DECIZIE nr. 1.393 din 26 octombrie 2010

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală



Acsinte Gaspar – preşedinteAspazia Cojocaru – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorAfrodita Laura Tutunaru – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Liviu Coman în Dosarul nr. 38.244/3/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală.Dezbaterile au avut loc în ziua de 14 octombrie 2010 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 26 octombrie 2010.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 38.244/3/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 504 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Liviu Coman.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 52 alin. (3) referitoare la răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare şi ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, deoarece este nemulţumit de modul de aplicare a art. 504 din Codul de procedură penală. Astfel, autorul a fost cercetat, judecat şi condamnat pentru anumite fapte penale şi, într-un final, în urma rejudecărilor dispuse a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală. Urmare acestui fapt, a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile art. 504 din Codul de procedură penală şi a solicitat daune materiale şi morale. Instanţa de fond a respins ca neîntemeiată acţiunea, reţinând că în cauză nu a existat o condamnare definitivă şi nicio privare sau restrângere a libertăţii, inculpatul fiind judecat în stare de libertate. Şi instanţa de apel a menţinut hotărârea atacată, sens în care în recurs autorul a invocat prezenta excepţie.Se mai arată că dispoziţiile art. 504 din Codul de procedură penală trebuie interpretate prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituţie, statul fiind ţinut de obligaţia la repararea pagubei indiferent de temeiul achitării şi de infracţiunea pentru care a intervenit aceasta. De vreme ce textul contestat nu distinge după cum condamnarea a fost cu executarea ori cu suspendarea pedepsei, ar trebui ca nici judecătorul să nu facă o asemenea deosebire.Deoarece textul nu face nicio distincţie între cei păgubiţi de stat prin proceduri judiciare, cei păgubiţi prin proceduri administrative (în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004) şi cei păgubiţi de alte persoane (art. 998 din Codul civil), autorul excepţiei apreciază că este afectat principiul egalităţii în drepturi.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 504 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei, care au următorul conţinut:"Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei."Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 619 din 3 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 16 noiembrie 2006, Curtea a statuat că „dispoziţiile legale criticate fac parte din capitolul IV – Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal” al titlului IV – Proceduri speciale din Codul de procedură penală şi stabilesc cine are calitatea de a beneficia de reparaţie, şi anume persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, precum şi persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.”Art. 52 alin. (3) din Constituţie prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită "în condiţiile legii", cerinţă îndeplinită de textul art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală. De altfel, pentru a se constata existenţa unei erori judiciare trebuie să existe, pe de o parte, o hotărâre de condamnare pe nedrept, iar, pe de altă parte, o hotărâre definitivă de achitare. În consecinţă, nu se poate reţine că s-a produs o eroare judiciară în cazul existenţei numai a unei hotărâri de achitare.De asemenea, textul criticat este în concordanţă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 10 martie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 1998, întrucât nu circumstanţiază răspunderea patrimonială a statului numai la unele erori judiciare.Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.Distinct de acestea Curtea mai constată următoarele:Nu se poate reţine încălcarea principiului egalităţii în drepturi prin aceea că textul nu face nicio distincţie între cei păgubiţi de stat prin proceduri judiciare, cei păgubiţi prin proceduri administrative (în temeiul Legii nr. 554/2004) şi cei păgubiţi de alte persoane (art. 998 din Codul civil), întrucât acceptarea unei asemenea critici echivalează cu modificarea şi completarea textului legal criticat, care, în acord cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excedează competenţei instanţei de contencios constituţional.De asemenea, Curtea observă că în prezenta cauză autorul excepţiei a fost trimis în judecată prin rechizitorul din 14 mai 1999, a fost condamnat la fond la data de 24 aprilie 2000, ulterior a fost respins apelul menţinându-se soluţia de condamnare, iar, mai apoi, la data de 17 decembrie 2002 a fost admis recursul, s-a casat soluţia pronunţată în fond şi apel şi s-a trimis la rejudecare. La data de 9 iulie 2004 inculpatul a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală, în apel s-a trimis din nou la rejudecare, prilej cu care a fost menţinută soluţia de achitare pe motiv că fapta nu a fost săvârşită de inculpat. Ulterior, la data de 22 noiembrie 2006, prin Decizia nr. 37 a Curţii Militare de Apel Bucureşti a fost respins apelul, menţinându-se soluţia de achitare care rămâne definitivă şi irevocabilă prin nerecurare.Prin urmare, în perioada 1999-2006 autorul excepţiei a fost cercetat pentru săvârşirea unor fapte penale care nu au fost comise de el şi, drept consecinţă, timp de aproximativ 8 ani a fost supus anumitor privaţiuni cât priveşte statutul său de cadru militar. O asemenea stare, oricât ar fi de criticabilă, nu poate fi convertită în vicii de constituţionalitate a textului legal contestat, întrucât privaţiunile în cauză emană de la alte norme legale privitoare la statutul special al autorului. În plus, toate aceste neajunsuri nu ar fi fost posibile în situaţia în care perioada de cercetare judecătorească de aproximativ 8 ani ar fi fost mult mai scurtă. Astfel, dacă toate aceste hotărâri judecătoreşti ar fi fost pronunţate, de exemplu în 3 luni, nu ar mai fi putut fi puse în discuţie aspectele legate de privaţiunile referitoare la statutul său.De asemenea, Curtea mai constată că persoanele îndreptăţite la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept vizează o condamnare dispusă printr-o soluţie definitivă, nefiind de conceput să se acorde despăgubiri în cazul condamnărilor nedefinitive şi care sunt susceptibile de a fi cenzurate în cadrul căilor ordinare de atac. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, prin Hotărârea din 3 iulie 2008 pronunţată în Cauza Matveyev v. Russia a făcut trimitere la Raportul explicativ privitor la art. 3 din Protocolul nr. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statuând că dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară vizează o hotărâre definitivă, care, potrivit expresiei tradiţionale, a dobândit autoritate de lucru judecat. Este cazul hotărârilor irevocabile pentru care căile ordinare de atac nu mai sunt disponibile, fie că au fost utilizate de părţi, fie că a expirat termenul înăuntrul căruia puteau fi formulate. Rezultă, aşadar, că o hotărâre nu este considerată definitivă atâta vreme cât legea internă permite ca lucrările să fie reluate.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Liviu Coman în Dosarul nr. 38.244/3/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 octombrie 2010.PREŞEDINTE,ACSINTE GASPARMagistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește