DECIZIE nr. 1.433 din 25 octombrie 2011

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (2) şi art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, precum şi ale art. 109 alin. (2) şi (3) şi art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice



Augustin Zegrean – preşedinteAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorDoina Suliman – magistrat-asistent-şefCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniela Maftei.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (2) şi art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, precum şi ale art. 109 alin. (2) şi (3) şi art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Ionuţ Barbu în Dosarul nr. 4.347/281/2009 al Tribunalului Prahova – Secţia comercială şi de contencios administrativ II şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.586D/2010.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 23 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 4.347/281/2009, Tribunalul Prahova – Secţia comercială şi de contencios administrativ II a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (2) şi art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, precum şi ale art. 109 alin. (2) şi (3) şi art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.Excepţia a fost ridicată de recurentul Ionuţ Barbu cu ocazia soluţionării recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 10.510 din 24 noiembrie 2009, pronunţată de Judecătoria Ploieşti într-o cauză civilă având ca obiect o plângere contravenţională în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Prahova.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale menţionate încalcă prevederile constituţionale ale art. 11, art. 16, art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 23 alin. (11) şi art. 26, precum şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, arată, în esenţă, că, deoarece procesul-verbal de stabilire a contravenţiei este un act administrativ, stabilirea competenţei de soluţionare a plângerilor contravenţionale numai în favoarea instanţelor în a căror rază teritorială a fost constatată fapta "se abate de la principiul legislaţiei contenciosului administrativ, care prevede posibilitatea alegerii competenţei de către persoana contestatoare, între domiciliul/sediul său şi sediul instituţiei intimate." De asemenea, consideră că judecătorii care soluţionează plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor "administrează prost probele, în special inversând obligaţia de prezentare a probelor care revine acuzării şi îndoiala e folosită în avantajul acuzatului". Autorul mai are în vedere stabilirea nejudiciară a vinovăţiei contravenţionale şi sarcina probei în procedura judiciară contravenţională de drept comun, aplicabilitatea normelor constituţionale şi contravenţionale consacrând dreptul la respectarea prezumţiei de nevinovăţie, violarea dreptului la respectarea prezumţiei de nevinovăţie de normele juridice privind procedura contravenţională de drept comun, contrarietatea dintre normele juridice privind procedura contravenţională judiciară de drept comun şi protecţia datelor cu caracter personal în vederea asigurării dreptului persoanei de a dispune de propria imagine.Instanţa de judecată consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 32 alin. (2) şi art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi dispoziţiile art. 109 alin. (2) şi (3) şi art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările şi completările ulterioare:– Art. 32 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: „Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia.”;– Art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: „(1) Instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării.(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la secţia contencios administrativ a tribunalului. Motivarea recursului nu este obligatorie. Motivele de recurs pot fi susţinute şi oral în faţa instanţei. Recursul suspendă executarea hotărârii." … – Art. 109 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002: „(2) Constatarea contravenţiilor se poate face şi cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate sau mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de constatare a contravenţiei.(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), procesul-verbal se poate încheia şi în lipsa contravenientului, după stabilirea identităţii conducătorului de vehicul, menţionându-se aceasta în procesul-verbal, fără a fi necesară confirmarea faptelor de către martori." … – Art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002: „Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor se poate depune plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competenţă a fost constatată fapta”.Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin aceste texte legale sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 11 care stabilesc raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (2) care consacră accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie şi art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, precum şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a examinat constituţionalitatea dispoziţiilor de lege atacate în raport cu critici similare.Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 813 din 27 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 705 din 18 octombrie 2007, Decizia nr. 1.128 din 27 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 20 decembrie 2007, Decizia nr. 81 din 8 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 7 martie 2007, şi Decizia nr. 464 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 19 mai 2008, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, statuând că acestea nu încalcă liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.Curtea a constatat, cu acele prilejuri, că textul de lege criticat nu îngrădeşte accesul liber la justiţie, ci instituie norme de procedură privind soluţionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, şi anume instanţa competentă să soluţioneze plângerea. Această modalitate de reglementare reprezintă însă opţiunea legiuitorului, fiind în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituţie privind competenţa şi procedura în faţa instanţelor judecătoreşti.În continuare, referitor la critica dispoziţiilor art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, se constată că acestea instituie un ansamblu de reguli procedurale care reglementează soluţionarea plângerilor formulate împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că acestea nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, satisfac pe deplin exigenţele unui proces echitabil şi totodată nu înfrâng prezumţia de nevinovăţie. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 768 din 24 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 16 iulie 2008, Decizia nr. 552 din 29 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 17 iunie 2010, sau Decizia nr. 1.350 din 19 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 7 decembrie 2010, Decizia nr. 183 din 8 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 17 iunie 2003, şi Decizia nr. 1.054 din 16 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 27 septembrie 2010.Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că imparţialitatea judecătorilor reprezintă o caracteristică intrinsecă a actului de justiţie, fiind o noţiune complexă, care exclude intervenţia oricăror elemente de natură subiectivă şi care implică, printre altele, echidistanţa absolută a acestora. Or, dispoziţiile art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care, astfel cum s-a arătat mai sus, reprezintă normele procedurale aplicabile soluţionării plângerilor contravenţionale, nu conţin niciun fel de elemente care să justifice apariţia vreunor suspiciuni legate de imparţialitatea judecătorului, susţinerile autorului excepţiei fiind, din această perspectivă, neîntemeiate.Tot în legătură cu aceste susţineri ale autorului excepţiei, potrivit căreia textele de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece însuşi contravenientul trebuie să îşi probeze nevinovăţia în faţa instanţei, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, că „procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acesteia, este contestată chiar prezumţia de care se bucură. În acest caz, instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului. […] instanţele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contravenţia intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, nu se poate susţine răsturnarea sarcinii probei.”Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia pronunţată de Curte prin deciziile menţionate, precum şi considerentele care le-au fundamentat sunt valabile şi în prezenta cauză.Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 109 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 în raport cu art. 26 din Constituţie, Curtea reţine că autorul excepţiei critică aceste dispoziţii de lege, întrucât prevăd dreptul autorităţilor publice de a înregistra şi prelucra date cu caracter personal, soluţie legislativă care îl nemulţumeşte şi pe care o doreşte modificată. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.De menţionat că persoana sancţionată ca urmare a constatării unei contravenţii prin mijloacele în discuţie, dacă apreciază că procesul-verbal de stabilire şi sancţionare a contravenţiei a fost întocmit în mod nelegal, are posibilitatea de a formula plângere în faţa instanţei de judecată şi de a obţine anularea acestuia. Eventualele abuzuri la care autorul excepţiei face referire, respectiv folosirea nelegală a datelor obţinute în temeiul textului de lege criticat, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte.În ceea ce priveşte celelalte temeiuri de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorul criticii s-a limitat doar la invocarea acestora, fără a arăta în ce constă contradicţia.Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (2) şi art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, precum şi ale art. 109 alin. (2) şi (3) şi art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Ionuţ Barbu în Dosarul nr. 4.347/281/2009 al Tribunalului Prahova – Secţia comercială şi de contencios administrativ II.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 octombrie 2011.PREŞEDINTELECURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent-şef,Doina Suliman–––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește