DECIZIE nr. 1.429 din 2 noiembrie 2010

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 şi art. 22 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003



Augustin Zegrean – preşedinteAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIulia Antoanella Motoc – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorPatricia Marilena Ionea – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 şi art. 22 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, excepţie ridicată de Dan Tudor Vuza în Dosarul nr. 14.088/299/2009 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 5 octombrie 2010 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 14 octombrie 2010. La acea dată, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, Curtea a amânat pronunţarea la data de 26 octombrie 2010, iar apoi, pentru acelaşi motiv, la data de 2 noiembrie 2010.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 13 noiembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 14.088/299/2009, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 şi art. 22 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003.Excepţia a fost ridicată de Dan Tudor Vuza cu prilejul soluţionării unei acţiuni civile având ca obiect obligarea Spitalului Clinic de Urgenţă Floreasca de a comunică şi elibera copii de pe toate documentele, inclusiv dosarele medicale în care sunt consemnate diagnosticele, rezultatele investigaţiilor şi tratamentelor aplicate internării pacientului George Pavel Vuza.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că textele de lege criticate, care prevăd că informaţiile privind starea pacientului sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia, creează o discriminare între moştenitorii legali ai pacientului decedat, care se supun acestei norme, şi alte persoane care, potrivit art. 23 din Legea nr. 46/2003, pot avea acces la datele personale medicale ale pacientului. De asemenea, consideră că este încălcat şi art. 20 din Constituţie prin raportare la art. 4 pct. 4 din Declaraţia promovării drepturilor pacienţilor în Europa, întrucât aceste prevederi internaţionale exclud doar pe terţi, iar nu şi familia de la accesul la informaţiile privind pacientul. În sfârşit, consideră că se contravine şi art. 46 din Constituţie, întrucât este încălcat dreptul moştenitorului legal al defunctului de a obţine informaţii referitoare la starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul şi tratamentul aplicat în timpul vieţii. Consideră că, în lipsa unui înscris prin care pacientul să se exprime cu privire la confidenţialitatea datelor medicale care îl privesc, moştenitorii trebuie să aibă acces la aceste informaţii.Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că moştenitorii legali şi terţii autorizaţi să obţină informaţii referitoare la un pacient nu se află în aceeaşi situaţie, după cum nici membrii familiei şi autorităţile medicale nu pot fi puşi pe acelaşi plan atunci când vine vorba de confidenţialitatea stării de sănătate a unui pacient. De asemenea, arată că principiul egalităţii în drepturi nu se referă la egalitatea dintre cetăţeni şi autorităţi. Extinderea obligaţiei de a păstra confidenţialitatea datelor privind starea de sănătate a persoanei chiar şi după decesul acesteia este un reflex al dispoziţiilor constituţionale care urmăresc ocrotirea vieţii private. În sfârşit, consideră că nu sunt încălcate nici dispoziţiile Declaraţiei promovării drepturilor pacienţilor în Europa.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că textele de lege criticate nu încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 20 şi art. 46 din Constituţie, arată că acestea nu sunt incidente în cauză.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele de vedere solicitate cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 21 şi art. 22 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 29 ianuarie 2003, dispoziţii potrivit cărora:– Art. 21: "Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia.";– Art. 22: "Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres."Autorul excepţiei consideră că aceste prevederi de lege sunt contrare următoarelor texte din Constituţie: art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi şi art. 46 referitor la dreptul la moştenire. De asemenea, consideră că se încalcă art. 20 din Constituţie prin raportare la dispoziţiile art. 4 pct. 4 din Declaraţia promovării drepturilor pacienţilor în Europa.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textele de lege criticate nu instituie un tratament diferenţiat între persoane aflate în situaţii identice. Astfel, accesul furnizorilor de servicii medicale acreditaţi, implicaţi în tratamentul pacientului, la datele medicale care îl privesc pe acesta este justificat de necesitatea intervenţiei de specialitate în vederea acordării unui tratament cât mai adecvat. Astfel, întrucât se are în vedere, în realitate, interesul pacientului, nu se poate pune un semn de egalitate cu situaţia altor persoane care solicită accesul la datele medicale privind pacientul în interes personal. Prin urmare, situaţiile evident diferite justifică tratamentul juridic diferenţiat.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la art. 4 pct. 4 din Declaraţia promovării drepturilor pacienţilor în Europa, Curtea constată că acest act internaţional nu are valoarea unui tratat sau pact ratificat de România, astfel încât, în ceea ce îl priveşte, dispoziţiile art. 20 din Legea fundamentală nu sunt incidente.De altfel, cu privire la constituţionalitatea textelor de lege criticate, Curtea s-a mai pronunţat şi prin Decizia nr. 162 din 26 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 3 aprilie 2008, în care a statuat că informaţiile privind sănătatea persoanei „intră în noţiunea de viaţă privată, fiind prin urmare un mod de a realiza protecţia drepturilor prevăzute de art. 26 din Constituţie, consacrate în egală măsură şi în art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”. În legătură cu aceste aspecte, a fost amintită Hotărârea din 25 februarie 1997, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în speţa Z. contra Finlandei, în care s-a arătat că „protecţia datelor personale, nu în ultimul rând a datelor cu caracter medical, este de o importanţă fundamentală pentru ca o persoană să se poată bucura de dreptul său la respectarea vieţii private şi a vieţii de familie aşa cum este acesta garantat de art. 8 din Convenţie.[…] În lipsa unei asemenea protecţii, persoanele care necesită îngrijire medicală nu ar mai fi dispuse să furnizeze informaţii cu caracter personal şi intim, necesare prescrierii tratamentului apropiat pentru boala de care suferă sau să consulte un medic, ceea ce ar fi de natură să le pună viaţa în pericol, iar, în caz de boli transmisibile, un asemenea pericol poate exista pentru colectivitate. […] De aceea, legislaţia internă a statelor trebuie să cuprindă garanţii adecvate pentru a împiedica orice comunicare sau divulgare de date cu caracter personal privitoare la sănătatea persoanei, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 paragraful 1 al Convenţiei".Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a reţinut că: "Extinderea obligaţiei de a păstra confidenţialitatea datelor privind starea de sănătate a persoanei, chiar şi în cazul persoanelor decedate, apare, de asemenea, ca un reflex firesc al drepturilor fundamentale mai sus menţionate, dacă se are în vedere faptul că, deşi capacitatea de folosinţă a persoanei încetează la moartea acesteia, în virtutea respectului datorat persoanei umane, memoria persoanei decedate şi opţiunile făcute în timpul vieţii trebuie ocrotite şi ulterior decesului. Dreptul de opţiune al pacientului privind păstrarea confidenţialităţii cu privire la starea de sănătate nu este transmisibil mortis causa, păstrându-se astfel opţiunea exprimată până la momentul morţii titularului dreptului."Raportat la criticile reţinute în prezenta cauză, Curtea arată că dreptul la moştenire nu presupune dreptul moştenitorilor de a obţine informaţii cu privire la starea pacientului.Fără a pune în discuţie însăşi constituţionalitatea textelor de lege criticate, Curtea reţine că normele imperative care instituie confidenţialitatea datelor privind pacientul pot ridica, în anumite situaţii, probleme cu privire la posibilitatea unor persoane de a-şi realiza drepturile, în măsura în care acestea depind de informaţiile privind starea medicală a pacientului. Acesta este motivul pentru care prevederile art. 22 din Legea nr. 46/2003 au permis legiuitorului să instituie excepţii de la regula prevăzută de art. 21 din aceeaşi lege. În acest sens, art. 39 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, stabileşte că folosirea informaţiilor privind pacienţii este permisă în situaţia când: „a) există o dispoziţie legală în acest sens; b) există acordul persoanei în cauză; c) datele sunt necesare pentru prevenirea îmbolnăvirii unei persoane sau a comunităţii, după caz; d) datele sunt necesare pentru efectuarea urmăririi penale.”Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 şi art. 22 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, excepţie ridicată de Dan Tudor Vuza în Dosarul nr. 14.088/299/2009 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2010.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Patricia Marilena Ionea–-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește