De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a statuat că dreptul de acces la tribunale nu este absolut şi că, fiind vorba despre un drept pe care convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (Hotărârea din 1975, paragraful 38, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit).De altfel, art. 171 din Codul de procedură civilă dă posibilitatea părţii decăzute din dreptul de a administra o dovadă să se apere, discutând în fapt, şi în drept, temeinicia susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice. Totodată, în materia probaţiunii, un important rol revine instanţei care poate dispune probe din oficiu în virtutea principiului rolului activ al judecătorului.În ceea ce priveşte critica privind pretinsa contradicţie între prevederile criticate şi art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, aceasta nu poate fi reţinută, întrucât examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezultă din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 138 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Radian Dinu şi Carmen Lenuţa Dinu în Dosarul nr. 1.881/740/2008 al Tribunalului Teleorman – Secţia civilă.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 decembrie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Ioniţa Cochinţu–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește